May 31, 2007

Chocolatewednesday

For all you chocoholics out there, here's a quick tip: the Niederegger Marzipan Roll!

I had the chance of doing a 3-day diet on this delicious thing last week in Vienna, and I'm enjoying my last bar now, back home... And I'm telling you it's the best desert ever! Apparently following a German/Austrian recipe that dates all the way from 1806 and that was invented by Mr. Niederegger himself, this yummy marzipan covered in chocolate gets its amazing taste from a combination of Mediterranean almonds and sugar. Luckily, they have it in Budapest as well :)

May 27, 2007

Meniu de vacanta

Am ales practic aleatoriu un roman din modesta sectiune de "fiction" a bibliotecii in ziua plecarii. S-a nimerit sa fie "Rubyfruit Jungle" de Rita Mae Brown. Si pentru ca de obicei am si un plan B pregatit, am mai scos din raft un volum cu care stiam ca merg la sigur: "Short Cuts" de Raymond Carver. In ultima clipa mi-au cazut ochii si pe cotorul unui roman de Charles Bukowski (urmau totusi multe zile de non-work), dar pana la urma nu a mai incaput in rucsac. Deci bye-bye "Ham on Rye"; timp de fiction probabil va mai aparea doar prin august.

Am inteles de ce "Rubyfruit Jungle" fusese selectata in mica sectiune de fiction a bibliotecii cam pe la pagina 50. Carte-manifest pentru o intreaga generatie de lezbiene care a inceput sa-si scoata preferintele sexuale din intunecimea sifonierului in vazul tuturor pe la mijlocul anilor '70 in State, "Rubyfruit Jungle" purcede la desfacerea miezului povestii printr-un episod care apare cam asa. Doua fetite de clasa a 6-a si un baiat fac schimb de bomboane si de saruturi intr-o dupa-amiaza torida. Sunt dupa scoala. Au ghiozdanele in spate si vor sa exerseze ce au vazut intr-un film. Se saruta si reactioneaza diferit. Episodul e apoi clocit la cald timp de inca vreo cateva pagini si in cele din urma explodeaza cu o noapte petrecuta impreuna de cele doua fete. Probabil surprinzator pentru produsii societatii heterosexual-patriarhale, e una dintre foarte putinele scene care include (desi nu neaparat explicit) sex. In rest, trezirea personajului principal cu certitudinea unei sexualitati ce deviaza de la norma vremii si apoi transformarea in acord cu noua realitate e descrisa cu acuratetea pura si rece a unui manifest. Poate tocmai genul asta de teza care de obicei casca admirativ gurile studentilor de la Gender Studies (si care explica prezenta acestui volum in biblioteca) face ca romanul sa nu intre in topul meu de "best of". E ok, e usor de citit, e funny pe alocuri, e binisor scris. Dar e mult prea manifest pentru a mai fi literatura buna.

Nu se compara cu stilul relaxat si atat de natural al lui Carver, cu personajele lui care gandesc si vorbesc atat de simplu, dar propaga o tristete care cantareste atat de greu si e atat de complicata...Sunt curioasa cum arata filmul facut de Robert Altman dupa textele lui Carver. Astept detalii de la cine il gaseste :)

May 24, 2007

Labirintul lui Pan

Overall: foarte fain! Cam toata lumea e de acord.

Mi-a placut din cateva motive simple...

Pentru ca, alaturi de "Alice in tara minunilor" sau povestea lui Oblio, face parte din acel gen de filme la care te simti tratat ca un copil si te scufunzi melancolic in atmosfera de "A fost odata ca niciodata...". Dar sub aparenta asta puerila e pitita bine bucuria vizionarii cu ochi de adult si implicit descoperirea unei impletituri groase de meandre narative.

Faunul e un personaj super-mishto. Te tine intr-o indoiala constanta. Background-ul de filme hollywodiene te face sa te intrebi mereu ce pune la cale, sa te astepti sa fie "rau". E prea hidos pentru a fi un personaj pozitiv, nu? Dar lucrurile pe care le face te indeamna sa crezi contrariul. Deci habar n-ai la ce sa te astepti de la el. Which is good; te tine lipit de poveste. Nu inteleg de ce numele lui nu a ramas in traducerea romaneasca a filmului, dupa originalul in spaniola? De la "faun" la "Pan" e cale lunga. Simt inertia traducatorului cu textul englezesc in fata.

E fain ca nu exista happy-end, ceea ce iar e o intorsatura anti-cliseu. Uciderea satrapului nazist nu compeseaza moartea micutei Ofelia. Daca iti dau lacrimile cand vezi picaturile de sange alunecand pe obrazul de copil si cazand in labirint, uciderea marelui despot nu iti va aduce prea multa alinare. E pur si simplu un final trist. Si poate tocmai de aia il duci cu tine catva timp dupa terminarea filmului.

Labirintul construieste si poarta o atmosfera lucrata in culori groase, care imi aminteste nu numai de ratacirile lui Alice pe urmele iepurasului alb, ci si de proza sud-americana. Cu gustul ei real-magic & bariera dintre fapte si fantezie practic stearsa.

May 12, 2007

Happy/sad

Am revazut Y tu mamá también.

(Sad) The first time I saw it, sometime in 2004, was with Raz. Laughs + melancholy.

(Happy) You get helplessly captured by the bright energy, the get-up-and-go feel of this film. It made me crave for the high-spirited drums and guitars of some real patchanka (Mano Negra style ;)) this morning. Think I'll just get my backpack ready now.

May 9, 2007

Weeds

Take the dark humor and bizarre characters in “Six Feet Under”, the inescapable charisma of all the “Desperate Housewives”, and the somehow-seen-before-but-turning-out-so-unexpected atmosphere in both. Add Mary-Louise Parker and a cute & catchy theme song. Ah, and some drugs. And there you have it. Pure Weeds :).

A little bit of silly laughter, a little bit of panicky, "Women-on-the-verge-of-a-nervous-breakdown" type of drama, but mostly intelligent dialogue and absolute fun.

Season 1 and 2 available on TV Links.

Rares Cuciureanu

Love this photo!

More from this guy here and here.

May 8, 2007

Andrei Pleşu / "Obscenitatea publică"

Deşi târziu (cartea fost publicată în 2004), m-am apucat în sfârşit să citesc “Obscenitatea publică” din scoarţă-n scoarţă. Amuşinasem încă din toamnă coperta ce reproduce atât de elocvent opulenţa vulgară a participanţilor la un discurs public lătrat zgomotos (semnată de un cvasi-necunoscut şi cu referire la sfârşitul anilor 1700 în Franţa, dar – dacă te uiţi atent - valabilă din multe privinţe ca ilustrare a dezbaterii politice contemporane). Şi mai ciupisem fragmente din câte un articol prin ianuarie când purtam cărţulia în geantă în minutele goale din metrou. Fie gustată în fugă şi pe bucăţele, fie savurată pe-ndelete de la prima la ultima pagină, “Obscenitatea publică” a fost o lectură-deliciu pentru mine. De ce?

(i) Pentru că e reconfortant să îţi confirme cineva - cu detalii, argumente şi circumstanţe studiate inteligent - faptul că ceea ce se întâmplă în spaţiul public românesc nu e deloc în regulă.

(ii) Pentru că umorul lui Pleşu e atât de subtil, elegant şi contextual, încât îţi dă bucuria descoperirii unui mic cod de limbaj comun de fiecare dată când prinzi poanta. Iar uneori chiar te trezeşti râzând în hohote (vezi articolul “Boborul”)

(iii) Pentru că mă ajută să-mi recapăt simţul limbii române proaspete (spre deosebire de lemnoşeniile citibile în presa cotidiană)

(iv) Pentru că radiografiază perfect lumea (tristă) în care mă întorc…

Până şi inconsecvenţele sau articolele în care subiectivismul devine prea gros (de ex. cele în care perorează emfatic şi lipsit de argumente raţionale împotriva comunismului la modul general – un partizanat pe care Pleşu şi l-a asumat în mai multe rânduri, generând destule discuţii) au un farmec stilistic greu de egalat.

May 6, 2007

Bebel Gilberto / "Momento"

Cateva melodii de pe ultimul album se pot asculta aici Aceeasi combinatie de bossa, ritmuri molcome de electronica si jazz + o voce magica! Merge perfect intr-o seara calma, cu un pahar de vin negru. :) ... Aproape la fel de bine ca albumul meu favorit al lui Bebel Gilberto, care ramane "Tanto Tempo" (2000) :)

May 5, 2007

Pregătiţi-vă batistele: urmează o poveste de dragoste! (The Painted Veil/Vălul Pictat)

Privesc sceptic poveştile de „dragoste adevărată”. Probabil la fel ca mulţi dintre reprezentanţii generaţiei crescute cu degetul pe telecomandă şi cu o paletă destul de largă de reprezentări ale relaţiilor interumane la distanţa unei apăsări de buton, în momentul în care un regizor încearcă să-mi livreze o poveste „clasică” în care binele, iubirea şi lumina triumfă asupra răului, indiferenţei şi întunericului, tind să privesc oferta cu prudenţă. Poate pentru că procesul îmi aminteşte de triumful mereu previzibil al lui Mr. Proper asupra mizeriei de pe parchet. Plus că fragmente anoste şi atât de uzate din emisiunea lui Mircea Radu revin alarmant din sertarele negre ale memoriei stocate strict pentru referinţe negative. Ca să nu mai vorbim de mâţâielile sentimentale ale vreunui show patronat de zâne sau de practicanţi ai unei psihologii de aprozar. Toate împachetate util în sosul dulceag, aproape gata digerat, gătit pe măsura aşteptărilor unei audienţe cu creierul în „sleep mode”, mereu pregătită să absoarbă încă un polonic de story răsuflat. Pe scurt, în era primatului telecomenzii, poveştile de „dragoste adevărată” trebuie să facă un efort mai mare ca niciodată pentru a se distinge pe piaţa suprasaturată a traficului de sentimente, în care emblematicul substantiv „love” e mâzgălit pe toate gardurile şi funcţionează ca o monedă tot mai tocită.

Când s-a hotătât să repună pe ecran Vălul Pictat (The Painted Veil), adaptarea romanului lui W. Somerset Maughan, regizorul John Curran trebuie să fi presimţit „problemele” pe care audienţa, atotputernică peste butoanele telecomenzii, le va avea în acceptarea unei poveşti de „dragoste adevărată”. În mod sigur nu se aştepta ca pelicula, deşi cu Edward Norton şi Naomi Watts aşezaţi marketabil pe post de cap de afiş, să mai facă valurile reuşite de versiunea din 1934, cu Greta Garbo în rolul principal. Oftatul sălii întregi de cinema în faţa unei simple ridicări de sprânceană din partea divei e un obicei cam de mult ieşit din uz. Şi cu toate astea, John Curran, regizor cu un portofoliu tare subţirel, s-a încumetat să ecranizeze din nou povestea adaptată a lui W. Somerset Maughan. Şi pentru asta a ales un cuplu de actori destul de neaşteptat. Dacă în versiunea din anii ’30 figura dominantă era Garbo, în acest caz aş spune că e Norton.

După o întreagă galerie de roluri agresiv-schizofrenoide în Avocatul Diavolului (Primal Fear), American History X şi Fight Club, iar mai apoi debutând regizoral total neaşteptat cu o comedioară romantică de duminică – Preotul, rabinul şi fata (Keeping the Faith) –, dar revenind mereu în faţa camerei în roluri de acţiune şi thriller (vezi Dragonul Roşu (Red Dragon) şi Jaf în stil italian (The Italian Job)), Edward Norton ne-a obişnuit deja cu surprizele, scoţând la suprafaţă mereu alte feţe actoriceşti ce se înscriu într-o gamă a diversităţii şi a imprevizibilului. Mina tăcută, poate chiar comună a lui Norton, şi masca de scenă destul de neobişnuită pentru tiparele de „star cinematografic”, de multe ori aparent lipsită de expresie, ascund când răbufnirile unui alter ego agresiv şi violent, când un complot ţesut perfid, când pur şi simplu timiditatea nedisimulată a unui preot catolic îndrăgostit. Vălul Pictat (The Painted Veil) e pentru Norton o nouă ocazie de a surprinde. Rolul jucat e cel al lui Walter, un cercetător anost, care se simte mult mai confortabil în preajma microscopului decât în societate, şi care se îndrăgosteşte până peste cap de posesoarea unei personalităţi total opuse. Volubilă şi în elementul ei doar când ia parte la petreceri mondene, Kitty (Naomi Watts) acceptă cererea subită în căsătorie a lui Walter doar pentru a pune capăt pisălogelilor unei mame îngrijorate de flirturile recurente ale domnişoarei petrecăreţe.

În traducere, schema scenariului sună în felul următor. El – cu suflet bun, dar cu aptitudini sociale slabe – o iubeşte şi o ia de nevastă. Ea – superficială şi răsfăţată – îl ia de bărbat din interes. Sună deja ca o sporovăială de vecine pensionare despre ultima ispravă a protagoniştilor emisiunii „Din dragoste” în scara blocului, nu? Staţi să vedeţi ce urmează! Evident că domnişorica frivolă calcă pe alături cu proxima ocazie, iar el – bunul, dreptul, discretul, bărbatul care tace şi face – se decide să îi dea o lecţie. Aproape forţat, o ia cu el într-un sat chinezesc de la capătul lumii, unde – chipurile – izbucnirea unei epidemii de holeră constituie un subiect ideal pentru cercetarea microbiologică. Constrânsă să se adapteze unui mediu diametral opus saloanelor mondene, „nevasta uşuratică” primeşte o lecţie, ajunge să îşi aprecieze soţul, să îl respecte şi bla-bla. Deşi mă tentează, nu voi comenta valenţele misogine şi simplitatea monistă a poveştii. Dacă accepţi contractul auctorial (romanul e scris în 1925!) şi guşti acest gen de basme, filmul te prinde binişor în atmosferă (dar nu uita să ai cel puţin o batistă pe aproape). Nu e prost filmat şi îţi agaţă constant atenţia şi curiozitatea. Problema e ruperea frecventă a ritmului. Ghiduşiile de cuplu în care se naşte dragostea interferează cu tristeţea şi dezolarea satului decimat de holeră. Suprapunerea discursului de confruntare zglobie a sexelor cu cel sumbru dăunează imaginii de ansamblu şi te cam năuceşte. Noroc că ai telecomanda la îndemână. Sau semnul de „Ieşire” fosforescent în întunericul sălii de cinema.