Mare. Vederi supraexpuse.

Piele sarata, castele de nisip, supradoza de lumina. Pe drum de la plaja. Soundtrack: melodia ideala de indus motzaiala - A la claire fontaine. Versuri shoptite cu candoare. Apoi, fara veste, avalansa. Il y a longtemps que je t`aime. Durerea ca un pietroi construit lent, strat cu strat, si lasat sa-ti cada neasteptat pe sufletul moale, in cel mai bun film cu Kirstin Scott Thomas.

Meet my rockstar baby

Now turning 2. Y.o.

Puţin mai săracă

Tocmai în ziua în care mi-am rezervat euforic un loc în avionul spre Nisa pentru jumătatea lunii mai, unul dintre oamenii pe care aşteptam în secret să îi întâlnesc acolo a pierit. Dacă aş spune că e o persoană pe care am citit-o avid în ultimii (mulţi) ani, de la care am învăţat adesea ce şi cum să văd într-un film, unul dintre autorii/cinefilii care mi-au servit drept sursă perpetuă de inspiraţie, deşi nu ne-am cunoscut niciodată în persoană - nu ar fi suficient. Am căutat adesea cronicari cu o cultură cinematografică la fel de solidă, cu o eleganţă şi fineţe similară, capabili să suprindă la fel de bine subtilităţi de multe ori greu perceptibile, dar esenţiale, în viaţa unei pelicule. Cu la fel de mult spirit, la fel de multă carismă. Vocea lui alş e de neegalat, însă. Iar lumea mea e puţin mai săracă fără ea.  

We'll always have Paris

14 februarie a trecut, deci e un pic cam târziu pentru sentimentalisme aferente unei sărbători oricum cam goale de sens, I know. Însă povestea lui V. e prea caldă, prea sinceră şi prea croită în ecoul al acestei scene din Casablanca pentru a nu o posta aici. 

Two separate cups

We met at the Columbian Bakery on Broadway, we'd both come to New York lonely, broken and confused, I was sitting in the corner stirring cream into coffee, around and around like a little solar system, the place was half empty but she did slid right up next to me, "You've lost everything," she said, as if we were sharing a secret, "I can see." If I'd been someone else in a different world I'd've done something different, but I was myself, and the world was the world, so I was silent, "It's OK," she whispered, her mouth too close to my ear, "Me too." [...]

Fotbalul "total": un fel de pre-introducere*

"Când am început eu să practic sportul cu balonul rotund, erau anii '60, iar Moggi şi canalul Sky încă nu apăruseră. Eram singurul care nu avea pantofi sportivi pentru fotbal (nu eram săraci, dar eram catolici de stânga), aşa încât evoluam în bocancii de munte, pe care îi legam la călcâi: de aceea, potrivit de altminteri unei logici stringente, cei mari au hotărât că trebuia să joc în apărare. Pe vremea aceea, eram de părere ca viaţa e o temă de rezolvat, nu o serbare de născocit, şi ca atare m-am călăuzit ani de zile după această orientare de principiu, crescând cu mentalitatea unui apărător şi escaladând categoriile fotbalistice purtând pe spate numărul 3.(...)

În fotbalul acela, apărătorul apăra. Era un tip de joc în care, dacă purtai pe spate numărul 3, puteai juca zeci de meciuri fără să treci de linia de mijloc a terenului. Nu ţi se cerea. Dacă mingea era dincolo, tu aşteptai dincoace, şi-ţi trăgeai sufletul. Acest lucru îţi oferea o percepţie ciudată asupra partidei. Ani de zile, eu mi-am văzut echipele marcând goluri îndepărtate şi vag-misterioase: erau lucruri care se petreceau acolo, într-o zonă a terenului pe care nu o cunoşteam şi care, în ochii mei, reproducea aura legendară a unei localităţi balneare de dincolo de munţi: femei şi picioare lungi. Când se dădea un gol, acolo oamenii se îmbrăţişau, îmi amintesc prea bine. Ani de zile i-am văzut îmbrăţişându-se, din depărtare. De când în când, mi s-a întâmplat chiar să parcurg tot terenul ca să ajung până la ei şi să iau parte şi eu la îmbrăţişare, dar nu prea mergea: ajungeai mereu un pic prea târziu, când partea propriu-zis neruşinată se isprăvise deja: era ca şi cum, la o petrecere, te-ai apuca să te îmbeţi când ceilalţi se întorc deja acasă. (...)

Pe vremea aceea, se practica marcajul om la om. Asta însemna că jucai tot meciul lipit de un jucător advers. Singurul lucru care ţi se cerea era: să-l anulezi. Acest imperativ determina intimităţi aproape stânjenitoare. Era un fotbal simplu, aşa încât eu, care aveam numărul 3, îl marcam pe numărul 7 al lor: iar cei cu numărul 7 erau, în fond, toţi la fel. Slăbuţi, cu picioarele strâmbe, iuţi, un pic dezordonaţi, nişte mari încurcă-lume. Vorbeau mult, se certau cu toată lumea, deveneau absenţi zeci de minute în şir, cuprinşi parcă de bruşte deprimări, iar apoi te păcăleau ca nişte şerpi, ţâşnind cu o vitalitate neaşteptată, care avea ceva din tresărirea muribundului. După un sfert de oră ştiai deja totul despre ei: cum fentau, cât îl urau pe centrul-înaintaş, dacă aveau probleme la genunchi, ce meserie practicau şi ce deodorant foloseau (anumite Rexona criminale). Restul era o partidă de şah în care el juca cu piesele albe. El inventa, tu distrugeai. (...)

Nu existau relansări, nu existau diferenţe de două goluri, nu se juca la ofsaid, nu se executau crosuri pe linia de fund, nu se făcea diagonala. Când prindeai mingea, îl căutai pe primul mijlocaş disponibil şi i-o pasai: aidoma bucătarului care îi pasează tava ospătarului. Să se descurce el. S-o scoţi în aut era foarte bine (erai aplaudat!), iar când erai în dificultate o pasai în urmă, portarului. Asta era tot. Îmi plăcea.

Apoi lucrurile s-au schimbat. Au început să sosească jucători cu numărul 7 care nu vorbeau, nu-i apuca deprimarea, însă, în schimb, rămâneau în spate, în aşteptare. Nu-mi era clar ce anume aşteptau. Poate mă aşteptau pe mine, mi-am zis. Atunci am trecut de jumătatea terenului. Primele dăţi, era ciudat: de pe banca de rezerve toţi strigau la tine "Înapoi! În apărare!", dar, până una-alta, tu erai deja acolo, respirând aerul acela tare, iar apoi te întorceai, însă aşa cum te întorci duminica seara de la mare, fără nici un chef, şi mai rămâneai acolo un pic, din ce în ce mai mult. (...)"

*adică o primă îmbucătură din suculentul meniu barbaresc propus de Alessandro Baricco în colecţia de eseuri descrisă aici. Hrană pentru minte, desigur. Ajunsă în propria listă de bucate alese graţie unei recomandări din partea stimabilului Monsieur C.

Speedball

It's all about being high and down at the same time, spune David Greig, via Radu Afrim, via Ramona Dumitrean in supercalifragilisticul Ultim mesaj al cosmonautului catre femeia pe care a iubit-o candva in fosta Uniunea Sovietica. Maraton de 160 de minute, pe care l-am ingerat exact la 24 de ore dupa ultima portie din buildungs-ul socialist al lui Bertolucci de 315 de minute. Cifre, cifre, si o aparenta apetenta pentru productii lungi, sau mai degraba lungite, in weekend-ul asta.

N-am scris inca despre teatru aici, si poate n-as fi facut-o nici acum daca piesa lui Afrim nu ar fi atat de televizualo-spectaculara. Adica foarte MTV si poate chiar putin Hannah Montana, foarte dreamy si foarte high, multe culori, silvery glitter. Efecte vizuale absolut fantastice (Adriana Grand - chapeau!) induse de neoane si de oameni bine miscati pe scena, foarte elastici si foarte dezbracati. Dar si complet incoerent, daca ne gandim la plot.

Cu linii de dialog catchy - da. Cu o poveste tangibila, expresiva - nu. Idei disparate care fac sens - da. Un centru coagulat care sa construiasca sens da capo al fine - nu. Habar n-am daca e de vina Greig sau Afrim, poate nici nu conteaza. Cert e ca m-au calcat pe nervi niste burti, si nu ma refer la a lui Keith, ci la ale scenariului. Mi-a placut cum, la fel ca DeLillo de ex., piesa vorbeste despre the media saturated environment in care ne balacim vrand-nevrand, despre engleza americana care ne colonizeaza mintile, despre discursul fragmentar si discontinuu pe care il importam din mass-media in propriile vieti. Despre sex si violenta, of course. Dar mai ales despre singuratate si teama, despre o lume complet volatila, in care nimic nu mai e clar, sacru sau poate nici macar real.

Faithless, breathless

Un delfin translucid glisează pe cerul de apă de deasupra oraşului.
Sunt eu, după 4 km de alergat cu Maxi Jazz & Sister Bliss. And I'm not going home.

Sax and violence

"Forgive me Charlie Parker, wherever you are..."

Ja volim Beograd

Watching the Sunday morning sunrise reflected in a window at Arkabarka, air drenched with the sound of dying parties, feels almost as if having spent the whole night dancing. Almost.

Graffiti Grammar

Browsing through Monsieur B.

[...] graffiti runs contrary to all media and advertising signs, although they might create the illusion, on our city walls, that they are the same incantation. Advertising has been spoken of as a 'festival', since, without it, the urban environment would be dismal. But in fact it is only a cold bustle, a simulacrum of appeal and warmth, it makes no contacts, it cannot be revived by an autonomous or collective reading, and it does not create a symbolic network. [...]

[...] The city is a 'body without organs', as Deleuze says, an intersection of channelled flows. The graffitists themselves come from the territorial order. They territorialise decoded urban spaces -- a particular street, wall or district comes to life through them, becoming a collective territory again. They do not confine themselves to the ghetto, they export the ghetto through all the arteries of the city, they invade the white city and reveal that it is the real ghetto of the Western world.

A linguistic ghetto erupts into the city with graffiti, a kind of riot of signs.

Photos from here and here.

You can be Henry Miller, and I'll be Anais Nin

Meet Paula & the gang

Now turning three. Months.

Dream dancing

Because, against all odds, I could really use a looong night out and a walk by the beach at dawn.

Manelofilia

Mi-a placut articolul din Dilema al lui Vintila Mihailescu despre manele (thanks, Srn) fiindca incearca sa vorbeasca rational si obiectiv despre un fenomen care cred ca defineste in mare masura societatea romaneasca de azi. Fara blamarea ori ridiculizarea solistilor sau a fanilor genului, ci incercand sa analizeze, sa inteleaga de unde se trage amploarea acestui adevarat fenomen cultural. Plus ce spune el despre noi si despre societatea in care traim. Desi isi asuma lipsa unor verdicte sau concluzii cu valoare de adevar absolut, articolul e interesant de citit pentru cum problematizeaza "manelofilia", (printre altele) prin analogie cu diverse alte curente muzicale ce au socat si cutremurat omenirea in diverse momente din istorie.

Fiindca nimic nu mi se pare mai ipocrit decat afirmatiile celor ce incearca sa se disocieze prin incriminare de fenomenul manelelor, de parca ar fi un fel de lepra de care sufera niste vecini cu care n-avem nici o legatura. Cand de fapt el reprezinta preferintele unei majoritati covarsitoare a romanilor! Nemaivorbind de cei care judeca valentele muzicale si lirice ale genului mai ceva ca niste muzicologi de cariera, ori cei care asociaza simplist productia si consumul de manele cu o anumita etnie (si apoi rasufla usurati ca nu fac parte din ea).

In plus, niciodata n-am inteles exact care sunt limitele genului. De exemplu, atunci cand una dintre trupele timisorene ce erau in voga prin anii ’90 canta despre “whisky, bere si femei” se cheama ca produce manele? Sau cand 50 Cent doineste cum ca “My flow, my show brought me the doe / That bought me all my fancy things / My crib, my cars, my pools, my jewels” se cheama tot manea? Dar cand Adrianul Minune canta devastator de autenticul sau „Tutti Frutti Tequilla” in filmul lui Tony Gatlif, Gadjo Dilo?

Dumber and dumber

Mi-a placut editorialul lui Florin Negrutiu din "Gandul" de azi fiindca:

- surprinde (auto)ironic prostul obicei al presei de a specula la nesfarsit, in mare parte doar pentru a umple cu ceva spatiul de emisie, pe marginea unor lucruri total nefundamentate in real.

- isi asuma o pozitie in afara discursului presei, de unde priveste critic si denunta obiceiurile tabloidizante intrate in uz chiar si in cazul canalelor media care se pretind "de calitate".

- descrie tonul ieftin al discursului public, marcat de atat de putina substanta si atat de multa demagogie. Partea trista e ca se intampla si la case mai mari.

Ce nu înţeleg din bucăţica de America în care locuiesc temporar

(probabil pentru că vin dintr-o ţară mică, provincială şi barbară):

1. De ce aproape toate persoanele de sex feminin care predau la universităţile din Ivy League sunt lezbiene?

2. Cum poţi vorbi ore întregi despre accesorii absolut futile care se ataşează MacBook-ului sau despre ce tip de cornflakes mănânci dimineaţa şi de ce? (am impresia ca Seinfeld a stricat definitiv radarul de măsurare a importanţei)

3. De ce atât de mulţi oameni sunt atât de exhibaţi, i.e. vorbesc tare şi gesticulează pe stradă, râgâie, cântă, mimează nişte paşi stereotipi de dans când sunt fericiţi?

4. De unde au atâta energie pentru a fi fericiţi? Sau, mă rog, pentru a mima un entuziam nesfârşit şi o mirare veselă.

5. De ce adesea când merg pe stradă şi văd o persoană venind din sens opus am nevoie de câteva minute pentru a-mi da seama dacă e bărbat sau femeie?

6. De ce atunci când un bărbat te ciupeşte de fund într-un bar se cheamă că este "disrespectful" şi că te tratează ca pe un obiect sexual (deci merită pălmuit), dar când o femeie spune despre altă femeie că are picioare mişto sau că "I'dfuck'er" se consideră că e o mică eroină nesupusă a societăţii patriarhale (care nu ştiu de ce se mai cheamă aşa) şi, deci, merită aplauze?

7. Dacă votul este o chestie ce ţine de opţiunea privată, de ce oamenii îşi pun în faţa casei afişe cu "Vote for Obama"?

8. Cum pot fi cărţile la mâna a doua atât de penibil de ieftine?

9. Cum poate fi mâncarea servită în porţii atât de mari, la preţuri atât de mici (în comparaţie cu oriunde în Europa, at least)? Şi cum e posibil ca în condiţiile astea majoritatea lumii să tot bombăne că totul e prea scump de când cu creşterea preţului benzinei?