Post Tenebras Lux

Un rezumat de un singur cuvânt al lui Post Tenebras Lux de Carlos Reygadas ar putea fi "nelinişte". Iar asta în ciuda unor pasaje de aparentă acalmie sau chiar fericire pe care familia ce stă în centrul filmului - plasată într-o zonă rurală mexicană, deşi cu un evident şi pregnant trecut urban - le petrece.

Neliniştea e impregnată în întregul decor pe care e colorată realitatea, ca într-un film de Haneke. Deşi izbucniri cu adevărat violente sunt puţine, rare, şi prea puţin explicite, spectrul unei agresiuni iminente pluteşte pretutindeni. Frica, certitudinea că ceva cumplit e pe cale să se întâmple. În plus, anxietatea urbană e departe de a fi fost lăsată în urmă odată cu părăsirea oraşului. Ea îşi urmează credincioasă victimele în noul spaţiu, de data asta rural, în care ele speră să îşi găsească liniştea. 

Post Tenebras Lux e un amalgam de vise, fantezii şi episoade parţial sau total reale. Nu ştim în ce măsură, nici nu contează. Un fir roşu se discerne printre întâmplări şi replici mai mult sau mai puţin imaginate. 

Spre deosebire de The Tree of Life al lui Malick, cu care Post Tenebras Lux împărtăşeşte un oarecare apetit de a explora adevăruri fundamentale despre viaţă şi despre dispariţia ei, filmul mexican e mai sărac în derapaje emfatice. Privitorului îi revine mai multă libertate de a înţelege singur, de a reflecta pe cont propriu. 

Apoi sunt acele câteva scene de o nebănuite desăvârşire regizorală. Mă gândesc mai ales la scena de debut, în care camera urmăreşte o fetiţă de doi ani plimbându-se printr-o cireadă de vaci într-o lumină de crepuscul, la începutul unei ploi de vară, şi care e de o frumuseţe pe care mi-e imposibil să o explic în cuvinte. 

Precious: Poveste din Harlem

„Violată și bătută de părinți, o tânără analfabetă naște pentru a 2-a oară la doar 16 ani!” Așa ar putea să sune rezumatul filmului Precious, în varianta tabloidă. Adaptat după romanul Push al autoarei afro-americane Sapphire, filmul pare să aibă toate ingredientele necesare unui articol numai bun pentru publicații de tip Click sau Libertatea. Povestea o are în centru pe Precious Clarice Jones, o tânără de 16 ani și 120 de kilograme, care e pe cale să nască un al doilea copil rezultat din violurile repetate ale tatălui ei. Unde se întâmplă asta? Nu într-o țară din lumea a treia. Și nici în Ferentari. Ci în cartierul Harlem din New York, cândva pe la sfârșitul anilor '80. Decorul arată cam așa: străzi pline cu mormane de gunoi și clădiri demolate, pe unde mișună dependenți de droguri, sau apartamente minuscule și mizere, în care își duc viața sordidă familii ce trăiesc exclusiv din ajutorul social. 

Hiperdramatismul și ineditul sinistru al vieții duse de protagonistă s-ar asorta perfect cu un supratitlu de tip „Senzațional! Șocant!”. Dar deși atunci când îi rezumi povestea ea pare să aibe suflul artificial al unei reportaj de OTV, prin lentila regizorului Lee Daniels lucrurile arată altfel. Balansând mereu camera între realitatea macabră la care e condamnată Precious și fanteziile inspirate de MTV din mintea ei, regizorul reușește să construiască un film de o veridicitate greu de contestat. De mare ajutor îi este, desigur, textul pe care se bazează. Primul roman al lui Sapphire, scris cu o autenticitate tulburătoare la persoana I de către adolescenta care are aptitudinile de scriere și citire ale unui elev de clasa I, te cucerește fără drept de apel de la prima pagină. În plus, veridicitatea poveștii puse pe peliculă e dată de cele două roluri centrale. Debutanta Gabourey Sidibe reușește suprinzător de bine să construiască personajul complex numit Precious – copila vulnerabilă ascunsă în spatele unei femei ce suferă de obezitate morbidă. Iar Mo'Nique, în rolul mamei lui Precious, aduce valențe și profunzimi noi unui personaj pe care romanul îl condamnă la o portretizare marginală.

Vocea atât de distinctă a naratoarei din roman iese la suprafață încă din primele minute ale filmului Precious: genericul folosește „caligrafia” scriitoarei semi-analfabete. Însă spre deosebire de roman, unde cititorul e lăsat să se descurce cu engleza stricată și cu argoul de cartier, pe generic apar „traduceri” în paranteză. Acest demers explicativ e extins și mai departe, în modul de abordare a scenariului. În vreme ce romanul preferă să lase unele personaje și situații schițate sumar, filmul simte nevoia să sublinieze și să clarifice. Spre exemplu, drama mamei depresive, care își detestă cu patimă fiica fiindcă i-a „furat” soțul, e dezvoltată mai amplu în film și are parte de o interpretare răvășitoare din partea actriței Mo'Nique (ce pe bună dreptate a primit Oscarul pentru cel mai bun rol secundar).

La fel ca în romanul The Color Purple de Alice Walker, al cărui ecou se aude pretutindeni în povestea scrisă de Sapphire, părinții abuzivi și/sau incestuoși nu sunt neapărat demonizați sau văzuți ca întruchipări ale răului absolut. Fiindcă și ei sunt la rândul lor victime. Ei nu par să dețină o vină personală, ci mai degrabă să fie produsele unei mentalități sclavagiste. Dar în vreme ce din roman reiese destul de clar convingerea lui Precious că întreaga ei dramă se datorează, de fapt, omului alb, care a condus rasa neagră spre o abrutizare de la care nu există drum de întoarcere, în film lucrurile stau altfel. Precious, cea din roman, gândește în citate extrase din Farrakhan, lider rasist al negrilor islamiști din Statele Unite, în vreme ce Precious, cea din film, nu are niciun fel de vederi politice, ci doar fantezii legate de staruri de televiziune.

Spre deosebire de romanul din care e inspirat, filmul lui Lee Daniels vorbește în termeni mult mai moderați despre greutatea trecutului sclavagist pe care populația de culoare din America trebuie să o ducă în spate. Moștenirea cumplită și imposibil de evitat – trauma emoțională transmisă din generație în generație, cruzimile și devierile luate ca normalitate, felul în care relațiile pot fi privite doar prin prisma stăpân-sclav, ș.a. – apare într-o variantă mai ușor de asimilat de audiențele albe. Ceea ce nu înseamnă că filmul rămâne mai puțin șocant!

Aplaudat și premiat la festivalurile de film de la Sundance și Cannes în 2009, apoi laureat al premiului Oscar în două secțiuni, filmul Precious de Lee Daniels ridică niște probleme acute ale vieții în cartierele unde sunt condamnați să trăiască o mare dintre oamenii de culoare new-yorkezi. El vorbește despre obezitate și cauzele ei, despre viața dusă de pe o zi pe alta cu banii din ajutorul social, despre lipsa accesului real la educație și impactul dezastruos al acestui lucru, despre viața în familii monoparentale, abuzul de droguri și infecția cu HIV etc. Deși bazat pe o poveste ce pare să sufere de un exces de dramatism, filmul reușește cu succes să aducă în discuție toate problemele de mai sus fără a face îngroșări care nu sunt necesare, fără o emfază supărătoare, fără prea multe intervenții lacrimogene de tip tabloid. Nu are nici răceala și neutralitatea unui film neorealist, dar nici accentele edulcorate ale unei producții Hollywood.

Atenție: Film interzis celor peste 18 ani!

Mărturisesc că principala curiozitate pe care am avut-o la vederea afișului filmului The Perks of Being a Wallflower (titlu posibil de tradus ca Plusurile unei vieți de adolescent timid) a fost aceea de a vedea cum se descurcă ”Kevin” într-un nou rol central. Mă refer la Ezra Miller, actorul principal din tulburătorul film Trebuie să vorbim despre Kevin (We Need to Talk about Kevin), regizat de Lynne Ramsay, care a reușit anul trecut să răvășească mințile și certitudinile pedagogice ale oricărui părinte (și ale juriilor de la mai multe festivaluri europene de film). Cum? Impersonând un copil care dezvoltă o personalitate profund maladivă deși e crescut într-un mediu middle-class pașnic și firesc, poate chiar banal.

Se ridică tânărul actor Ezra Miller la înălțimea acelui rol de adolescent cu temperament vicios-carismatic în acest ultim film? Răspunsul nu e foarte simplu de formulat, pentru că cele două filme evoluează în două registre complet diferite. Chiar dacă ambele sunt centrate pe adolescență ca perioadă intempestivă a devenirii unui adult, cele două vorbesc limbi distincte. Dacă Trebuie să vorbim despre Kevin e gândit de o regizoare atentă la detalii și care se adresează prin sugestii și aluzii unui privitor inteligent și empatic, în The Perks of Being a Wallflower avem de-a face cu un regizor care nu cunoaște decât limbajul mainstream al clișeelor cinematografice. De la structură narativă, la dialoguri și mod de filmare, ultimul film cu Ezra Miller e gândit ca un fel de clișeu ambulant.

Nu putem nega faptul că tânărul actor își duce onorabil în spate noul rol de adolescent, de data asta gay și provenind dintr-o familie cu diverse disfuncționalități (deși, în esență, el e un tip ”de treabă”). Problema nu e el, ci tot restul filmului. The Perks of Being o Wallflower ne livrează ca la carte absolut toate ideile, preocupările și grijile stereotipe despre care filmele americane ne învață că ar trebui să umple viața unui adolescent într-o familie fără griji financiare majore. Avem absolut totul acolo: de la prieteni sinucigași și bulimie, la experimente cu droguri ușoare și adolescenți a căror homosexualitate nu e acceptată de părinți. Plus abuzuri sexuale vagi din copilărie, reprimate mult timp și izbucnite tulburător în anii intempestivi de după pubertate. Ce să mai, toată gama de obsesii freudiene de duzină!

Parcă prevăzând moțăiala spectatorului plictisit de clișee în fața acestei colecții de platitudini narative, autorul-scenarist-regizor Stephen Chbosky adaugă un soi de replici explicative din off la final. El sugerează că deși suita de întâmplări prin care trec cei trei protagoniști de pe afiș poate părea neverosimilă sau rizibilă peste ani (când la rândul lor vor fi crescut, devenit mame și tați, etc.), în momentul respectiv ele poartă amprenta puternică a realității. Vocea naratorului adult care revede o poveste scrisă în adolescență se aude clar în aceste fraze. Deși recunoaște stângăciile textului, el vede și sinceritatea/candoarea scriiturii ce poartă marca elanului adolescentin.

Și pentru a face dreptate acestui film, cred că aceste ultime fraze ar trebui să fie privite drept cheie de lectură. Până la urmă, ele fixează clar audiența filmului ca făcând parte dintr-un grup de vârstă limitat. Simplu spus, The Perks of Being a Wallflower e un film pentru adolescenți. Deci la fel cum filmele fără perdea sunt proiectate cu o atenționare care interzice accesul minorilor, și acest film e nerecomandat spectatorilor ce depășesc (mental) vârsta adolescenței. El studiază încercările și transformările prin care trece un grup de trei adolescenți ce se autoproclamă wallflowers – adică nepopulari și neintegrați în ”viața socială” a liceului, outsider-i, cu o personalitate ”altfel”. Unul este extrovertit, hiperactiv și gay (Ezra Miller), altul e tăcut, timid și cu probleme psihice abia depășite (Logan Lerman), iar cea de-a treia are deja la finalul liceului un întreg istoric marcat de diverse excese și abuzuri (Emma Watson).

Dincolo de clișee, exagerări și vădite stângăcii narative de debutant, autorul și regizorul Stephen Chbosky reușește să redea traseul de rollercoaster pe care adolescența l-a adus în viețile celor mai mulți dintre noi. Cu bucuriile, vitalitatea și energia nestăpânită, cu senzația că orice e posibil și totul trebuie încercat, dar și cu depresiile aferente, cu stima de sine precară, cu plânsetele nejustificate și râsetele exagerate, cu vise și fantezii care nu se mai întorc. Pentru o vedere scurtă spre toate astea, și pentru a te molipsi măcar un pic de nebunia acelei vârste, The Perks of Being a Wallflower merită o șansă. 

Toată lumea din familia noastră

Târziu, dar mai bine decât niciodată, am văzut Toată lumea din familia noastră. Film premiat la TIFF și proiectat pe la diverse alte festivaluri (de la care va strânge și premii curând, presimt). Iată notițele random pe care mi le-am schițat mental la vizionare:

- Rar mai găsești pe scena cinematografico-mondenă românească figuri mai fumate și clișeizate ca Stela Popescu & Arșinel. Ți-ar veni să crezi că niciun regizor în toate mințile nu se înhamă să-i pună pe lista de distribuție (decât dacă pregătește o comedie care arată ca un ”spectacol de varietăți” proiectat în seara de Revelion pentru pensionarii nostalgici). Ei bine, Radu Jude face treaba asta. Și încă ce bine! Îi scoate din rolul de entertaineri pentru vârsta a 3-a, pe care l-au avut în ultimii (mulți) ani, și arată că pot juca și altfel. La fel și în cazul Tamarei Buciuceanu-Botez. 

- Scenariul e atât de bine gradat și dozat, încât nicio linie de dialog nu pare în plus. Șerban Pavlu și Mihaela Sîrbu joacă perfect natural un cuplu erodat, distrus de câțiva ani de certuri și depresii, plus finalizat cu un divorț cu cântec, din care ea primește cam totul. Inclusiv custodia micuței Sofia. La început tinzi să empatizezi cu el din cauza asta, să îi înțelegi frustrare de fost soț trădat. Dar lucrurile se schimbă pe parcurs. 

- Radu Jude jonglează impecabil cu momentele de calm și tensiune, îți explică și justifică evoluția neașteptată a personajelor. La fel ca în filme gen Falling Down, asiști la (de)căderea treptată a personajului principal. La descompunerea lui emoțională. (Sau la fel ca în Aurora, îmi șoptește Alina din regie, însă acolo treaba e punctată mai lent, mai puțin explicit, deși avem tot un fost soț cu tendințe psihotice.) Tensiunea se adună și pe alocuri devine atât de intensă încât abia poți să respiri. De la tatăl rațional care își tratează cu calm eșecul în mariaj și plănuiește un weekend de vacanță cu fiica, la un monstru violent, e un drum pe care îl parcurgi lipit strâns de viața, replicile și destinele ”tuturor din familia noastră”. 

- Filmul nu construiește genul de critică socială pe care o găsești implicit în filme gen Moartea domnului Lăzărescu. Dar cu toate astea, peste tot apare sufocarea urbană tipic est-europeană. Aerul claustrofob al apartamentului, care funcționează ca o colivie din care personajele nu au scăpare, și unde se devorează reciproc. 

- Fără a părea că face vreun efort special, Toată lumea din familia noastră reușește să devină o dramă profund impresionantă, iar un rol major îl are aici prezența micuței Sofia la întregul război dintre părinții ei - biologici și prin adopție. Ea nu înțelege mare lucru (întreabă ”Ce-i aia?” când taică-său îi explică că mama ei este ”o curvă ordinară, ține minte asta!”), însă intuiește tensiunea. Reacția ei e departe de a fi explicită. Îi ghicești teama și tristețea în spatele unor gesturi mărunte. 

Puiul și pelicanul

Când aveam vreo 5 ani am auzit pentru prima dată Puiul de Brătescu-Voinești. Vă mai amintiți, poate. Povestea aia care se încheie sinistru cu mama care zboară și puiul care rămâne să moară înghețat. Am fost atât de devastată de final, încât m-am smiorcăit ore întregi. Așa că taică-meu a luat în mână un volum cu prestanța unei cărți de povești (cred că era cartea de telefoane, de fapt) și mi-a zis conspirativ: ”Asta ai auzit la grădiniță? Ia stai să îți spun eu adevăratul final al poveștii, pe care numai puțini îl știu”. Nu încăpea nicio îndoială în mintea mea că dacă cineva putea ști adevăratul final, acela era doar tata. Ei, și adevăratul final suna cam așa. Da, mama prepeliță și-a luat zborul și da, puiul a rămas în miriște zgribulit, incapabil să o urmeze. DAR. La scurt timp după, dintr-un tufiș a răsărit un iepure de câmp. Care s-a grăbit să îl ia pe pui în vizuina lui și să îl țină la căldură toată iarna. Au împărțit morcovi și rădăcini și au stat de povești cu ochii la ninsoare. Și, ce să vezi, până anul următor când s-a întors mama prepeliță, puiul era mare și sănătos și o aștepta vesel. Normal că toate viața am ținut minte Puiul numai cu happy end.

Mi-am adus aminte de episodul ăsta văzând Nicostratos le pelican. Poate fiindcă e tot despre un părinte care reușește să vindece o pasăre pentru a închide o mică rană sufletească a copilului său. Doar că de data asta, cum ghiciți din titlu, e vorba de un pelican. Iar părintele e jucat de Emir Kusturica. Și decorul nu are răceala celui imaginat de Brătescu-Voinești, ci e cel al unei insule grecești idilice, unde toată lumea salută pe toată lumea și se trăiește în pace și armonie, chiar dacă viața nu prea oferă multe. Sigur că atmosfera e de basm și e dubios că toți vorbesc franceză, iar personajul lui Kusturica mai face asta și cu accent balcanic. Plus că mersul lucrurilor devine previzibil de la un moment dat. Dar e o anume căldură și o bucurie ludică în acest film care mă face să vreau să îl văd alături de propriul meu copil, când o veni vremea.  

Manualul cuceritorului (fragment)

Familii disfuncționale. The Descendants vs. A Separation.

Amândouă apar printre nominalizările la Oscar și amândouă fac câte un snapshot al unei crize familiale. Dar imaginile ce rezultă aparțin unor lumi complet diferite.

În The Descendants, George Clooney e capul unei familii pe cale să se dezintegreze din cauza morții neașteptate a mamei. Capul familiei e un mod de a spune, de fapt. Fiindcă el se simte mai degrabă "părintele de rezervă". Cel care a stat întotdeauna mai mult la birou decât acasă. Şi care acum are parte de două mari surprize, schimbătoare de viaţă. Prima: familia i s-ar fi dezintegrat oricum, şi fără moartea subită a nevestei. A doua: are două fiice despre care nu ştie mai nimic şi cu care nu are habar cum să comunice. Rolul de tată îi vine ca o mănuşă croită prost. 

În Nader and Simin. A Separation, criza familială e dată de un bunic cu Alzheimer şi de un divorţ iminent. Şi, mai presus de toate, de o filosofie de viaţă. Simin vrea să părăsească Iranul şi să găsească o viaţă mai bună pentru fiica ei în Occident. Nader refuză să îşi dezerteze tatăl bolnav şi crede că plecarea ar fi un semn de laşitate.

De ce merită văzute în paralel? Fiindcă sunt viniete din două tipuri opuse de societate. The Descendants e o mostră de etică protestantă. Absolut toate personajele sunt bazate pe un egoism feroce şi cred în valoarea supremă a eficienţei. Suferinţa e o povară personală, dusă pe cont propriu. Deşi aproape întregul film se învârte în jurul unui pat pe care zace o mamă muribundă, tatăl îşi îmbrăţişează fiica cea mică abia în ultima scenă. Toţi membri familiei sunt hipercentraţi pe propria persoană şi reci ca gheaţa, incapabili să relaţioneze cu adevărat. Replicile care se vor calde / sentimentale sună fals, ca şi cum le-ar spune doar fiindcă le-au auzit într-un film. Singura cu adevărat sinceră pare prima replică a fiicei Alexandra, spusă furios printre aburi de alcool, când tatăl o anunţă că mama a avut un accident mortal: "Fuck mom!" Clooney are mai degrabă aerul pierdut / vulnerabil din Burn after Reading, decât cel macho din Ocean's Twelve. După cum îi mărturiseşte tranşant propria fiică la un moment dat, e un mototol. Şi rămâne aşa.

A Separation, pe de altă parte, e o mostră familială complet diferită. Copiii sfidători, obraznici şi egoişti din filmul american nu şi-ar găsi locul în cel iranian, unde cuvintele-cheie în relaţiile filiale sunt respectul şi devotamentul. Părinţii sunt o povară ce trebuie dusă, oricât ar fi de grea. Nu o problemă care poate fi măturată sub preş, închisă într-un azil. Replicile au mult mai multă forţă şi conflictele mai multă substanţă. Filmul nu surprinde doar microdrama destrămării unei familii, ci şi cea a unei societăţi divizate.