Un paradis sferic. Ca o grenadă gata de detonat.

Aşa arată unica portiţă de ieşire din închisoarea pe care o reprezintă West Bank-ul sub ocupaţie, pentru  Said şi Khaled. Unica posibilitate de a părăsi demn enorma tabără de refugiaţi în care a fost transformată această zonă. Paradise Now urmăreşte cu o acurateţe şocantă drumul pe care cei doi îl parcurg de la a fi doi pierde-vară - într-un oraş plin cu clădiri bombardate, în care bubuitul bombelor în depărtare a devenit un fond sonor firesc - la a alege martiriul personal. Calea plină de cotituri pe care o parcurg până în momentul în care decid să  îmbrace un costum căptuşit cu explozibil şi să se autodetoneze într-un mijloc de transport în comun din Tel Aviv. 

Voci ca cea a lui Said şi Khaled, rezonări şi convingeri similare, ajung să fie distribuite rar şi puţin spre lumea largă. Dar mai să fie nominalizate la Oscar! Pentru asta, dar şi pentru realizarea cinematografică practic fără cusur (feat. Lubna Azabal şi Hiam Abbass), Paradise Now e o vizionare specială, importantă. Care te trimite într-o lume cu puţine ferestre spre exterior.

Pierde-vară şi couchsurfing în jurul lumii

Imaginaţi-vi-o pe Rona acum vreo 10 ani, în toată splendoare nebuniei ei jucăuşe din Gadjo Dilo. Completând fără greş farmecul de pierde-vară al lui Romain Duris - francezul călător plecat cu o bocceluţă în spate prin cotloanele mocirloase ale României rurale, în căutarea iluzoriei Nora Luca. 

Apoi luaţi toată fibra acelui superb personaj feminin şi umpleţi trupul mustos al Lubnei Azabal. La fel de morena, la fel de alunecoasă şi plină de lipici. Din nou completându-l pe Romain Duris - omul ce îşi zideşte vioara şi cheile de la casă în zidul spart al unui cartier francez gri, şi pleacă spre Algeria cea dogoritoare şi turbulentă. Alături de o muză la fel de metisă ca şi el. Ce rezultă se cheamă Exils.

Un film prin care Tony Gatlif te face din nou să iubeşti din toţi rărunchii esenţa ancestrală a spiritul ţigănesc. Care transpiră un joie de vivre absolut refrişant. Un laissez-faire molipsitor, o delicioasă optică light şi playful în abordarea vieţii. Ecouri din Gadjo Dilo răsună nu numai în vocea Ronei cântând fusion-urile ei nebuneşti pe coloana sonoră, ci şi în toată atmosfera de road movie. În bunătatea găsită la străini, în trăirea fără rezerve a fiecărui moment.

Ce să mai, Exils e un film la fel de colorat ca o fustă ţigănească sau ca un album Gogol Bordello. Şi care te inspiră la fel de tare să ştergi toate motivele pentru care alergi şi transpiri în fiecare zi, să îţi scoţi rucsacul de la naftalină şi să porneşti couchsurfing în jurul lumii.  

"Şi ăla mic, de respira greu...era ta'su, mă!"

Nu credeam să recomand prea curând filme în care se descoperă filiaţii spectaculoase. Filme mustind de personaje din carton, blocate într-un microunivers în care autorul-Dumnezeu scoate din pălărie legături de familie improbabile (à la escrava Isaura & co). Dar Incendies e atât de bine jucat şi regizat, şi spune o poveste atât de expresivă într-un context atât de pregnant, încât îi poate fi iertat scenariul cusut cu aţă albă. Cu toate întorsăturile artificioase şi tot cursul de complicaţii şi coincidenţe dubioase care parcă nu se mai termină, filmul redă viniete tulburătoare din miezul conflictelor religioase ce tarează Orientul Mijlociu de atâtea decenii. Dintr-un univers în care un medalion cu cruce poate face diferenţa dintre viaţă şi moarte.

E drept că, pe măsură ce evoluează povestea, duhoarea de neverosimil devine tot mai greu suportabilă. Dar e la fel de drept că actorii fac faţă impecabil secvenţelor de melodramă şi că regizorul Denis Villeneuve se pricepe la conceperea de cadre memorabile.  

Testamentul unei mame pe care nu au iubit-o / înţeles-o întotdeauna îi obligă pe gemenii Jeanne şi Simone Marwan să părăsească viaţa confortabilă din oraşul canadian în care trăiesc şi să pornească pe urmele unui arbore genealogic incert, cu rădăcini în Orientul Mijlociu. Traseul copiilor ce descoperă secrete cutremurătoare din tinereţea mamei lor este juxtapus cu secvenţe din propria ei căutare, cu 3-4 decenii în urmă, a unui copil pe care a fost silită să îl abandoneze. Iar cele două drumuri converg într-un punct pe care puţini spectatori cred că ar fi îndrăznit să şi-l imagineze. Totul cu Radiohead în background şi cu o imagine impecabilă.