Dec 28, 2011

The Ides of March

You can lie, you can cheat, you can start a war, you can bankrupt the country, but you can't fuck the intern! Cam la asta se rezumă bucăţica de filosofie electorală întoarsă pe toate părţile în The Ides of March (filmul în care George Clooney se imaginează şi se filmează pe sine însuşi în rolul viitorului preşedinte al Americii). Adică, stai să văd dacă am înţeles corect:
a. Poţi organiza uciderea unor munţi de civili analfabeţi din oraşe cu nume nepronunţabile, de la capătul lumii? Da.
b. Poţi îngroşa conturile multinaţionalelor, subţia clasa de mijloc şi adânci prăpastia dintre cei foarte foarte bogaţi şi restul lumii? Da.
c. Poţi avea o mică fantezie cvasi-deviantă implicând un trabuc gros şi limita inferioară a burticii absolut apetisante aflate în posesia unei domnişoare de 20 de ani (ale cărei pupile se dilată la primul pas pe care îl faci în aceeaşi încăpere cu ea)? NU.

Destul de ridicol, hm? Te face să te gândeşti la cum Neil Postman - printre alţii - deplângea degradarea democraţiei până la nivelul unui circ mediatic penibil. În care ai toate şansele să fii reales cu aplauze, chiar dacă faci nişte greşeli dezastruoase de politică internă şi externă, câtă vreme îţi păstrezi nepătat zâmbetul alb şi imaginea de pater familias. Cu o nevastă îmbrăcată în taior Chanel şi frezată impecabil, doi copii şi un câine.  


The Ides of March nu e chiar reconstituirea unui sexgate în sine, însă marşează puternic pe ideea că preşedintele american trebuie să păstreze aparenţele cu orice sacrificiu. Filmul este, de fapt, un fel de poveste a "pierderii inocenţei". Cu ghilimele groase. Ryan Gosling intră în costumul unui om de PR übersmart, implicat în culisele unei campanii prezidenţiale, şi animat iniţial de fraze mari: "I've worked on more campaigns than most people have by the time they're 40. He's the only one that's actually going to make a difference in people's lives". Cum e de aşteptat, spiritul militant şi frazele propagandiste se dezumflă încet-încet, pe măsură ce "adevărata faţă" a omului politic pe care îl susţine iese la iveală. Ce mai noutate, hm?


Mă îndoiesc sincer că printre cei ce se vor afla în sala de cinema la proiecţia filmului mai e cineva care să creadă în sinceritatea şi în înălţimea morală a vreunui politician. În faptul că există candidaţi care nu fac compromisuri şi jocuri murdare de culise pentru a fi aleşi. Deci, din punctul ăsta de vedere, The Ides of March reîncălzeşte o supă fără prea mult gust. Pe de altă parte, Gosling se descurcă binişor (deşi într-un rol cam banal, cam "de serie", dacă e să îl compar cu cel din iconicul Drive, despre care am scris aici). Nemaivorbind de Philip Seymour Hoffman. Şi chiar şi de Clooney, aşa puţin cum apare. 

Aşadar: story şi subiect slab, distribuţie bună. Favoritul meu made by Clooney rămâne Good Night, and Good Luck
   

Dec 18, 2011

Just drive. Decupaje.



N-am ezitat nici măcar o clipă. Cu cîţiva metri înainte să înceapă curba, am accelerat din nou şi-am început să trag de volan la stînga, apoi am călcat ambreiajul şi-am schimbat la loc într-a cincea. Simţeam că fac toate mişcările ca teleghidat, fără să le gîndesc, ca şi cum îmi veneau de undeva din străfundurile minţii, din codul cu care fusesem programat; mai mult, roţile mi se păreau prelungiri ale mîinilor şi picioarelor, pedalele şi manetele un fel de piese de legătură prin care transmiteam comenzile de executat. Pielea de pe volan devenise complet elastică, mi se mula în palme, iar adidaşii păreau că mi s-au topit în pielea tălpilor şi tălpile în metalul pedalelor, în care se ramifica acum reţeaua mea de vene, prin care adrenalina circula la aceeaşi viteză cu aia de pe indicatorul de bord. Pe şosea nu mai era Subaru condusă de un puşti de douăzeci de ani, ci doar eu, un fel de om-maşină, care se mişca perfect coordonat între partea din carne şi oase, şi partea electrică şi mecanică.

(Mihaela Gheorghiţă - Dragonul)

Dec 13, 2011

Strada newyorkeză. Forfotă, virulenţă, sânge.

„Mereu agitată, plină de viaţă cinetică, şi cinematică, la fel ca ţara însăşi” – aşa e creionată strada urbană în jurnalul newyorkez de călătorie al lui Jean Baudrillard. Un spaţiu în care „scena istorică sau politică nu contează prea mult, însă virulenţa schimbării [...] este mare: e chiar violenţa modului de viaţă”. Baudrillard fotografiază energia vitală a străzii americane şi îi intuieşte sursa în conflictul perpetuu ce defineşte viaţa metropolei. Oricând pregătiţi să atace sau să fie atacaţi – mental, verbal, fizic –, actorii străzii new-yorkeze degajează o forţă şi o vitalitate care se opun decisiv letargiei din spaţiul urban al „lumii vechi”, crede observatorul francez. Tonul profund agresiv al instinctului primar de supravieţuire defineşte atmosfera urbană, pune în mişcare mecanismul său social. Şi reprezintă tocmai culoarea dominantă a ambiţioasei vederi pe care Martin Scorsese ne-o trimite din New York-ul anului 1846, prin filmul Bandele din New York (Gangs of New York).



O vedere din America viscerală, sălbatică, măcinată de ecoul violent al dictonului „ucide sau vei fi ucis”. Camera poposeşte în cartierul Five Points din New York (astăzi parte din Manhattan) şi face zoom pe detalii dintr-o lume tenebroasă. Escroci, hoţi de buzunare, bătăuşi de stradă şi prostituate. Un babilon al imigranţilor săraci, în care mormanele de gunoi domnesc pe străzi înecate în noroi, pătate periodic de sângele ce rezultă din luptele clanurilor etnice şi religioase rivale. Vizitat în 1850, cartierul l-a şocat până şi pe Charles Dickens şi l-a făcut să declare că e cu mult mai îngrozitor decât orice şi-a putut imagina venind din East End-ul londonez. Un spaţiu în care mizeria şi sărăcia coexistă cu haosul şi barbarismul, în care limita dintre viaţă şi moarte e atât de fină încât riscă să devină inobservabilă – oricine poate fi oricând ucis la capriciul lui Bill „The Butcher”. Adică al Măcelarului; tartore sadic al violenţei, cel ce reuşeşte să se impună stârnind un amestec maladiv de ură, groază şi fascinaţie. „Am patruzeci şi şapte de ani. Patruzeci şi şapte.”, rosteşte gânditor Bill într-una dintre scene. „Ştii cum am reuşit să rămân în viaţă atât? Toţi aceşti ani?”, continuă el. „Stârnind teamă! Când cineva a furat de la mine, i-am tăiat mâinile. Când m-a jignit, i-am tăiat limba. Când s-a ridicat împotriva mea, i-am tăiat capul, l-am înfipt într-o ţeapă şi l-am agăţat într-un loc din care să poată fi văzut de toată lumea de pe stradă. Aşa se păstrează ordinea lucrurilor. Prin teamă”.



Dec 8, 2011

Crulic. Jurnal post-mortem.

Totul ar putea începe cu un telefon care sună. Pe strada Vasile Lupu nr. 6A. Receptorul e ridicat de mâna uşor tremurată, bătrână, a unchiului lui Claudiu Crulic. Unchi-cu-rol-de-tată, de fapt, care se aşează moale pe scaun de îndată ce puhoiul de cuvinte revărsat din receptor începe să capete sens. După 90 de zile de greva foamei, Claudiu a murit într-o închisoare poloneză. În care se afla închis pe nedrept.  
Vă mai amintiţi sau nu, povestea a făcut carieră în mass-media românească şi poloneză, la începutul lui 2008. Au căzut multe capete diplomatice şi un ministru şi-a prezentat demisia de onoare în urma ei. A rămas ca un studiu de caz pentru repercusiunile mortale ale unui sistem disfuncţional, corupt, maliţios. Claudiu Crulic a murit nu numai din cauza indiferenţei unor oameni de la consulatul român, ci şi a unui întreg şir de medici şi funcţionari polonezi care l-au tratat ca pe un gunoi. Da, aţi citit bine. Ca pe un gunoi. Ca pe un "ţigan hoţ" aterizat din România. Dispensabil. 


Regizoarea Anca Damian urmăreşte "bulgărele" de neşanse care a fost stârnit de confundarea lui Crulic cu autorul unui furt şi de o declaraţie smulsă prin intimidare de poliţia poloneză, iar apoi a culminat cu moartea lui prin înfometare. Dar, contrar aşteptărilor, face acest lucru nu pe tonul sobru-demonstrativ al unui documentar. Ci printr-un film de animaţie tragicomic. 

Firescul cu care Claudiu Crulic, prin vocea lui Vlad Ivanov, prezintă episoadele unei poveşti profund nefireşti te frapează, te ţine aproape. Caldul accient moldoviniesc, naturaleţea frazelor şi a replicilor, stilul detaşat şi autoironic - toate astea te prind şi te ţin până la final. Filmul e, de fapt, povestea în slow-motion a unei morţi, un fel de jurnal ţinut atent al tuturor paşilor care culminează cu sfârşitul suprem. Şi îmi dau seama că e greu de crezut că poţi râde la un astfel de film. Deci nu vă rămâne decât să aflaţi reţeta prin care Anca Damian poate să facă asta. Şi încă atât de bine încât a reuşit (doar până acum) să ia o menţiune specială la festivalul internaţional de la Locarno şi una la cel de la Varşovia. More to come, I'm pretty sure. 

Nov 25, 2011

O metodă periculoasă. Un film şi mai şi.

Naşterea psihanalizei. Concepută de Freud, moşită de Jung. Cu greu mă pot gândi la ceva mai dificil de narativizat şi transpus într-un film altfel-decât-documentar. Nu ştiu ce o fi fost în mintea lui David Cronenberg când s-o fi înhămat să facă din ea un film cursiv, made in Hollywood. Adică A Dangerous Method

Nu că ar fi prima aventurare a regizorului în tenebrele cele mai întunecate ale psihicului, în zona din care dorinţe ancestrale - altfel reprimate atent prin dresajul social - răbufnesc exploziv. Şi se revarsă agresiv asupra primului obstacol peste care dau în cale: trupul. Mutilările fizice de horror a la Musca sau Existenz vorbesc destul de clar despre interesul lui Cronenberg în sondarea străfundurile întunecoase ale conştiinţei. Plonjarea în  id, cum ar spune Freud, acolo unde viermuiesc cele mai nestăpânite dorinţe. Ieşite direct din instinct, neîngrădite de raţiune. Dar, de aici şi până la a face un film întreg despre un subiect atât de abstract şi volatil precum psihanaliza, e cale lungă.   

Firul de care se agaţă Cronenberg e legendara rivalitate dintre Freud şi Jung. La care adaugă un ingredient feminin. Presupusul triunghi amoros care se lasă ghicit de pe afiş se dovedeşte a fi nu tocmai amoros, dar, în fine, e tot vechea poveste de tip "who gets the girl in the end". (Freud does, ca să vă stric surpriza :p).


Un pic exagerat în prima parte, cu Keira Knightley trecând parcă prea mult peste limita suportabilului şi credibilului în rolul bolnavei psihic, A Dangerous Method reuşeşte să coaguleze câteva momente memorabile. Dar şi destule discontinuităţi, întrebări importante lăsate fără răspuns. Acestea, însă, vor fi fără îndoială iertate de entuziaştii care se duc nu atât pentru a vedea un film cursiv, cu legături cauzale bine unse, cât o felie de istorie. Iar vestea bună pentru ei este că echipa scenarist-regizor şi-a făcut sârguincios temele de casă. E o mică bucurie să descoperi tot felul de detalii preluate din cronici ale vremii şi prinse în ţesătura narativă. 

"Nu îşi dau ei seama că le aducem ciuma", spune Sigmund Freud cu o bizară ironie premonitorie contemplând Statuia Libertăţii, la un moment dat. E începutul anilor 1900 şi celebrul vienez e pe cale să debarce, pentru prima dată, în Lumea Nouă. Alături de el - Carl Jung. Deşi a fost nevoie de vreo câteva decenii pentru ca "virusul" plantat de psihanaliştii europeni să îşi desăvârşească perioada de incubaţie în societatea americană şi să explodeze sub formă virală, legendara remarcă a lui Freud s-a dovedit cât se poate de adevărată. Puţini alţi gânditori au influenţat într-o măsură mai mare gândirea occidentală. Puţini alţii au reuşit să producă atâtea mantre culturale. Chiar şi numai pentru asta, A Dangerous Method merită o şansă.  



Nov 24, 2011

Hablas romspaniola?

Si? Atunci fă un pas mare de la Timişoara la Barcelona şi encontrează-l pe El Dragon! Adică porneşte-o pe urmele lui Nicole – o chiquită cu autostima tinzând spre zero, ce dă aici peste fascinantul tip cu un uriaş dragon tatuat pe piept, care ar trebuie să o ghideze spre ambasada română, însă de fapt îi deschide o poartă spre dedesubturile lumii interlope. Traseul celor doi prin spaţiul transnaţional româno-spaniol sfidează barierele tradiţionale ale romanului picaresc, ori de dragoste, ori al experimentelor narcotice, ori al imigraţiei. Dragonul Mihaelei Gheorghiţă încapsulează inedit toate aceste direcţii şi câteva în plus, între marginile unui captivant story pe care nu îl laşi din mână până la final.    

Lumea pe care o construieşte e o junglă urbană în care felii de acţiune se juxtapun cu fragmente de discurs mass-media. E un spaţiu aflat mereu între (cel puţin) două ţări, două tipuri de a vorbi şi gândi, două identităţi. Dialectul „romspaniol” al clişeizaţilor căpşunari e combinat cu engleza textelor MTV, cu replici din filmele şi din jocurile video ce populează fondul sonor. Iar vocea care dă tonul narativ este cea a Dragonului însuşi, ce funcţionează ca o Şeherezadă hip-hop, construind, îmbinând şi dezlegând poveşti într-un proces lent dar sigur de seducţie. Pe post de audienţă captivă, Nicole pare să se lase adâncită în mrejele acaparante ale poveştilor Dragonului, devenind totodată actor voluntar în ele şi acumulând energia unei serii de experienţe ce converg către un final surprinzător. Dincolo de experimente lingvistice, romanul Dragonul propune şi o regândire a lecturii, combinând textul clasic cu inserţii grafice care te provoacă să urmăreşti semne şi să descoperi conotaţii secrete între faldurile generoase ale unei poveşti luxuriante.   


Nov 17, 2011

Oscar & Lucinda


Scuzaţi excesul de sinceritate şi expozeul poate cam abrupt. Dar îmi asum riscul şi declar: o ador pe Cate Blanchett! Actriţa cu A mare. Cate inspirând/expirând putere şi fineţe într-un amestec nobil, regal, în rolul Reginei Elisabeta (Elizabeth:The Golden Age). Cate cea anti-feminină, întruchipând jemanfişismul boem al lui Bob Dylan în I’m Not There. Cate cea debordând de feminitate vulnerabilă în Jurnalul unui scandal (Notes on a Scandal), sau acaparând ecranul cu un şarm rar, împrumutat fără greş de la Katherine Hepburn în Aviatorul. Cate cea simpatică şi versatilă până şi în exerciţii ludice à la Lord of the Rings. Aparenta manieră facilă cu care îşi schimbă costumele şi măştile, cu care intră în pielea unor personaje atât de diverse, o transformă într-una dintre cele mai talentate actriţe pe care le-am văzut în ultimii ani evoluând pe ecran. De la expresivitatea şi prezenţa puternică pe care le moşteneşte de pe prima scenă pe care a jucat – cea de teatru – şi până la curajul de a modela personaje în mod decisiv pe peliculă, ea posedă şi foloseşte cu succes toate uneltele creării unor intervenţii memorabile. Chiar şi când ele sunt doar episodice într-un film – vezi cazul Aviatorului, care i-a adus şi un Oscar –, rolurile lui Cate Blanchett acaparează întreaga atenţie şi îţi persistă în memoria vizuală/afectivă. Ies în evidenţă la fiecare încercare de a face un rezumat mental al filmului.

Acestea fiind declarate, îmi înţelegeţi, probabil, entuziasmul „din oficiu” în faţa filmului care a însemnat adevăratul debut al actriţei pe marele ecran. Oscar şi Lucinda (1997) se anunţă povestea întâlnirii unui cuplu atins de microbul pariurilor, cândva în anii 1800. El – proaspăt absolvent al şcolii de preoţi, supus aproape fanatic al normelor impuse de sutană. Ea – rămasă orfană în adolescenţa târzie, moştenitoare a unei averi impresionante şi apoi tânără întreprinzătoare în domeniul, pe atunci doar vag explorat, al producerii obiectelor din sticlă. Amândoi – crescuţi în chingile puritanismului britanic, într-o societate în care nimic nu e mai presus decât obedienţa religioasă. Iar aceasta din urmă e interpretată ca datorie de a-ţi refuza orice plăcere, de a trăi întreaga viaţă ca pe o succesiune de reprimări ale propriilor dorinţe. În vreme ce Lucinda (Cate Blanchett) reuşeşte să anuleze cu un zâmbet tirania societăţii puritane, Oscar (Ralph Fiennes) e sclavul ei fără drept de apel. Nesigur, infantil, suferind de retard emoţional – el e victima perfectă. Şi nu numai a celor din jur, cât mai ales a atracţie virale răspândite de jocurile de noroc. Deopotrivă fascinat de ele şi subjugat de un sentiment enorm de vină, Oscar începe să parieze la curse de cai în timpul studenţiei, apoi alunecă rapid pe panta dependenţei. „E ca opiul pentru mine”, mărturiseşte la un moment dat. Jocuri de cărţi, lupte între câini sau curse de cai – orice implică un pariu îi trezeşte interesul şi îi activează viciul. Câştigă mult, dar pentru a-şi calma conştiinţa donează aproape totul către săraci şi biserică, trăind în continuare la limita subzistenţei. De cealaltă parte, Lucinda vede în jocul de cărţi un antidot pentru singurătate. Un mod de a gestiona senzaţia că, după pierderea ambilor părinţi, a rămas complet fără sprijin.


Nov 1, 2011

Les amours imaginaires

French film night. Quebecoise, de fapt. A fost acum câteva seri şi încă păstrez în spatele pleoapelor delirul estetic à la Betrolucci produs de Xavier Dolan în această mică bijuterie fetişistă numită Les amours imaginaires. Iar când spun Bertolucci, normal că mă refer la The Dreamers, care parcă pluteşte în intertext pe tot parcursul filmului. Şi iese la suprafaţă trăgând însetat aer în piept tocmai când camera poposeşte asupra figurii delicios-ingenue a lui Louis Garrel.



Adică fix când mă gândeam că dacă mai văd încă un singur cadru cu Niels Schneider, Adonisul ce emană o satisfacţie de sine la limita greţoşeniei, intru în comă diabetică. 



Printre cadre languroase, de o senzualitate cu umbre depresive, dar totuşi atât de frumoasă încât mi-e imposibil să o traduc în cuvinte, Les Amours Imaginaires mi-a stârnit cheful de a-l reciti pe Monsieur B. Fiindcă ce altceva decât nişte veritabili eroi hedonişti ai consumului sunt personajele lui Dolan? "The great wastrels." Încuibaţi în carapacea lor groasă, incapabili de a dărui, de a crea o legătură puternică cu altcineva. Devoratori solitari de plăceri interşanjabile. Suferind tăcut pe marginea lor.

Oct 28, 2011

Dirty Pretty Things


"Gou Yi, today I also found something. In a lavatory, in one of the hotel rooms. Someone's heart. A heart. A human heart. I'm only telling you this because you're a rational mal. [...] Why would anyone do that to a human heart?
These sound to me like questions. I don't ask questions after eleven years here."

Oct 14, 2011

Natalie. Miss Dior.

Poate că nu e genul de postare pe care o produc de obicei la 11:10 AM, dar de vreme ce azi e one of those chocolatefridays, un pic de desfrâu nu strică :)


Fotografia e făcută pe platourile pe care Sophia Coppola a lucrat această mică bijuterie

Oct 9, 2011

Murakami. De la carte la film. Şi retur.

Ulise de Joyce, Metamorfoza de Kafka sau De veghe în lanul de secară de Salinger. Dacă am face o galerie imaginară a literaturii imposibil de tradus pe peliculă, cele trei titluri ar sta acolo la loc de cinste. La fel ca mai toate romanele lui Haruki Murakami. În mod special, Pădurea norvegiană – care i-a adus eticheta de scriitor contemporan iconic în Japonia, iar apoi în lumea întreagă – pare o lucrare de netranspus pe ecran. Motive? Scriitura densă, mustind de lirism. Crochiurile vagi ale personajelor. Faptul că povestea e mai degrabă un plonjeu într-o atmosferă nostalgică decât o succesiune de episoade narative legate cauzal. Toate par să pledeze împotriva unei adaptări cinematografice a Pădurii norvegiene. Şi totuşi, regizorul vietnamez Anh Hung Tran ne demonstrează contrariul.


Filmul rămâne fidel unghiului narativ fixat de roman prin scriitura la persoana I, păstrându-l în centru pe Toru Watanabe, care rememorează cele două poveşti de dragoste paralele ce i-au marcat finalul adolescenţei. În plus, pelicula păstrează aerul inconfundabil al scriiturii lui Murakami. E uşor de recunoscut peniţa cu care sunt schiţate delicat liniile de susţinere ale unui eseu personal despre dragoste şi însingurare. La fel cum intact e păstrată privirea nostalgică aruncată perioadei turbulente ce marchează graniţa dintre adolescenţă şi maturitate, când personajele ce împlinesc 20 de ani se uită în urmă şi văd o mică eternitate. Dar şi izul suicidal, dând o cadenţă pur romantică poveştii, fără a o împinge spre dramă îngroşată. Sau copleşitoarea tensiune erotică. Şi, nu în ultimul rând, leitmotivul muzical ce dictează titlul – piesa trupei Beatles, Norwegian Wood, ale cărei versuri par să rezume simplu şi fidel atmosfera melancolică a filmului, fixând în acelaşi timp cadrul rebel al întâmplărilor. Adică sfârşitul anilor '60, pe când campusurile din Tokyo erau întoarse pe dos de manifestaţii împotriva prezenţei americane în Vietnam.


Oct 1, 2011

Meet Oskar

Imaginat de Foer şi reimaginat de Stephen Daldry. Pus în carne şi oase de Thomas Horn. Abia aştept!


Sep 22, 2011

If you wanna ride...


Mda, ştiu la ce vă gândiţi când vedeţi fonturile cu care e tipărit titlul de pe afiş. Şi probabil gândul va persista după generic. Senzaţia că Drive e un tribut adus cinemaului anilor '80 e dată şi de beat-urile cu rezonanţă disco ale coloanei sonore, şi de jacheta-fetiş a personajului principal, şi de atmosfera multor scene. Doar că filmul e mult mai mult decât o colecţie neo-noir de viniete ale perioadei respective. 


Drive e un superb experiment vizual, în care Nicolas Winding Refn (Bronson, Valhalla Rising) regândeşte noţiunea de film de acţiune. Niciunul dintre clişeele vechi ale genului - urmăririle cu maşini, antieroul justiţiar, plot-ul cu iz dulceag, dialogurile previzibile, ş.a. - nu mai seamănă cu ce a fost. Iar setting-ul în care se remodelează regulile de funcţionare ale thriller-ului devine o scenă extinsă pe care evoluează mesmerizant Ryan Gosling. Dintr-un rol cu replici monosilabice şi mimică minimală, el coagulează centrul unui film care te înhaţă, te seduce, te face să respiri accelerat şi, mai ales, îţi serveşte un deliciu estetic.    



Sep 11, 2011

Un paradis sferic. Ca o grenadă gata de detonat.


Aşa arată unica portiţă de ieşire din închisoarea pe care o reprezintă West Bank-ul sub ocupaţie, pentru  Said şi Khaled. Unica posibilitate de a părăsi demn enorma tabără de refugiaţi în care a fost transformată această zonă. Paradise Now urmăreşte cu o acurateţe şocantă drumul pe care cei doi îl parcurg de la a fi doi pierde-vară - într-un oraş plin cu clădiri bombardate, în care bubuitul bombelor în depărtare a devenit un fond sonor firesc - la a alege martiriul personal. Calea plină de cotituri pe care o parcurg până în momentul în care decid să  îmbrace un costum căptuşit cu explozibil şi să se autodetoneze într-un mijloc de transport în comun din Tel Aviv. 
Voci ca cea a lui Said şi Khaled, rezonări şi convingeri similare, ajung să fie distribuite rar şi puţin spre lumea largă. Dar mai să fie nominalizate la Oscar! Pentru asta, dar şi pentru realizarea cinematografică practic fără cusur (feat. Lubna Azabal şi Hiam Abbass), Paradise Now e o vizionare specială, importantă. Care te trimite într-o lume cu puţine ferestre spre exterior.











Sep 9, 2011

Oameni second hand

Aerul ingenuu al personajului jucat de Carey Mulligan în O lecţie de viaţă (An Education) îţi lasă un gust distinct, ademenitor, persistent după vizionarea filmului. De fapt, este amintirea cea mai pregnantă lăsată în urmă de această poveste centrată pe iniţierea tempestuoasă în viaţa adultă a unei liceene londoneze în anii ’60, despre care scriam acum câteva săptămâni. Imaginea ei îţi leneveşte destul timp în minte după ce genericul final a anunţat “The End”. Alura de fată-pe-cale-să-devină-femeie, isteţimea refrişantă, surâsul copilăresc ataşat unui trup ce tocmai îşi descoperă puterea de seducţie, replicile care cad ca boabele de piper într-un pahar cu ciocolată caldă – toate te fac să vrei să o revezi pe ecran. Iar asta curând. Poate din acest motiv prezenţa actriţei în Să nu mă părăseşti (Never Let Me Go) – ecranizarea romanului omonim al lui Kazuo Ishiguro – te face să aştepţi cu interes, ba poate chiar să placi filmul încă înainte de a-l vedea.
Cu atât mai mult cu cât observi că pe afiş, alături de numele lui Mulligan, apare unul asortat la capitolul carismă: Keira Knightley. Adică posesoarea unei trene generoase de aventuri cinematografice, pe care stau la vedere drame sentimentale jucate în crinoline, à la Mândrie şi prejudecată (Pride & Prejudice – în regia lui Joe Wright), sau roluri greoaie, riscante, precum cel al polului feminin dintr-un triunghi amoros bizar în care sunt prezenţi Sigmund Freud şi Carl Jung (vezi recentul A Dangerous Method, de David Cronenberg), dar şi prostioare ludice de tip Piraţii din Caraibe. Aşadar, domnişoara Knightley acompaniază (şi concurează – pe ecran şi în afara lui – cu) personajul lui Mulligan în mod binevenit. Iar pentru a lustrui mai abitir farmecul amândurora, distribuţia ni-l serveşte şi pe Andrew Garfield (îl ţineţi minte pe post de co-fondator al Facebook-ului în Reţeaua de socializare (The Social Network)?), pendulând periculos între afecţiunea uneia şi a celeilalte.
Tehnica narativă dominantă în Să nu mă părăseşti se descoperă făţiş, din primele secunde: rememorarea. Nimic nou în asta, poate vă gândiţi. Din spatele unei ferestre deschise spre o sală de operaţie, Kathy (Carey Mulligan) îl urmăreşte pe Tommy (Andrew Garfield) suferind o intervenţie chirurgicală. Contextul declanşează o hemoragie de amintiri ce se lăţeşte apoi peste tot restul filmului. Cum s-au cunoscut, unde au copilărit, care sunt firele ce le leagă irevocabil existenţele. Cum s-a născut şi a murit în faşă o legătură care să însemne mai mult decât prietenie platonică. Nimic nou nici aici.
Însă abia pe măsură ce şirul de amintiri avansează începi să realizezi că substanţa filmului stă în universului damnat în care se învârt fără ieşire personajele, în amplitudinea sumbră a distopiei imaginate de Ishiguro. Kathy, Tommy şi Ruth trăiesc într-o lume care pare să fie ca a noastră. Dar numai pare. Ceea ce o distinge în mod definitoriu este eradicarea celor mai multe boli considerate de noi incurabile. Secretul reuşitei? Cultivarea de clone sau “cópii”. Creşterea de oameni exclusiv pentru recoltarea organelor lor interne. Indivizi care arată şi se comportă ca mine şi ca tine, dar care vor sfârşi devreme în viaţă pe o masă de operaţie, cedându-şi un organ vital către un “original”.    

Sep 7, 2011

Midnight in Paris

Că oricine ar juca într-un film de Woody Allen ajunge în cele din urmă să arate ca Woody Allen, ştim deja. Dar în cazul lui Owen Wilson parcă e vorba de mai mult decât de importul gesticulatului în exces, al frazelor cu muuult prea multe paranteze, al gângăvelilor certăreţe, al bâlbâielilor şi al derapajelor discursive. Omul parcă are şi profilul lui Woody! Nasul, bărbia. Şi privirea. Şi postura puţin gârbovită. Şi frizura ciufulită. Toate astea, evident, fac parte dintr-o surpriză foarte plăcută. Doar una dintre cele pe care le rezervă Midnight in Paris.

Mai clar? Pe la sfârşitul anilor '70 Woody Allen publica o povestioară în care fantaza la o întoarcere în timp pentru o aventură fierbinte cu (the one and only) Emma Bovary. The Kugelmass Episode se chema acest exerciţiu de creativitate de un umor absolut savuros. Ei bine, vreo trei decenii şi ceva mai târziu, fantezia revine. Multiplicată nebuneşte. Adică nu era de ajuns ca scriitorul de mâna a doua ajuns în Paris să aibă întâlniri nocturne doar cu Hemingway şi Zelda & Scott Fitzgerald. Trebuie să fie acolo şi Cole Porter. Ba şi Dali & Bunuel. Şi Gertrude Stein. Şi o cohortă de alţi oameni pe care îi descoperi cu o neobosită fascinaţie, creionaţi parcă exact aşa cum ţi-i imaginai citindu-le cărţile. Plasaţi mereu între faze ritmate de umorul consacrat, auctorial.     

Iar dacă la asta se adaugă şi un happy end....

Aug 29, 2011

Another Day in Paradise


I wanted someone who was sexy, vivacious, sensual with that sweet voice of hers and everything else and had taken a turn around the hardest curve in a woman’s life, turning forty years old. (...)
You have this sex kitten playing a sex kitten passé. Yet she had to have the acting chops to go into real dark places. "You’re going to be lifting your skirt and sticking a needle in your groin on camera. You’re going to be doing some hard stuff here. You can’t say you’re going to do it and then get on the set and say,‘Well, I don’t know if I can do that. I’m a star.’ None of that.” And everything that was expected of her she did and she went right to the edge of the envelope every time. And I knew she’d do it because she’s a real actor.

(James Woods on casting Melanie Griffith in Another Day in Paradise)


Aug 17, 2011

Mare. Vederi supraexpuse.

Piele sarata, castele de nisip, supradoza de lumina. Pe drum de la plaja. Soundtrack: melodia ideala de indus motzaiala - A la claire fontaine. Versuri shoptite cu candoare. Apoi, fara veste, avalansa. Il y a longtemps que je t`aime. Durerea ca un pietroi construit lent, strat cu strat, si lasat sa-ti cada neasteptat pe sufletul moale, in cel mai bun film cu Kirstin Scott Thomas.

Aug 11, 2011

Cum să nu faci un interviu

Am găsit trailer-ul de la Interview agăţat pe peretele lui Iuli şi m-am gândit: Hm, Steve Buscemi - regizor? Why not? Amprenta personală pe care şi-a lăsat-o în carcasa unor personaje absolut memorabile din The Big Lebowski şi Fargo o am încă destul de caldă în minte, deci hai să-l vedem şezând pe scaunul regizoral.


De fapt, în Interview, Buscemi nu e doar autor, ci şi scenarist, şi actor principal. Un fel de Clint Eastwood în toată regula. Problema e că, spre deosebire de cel mai american regizor anteamintit, Buscemi se descurcă destul de dificil cu toate task-urile astea în spinare. Povestea sună cam aşa. Un jurnalist de la Newsweek, cu ceva decenii de glorie pe post de corespondent de război şi comentator politic, e trecut în rezervă de editorul său şi trimis să facă un text de umplutură. Un feature-profil despre o actriţă cu numele de scenă Katia. Cunoscută mai mult pentru variaţia circumferinţei bustului şi colegii de pat, decât pentru realizările cinematografice. Un fel de Lindsay Hilton - Paris Lohan, dacă vreţi. 



Buscemi se aventurează la un film în decor cvasiteatral. Cea mai mare parte a lui se întâmplă într-o singură încăpere, cu doar două personaje. Jurnalistul sictirit / alcoolic / ratat & starleta răsfăţată / preasexy / cu ceva- urme-de-crack-la-baza-năsucului-perfect. Începută ca un interviu cu zero documentare, conversaţia dintre ei se transformă într-un fel de confruntare de personalităţi, cu detalii din istoricul fiecăruia golite generos pe masă. Printre pahare de scotch şi de vin. Gradual, oamenii devin tot mai beţi şi mai puşi pe harţă. Cam ca în What we talk about when we talk about love, dacă stau să mă gândesc. 

În fine, lipsa de subiect şi substanţă, care la început incită, devine obositoare pe parcurs. Dialogul se târăşte cu greutate, oftaturile şi tachinările se banalizează. Aproape îmi vine să zic că Sienna Miller se descurcă mai bine decât Buscemi, cel puţin în economia scenariului. Iar finalul e complet varză. Dar, dragi actuali, viitori şi foşti jurnalişti care citiţi aceste rânduri, Interview rămâne un studiu de caz simpatic despre cum să nu faci un interviu. 

Aug 10, 2011

Asortat cu nopţile trecute...

...The Blitz te trimite direct în miezul suburbiilor londoneze sărace, zugrăvite în culorile tari ale violenţei şi frustrării. Printre junkies şi infractori, adolescenţi crescuţi în cartiere gri, înghesuiţi în camerele minuscule ale unui colos urât şi murdar din beton, mişunând fără nimic de făcut. Imigranţi care trăiesc de pe o zi pe alta, hoţi de buzunare, bătăuşi, beţivi, oameni de la periferie. Dospind o ură latentă şi feroce faţă de un establishment ce le taie sistematic toate căile de acces spre un viitor afară din suburbiile infecte, tarate de crime şi droguri.

Peste setting-ul ăsta, faptul că Jason Statham performează o rutină relativ banală de bad cop nici nu mai contează aşa mult. Sigur că nu e un film de nota 10, dar poate te face să înţelegi un pic mai bine ce se întâmplă zilele astea în metropolă. 


Aug 9, 2011

Poveşti din ţara nimănui

Mereu fixate între două lumi, în no man’s land-ul din zona de coliziune a două culturi / religii / state – aşa arată filmele lui Eran Riklis, unul dintre cei mai importanţi regizori israelini ai momentului. Observând cu atenţie şi lasând situaţiile să vorbească de la sine, ele oferă o vedere într-un univers aflat mereu „între”, niciodată de o parte sau de alta. Mereu la graniţă. În Mireasa siriană (2004), camera de filmat pătrunde în „ţara nimănui” din Înălţimile Golan. Într-un sat unde locuitorii au „naţionalitate nedefinită”, pentru că nu sunt recunoscuţi nici de Siria şi nici de autoritatea israeliană de ocupaţie. O tânără de aici urmează să se mărite cu un actor din Damasc, pe care îl cunoaşte doar de la televizor. Cum accesul sirienilor nu e permis în teritoriul ocupat, căsătoria aranjată are loc la graniţă, unde de o parte se află întreaga familie a miresei, iar de cealaltă – rudele mirelui. Peste gardul de sârmă ghimpată, nuntaşii îşi strigă unul altuia urări cordiale prin megafon. Comicul inevitabil pluteşte într-o mare amară. La fel ca în Lemon Tree (2008), unde camera lui Riklis fixează West Bank-ul. Mai exact, livada de lămâi care se nimereşte să fie aşezată tocmai pe graniţa ce separă teritoriile locuite de palestinieni de cele locuite de evrei. Şi care trebuie anihilată pentru a face loc unui zid compact de beton. Chiar dacă lămâii sunt preţioasa moştenire de familie a unei văduve, şi unica ei sursă de venit. Ambele poveşti dezvăluie falsul zugrăvirii monocrome a conflictului din jurul graniţei şi oferă mai multe detalii despre realităţile convieţuirii în teritoriile ocupate decât orice buletin de ştiri cu atacuri teroriste.


Cei ce au văzut cele două pelicule de mai sus s-au dus cu interes să vadă ultimul film semnat de Riklis, proiectat în acest an la TIFF. Misiunea directorului de resurse umane (2010) studiază o nouă zonă de graniţă, însă departe de Orientul Mijlociu. De data asta suntem „nici în est şi nici în vest”. Adică, aţi ghicit: la noi acasă, în Balcani.

Cam la fel de prozaic precum îi este titlul, debutul filmului se situează în biroul de resurse umane al unei mari fabrici de pâine din Ierusalim. Printre dosare anoste şi piese demodate de mobilier. Totul începe de la un fax sosit într-o seară, la sfârşitul programului, care anunţă ameninţător: una dintre angajatele fabricii a fost victima unui atentat cu bombă, iar faptul că nimeni din cadrul companiei nu i-a revendicat încă trupul la morgă riscă să atragă un scandal mediatic de proporţii. Un tabloid local pregăteşte o întreagă investigaţie ce denunţă „lipsa de umanitate” a celor ce conduc compania şi faptul că angajează imigranţi anonimi pe care apoi îi tratează ca pe nişte proprietăţi jetabile. Directorul de resurse umane intră rapid în alertă, porneşte pe urmele obscurei angajate – pe care, evident, nu o cunoscuse personal – şi devine treptat participant involuntar în drama ei personală.

Aug 4, 2011

Scarlett


Passed right by this bit of glit and glam today. Monroesque. Magnifique. Moët & Chandon.

Jul 29, 2011

Pierde-vară şi couchsurfing în jurul lumii


Imaginaţi-vi-o pe Rona acum vreo 10 ani, în toată splendoare nebuniei ei jucăuşe din Gadjo Dilo. Completând fără greş farmecul de pierde-vară al lui Romain Duris - francezul călător plecat cu o bocceluţă în spate prin cotloanele mocirloase ale României rurale, în căutarea iluzoriei Nora Luca. 

Apoi luaţi toată fibra acelui superb personaj feminin şi umpleţi trupul mustos al Lubnei Azabal. La fel de morena, la fel de alunecoasă şi plină de lipici. Din nou completându-l pe Romain Duris - omul ce îşi zideşte vioara şi cheile de la casă în zidul spart al unui cartier francez gri, şi pleacă spre Algeria cea dogoritoare şi turbulentă. Alături de o muză la fel de metisă ca şi el. Ce rezultă se cheamă Exils.


Un film prin care Tony Gatlif te face din nou să iubeşti din toţi rărunchii esenţa ancestrală a spiritul ţigănesc. Care transpiră un joie de vivre absolut refrişant. Un laissez-faire molipsitor, o delicioasă optică light şi playful în abordarea vieţii. Ecouri din Gadjo Dilo răsună nu numai în vocea Ronei cântând fusion-urile ei nebuneşti pe coloana sonoră, ci şi în toată atmosfera de road movie. În bunătatea găsită la străini, în trăirea fără rezerve a fiecărui moment.

Ce să mai, Exils e un film la fel de colorat ca o fustă ţigănească sau ca un album Gogol Bordello. Şi care te inspiră la fel de tare să ştergi toate motivele pentru care alergi şi transpiri în fiecare zi, să îţi scoţi rucsacul de la naftalină şi să porneşti couchsurfing în jurul lumii.  

Jul 18, 2011

La sud de gulagul siberian

Trei călători treceau spre sud bariera munţilor Himalaya şi intrau în India, cândva în 1941. Extenuaţi, dar victorioşi. Supravieţuitori ai unui marş de 6500 de km, pornit din spatele sârmei ghimpate a unui lagăr de muncă sovietic, prin nemilosul ger siberian, pe lângă lacul Baikal şi prin deşertul Gobi. Pe jos. Lungul drum de evadare din gulagul sovietic, străbătut de un grup de deţinuţi cu o voinţă feroce, face subiectul unei poveşti spectaculare despre supravieţuire. Regizat de Peter Weir, filmul Drumul de întoarcere (The Way Back) preia potenţialul cinematografic al acestei poveşti din cartea fostului dizident polonez Slavomir Rawicz, The Long Walk. Însă nu foloseşte textul decât pentru stârnirea inspiraţiei. Text care, la rândul său, rememorează selectiv, dramatizează şi ficţionalizează experienţa personală a autorului.


Aşadar, înainte să rămâneţi cu gura căscată în faţa acestui film ce se pretinde „inspirat din fapte reale”, nu uitaţi că aveţi în faţă o poveste inspirată din altă poveste care la rândul ei e de o veridicitate discutabilă. Lăsând acest detaliu la o parte (în fond, avem neapărată nevoie de „real” în cinema?), filmul va răspunde fără doar şi poate celor mai exigente aşteptări ale devoratorilor de poveşti cu aventuri. La fel de încântaţi vor fi şi iubitorii legendarului documentar Baraka sau ai reportajelor National Geographic – echipa filmului se perindă prin locaţii generoase de filmare, ce simulează şi/sau redau cu impresionantă acurateţe peisajele de pe fundalul periplului ambiţios din Siberia în India. Iar dacă aceste argumente şi ideea de „marş spre libertate” nu vă sunt suficiente, iată încă unul, expus generos pe afiş: distribuţia. De coloratură internaţională, pentru a acoperi cât mai multe categorii dintre cele incluse sub eticheta „duşmani ai regimului stalinist”, ea atrage de la început atenţia. Cine se remarcă?

Collin Farrel, care joacă un criminal rus terorizând fără scrupule deţinuţii din lagăr şi evadează doar pentru că poziţia îi e ameninţată de alţi mafioţi ai locului – rol îndeplinit impecabil, de la accent şi feţele lui Lenin şi Stalin tatuate pe piept la mimica ce continuă, pe alocuri, jocul noir din In Bruges. Apoi Ed Harris – făcut parcă pentru astfel de roluri cu replici minimale – jucând americanul cinic, care crede că „Bunătatea e o calitate ce te poate ucide în lagăr” şi când este întrebat cum îl cheamă răspunde sec „Smith”. Iar când interlocutorul insistă „Şi prenumele?”, răspunsul vine pe acelaşi ton: „Mister Smith”. Alături de cele două nume cu rezonanţă în filmele de la Hollywood se descurcă onorabil Dragoş Bucur şi Alexandru Potocean – ambii cu roluri de est-europeni persecutaţi de regimul sovietic –, chiar dacă nu întotdeauna primesc atâta atenţie din partea camerei de filmat. La fel şi Jim Sturgess, în rolul conducătorului asumat al grupului. Şi pentru că un film cu atâţia bărbaţi trecând prin atâtea contexte pur masculine dezvoltă inevitabil nevoia unei prezenţe feminine, Drumul de întoarcere ne-o serveşte pe Saoirse Ronan (vă mai amintiţi rolul-cheie pe care l-a avut în Remuşcare (Atonement)?). Aici aduce o prezenţă eterică, delicată, ce contrastează binevenit cu atmosfera macho din grupul evadaţilor.

Jun 26, 2011

"Şi ăla mic, de respira greu...era ta'su, mă!"


Nu credeam să recomand prea curând filme în care se descoperă filiaţii spectaculoase. Filme mustind de personaje din carton, blocate într-un microunivers în care autorul-Dumnezeu scoate din pălărie legături de familie improbabile (à la escrava Isaura & co). Dar Incendies e atât de bine jucat şi regizat, şi spune o poveste atât de expresivă într-un context atât de pregnant, încât îi poate fi iertat scenariul cusut cu aţă albă. Cu toate întorsăturile artificioase şi tot cursul de complicaţii şi coincidenţe dubioase care parcă nu se mai termină, filmul redă viniete tulburătoare din miezul conflictelor religioase ce tarează Orientul Mijlociu de atâtea decenii. Dintr-un univers în care un medalion cu cruce poate face diferenţa dintre viaţă şi moarte.


E drept că, pe măsură ce evoluează povestea, duhoarea de neverosimil devine tot mai greu suportabilă. Dar e la fel de drept că actorii fac faţă impecabil secvenţelor de melodramă şi că regizorul Denis Villeneuve se pricepe la conceperea de cadre memorabile.  

Testamentul unei mame pe care nu au iubit-o / înţeles-o întotdeauna îi obligă pe gemenii Jeanne şi Simone Marwan să părăsească viaţa confortabilă din oraşul canadian în care trăiesc şi să pornească pe urmele unui arbore genealogic incert, cu rădăcini în Orientul Mijlociu. Traseul copiilor ce descoperă secrete cutremurătoare din tinereţea mamei lor este juxtapus cu secvenţe din propria ei căutare, cu 3-4 decenii în urmă, a unui copil pe care a fost silită să îl abandoneze. Iar cele două drumuri converg într-un punct pe care puţini spectatori cred că ar fi îndrăznit să şi-l imagineze. Totul cu Radiohead în background şi cu o imagine impecabilă.