Nov 17, 2013

Il Gattopardo: Toamna patriarhului sicilian

Deşi poate părea ireal astăzi, a existat o perioadă în care „ora exactă” în cinemaul mondial nu se dădea la Los Angeles. Ci la Roma. A trecut mai bine de o jumătate de secol de atunci, e drept. Însă e o perioadă care merită revizitată periodic. De la Fellini la spaghetti western-uri, anii '50-'60 reprezintă era de glorie a filmului italian. O eră în care Sophia Loren sau Marcello Mastroiani pătrundeau în săli de cinema din întreaga lume, actori americani şi europeni veneau să toarne filme la Roma, iar studiourile italiene păreau mai prolifice decât oricând.
Lansat în centrul acestei perioade de glorie a cinemaului italian, în 1963, Ghepardul (Il Gattopardo) de Luchino Visconti are astăzi un loc veşnic în galeria filmelor clasice. Iar asta nu doar pentru că i-a fost decernat Palme d’Or-ul la Cannes. Ci şi pentru că vorbeşte cu o nostalgie irezistibilă atât despre strălucirea trecută a filmului italian cât şi despre cea a aristocraţiei din peninsulă, despre lenta şi demna sa decădere.

Inspirat din romanul omonim ce i-a adus celebritatea postumă lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa, Ghepardul rezonează în mod evident cu propria biografie a lui Luchino Visconti. La fel ca autorul cărţii, regizorul italian s-a născut într-o familie aristrocrată italiană de lungă tradiţie, populată cu duci, conţi şi marchizi. Şi la fel ca Tomasi di Lampedusa, Visconti şi-a trăit întreaga viaţă adultă privind apusul acestei aristocraţii. Sărăcirea şi retragerea graduală de pe scenă pentru a face loc unei „Italii noi”, republicane.
Povestea din culisele Ghepardului spune că Burt Lancaster, care deţine magistral rolul principal, nu a fost prima opţiune a lui Visconti. Nici măcar a doua, de fapt. Regizorul italian dorea să ferească filmul de prezenţa unui star american, însă până la urma l-a acceptat la presiunea producătorilor. Şi cu siguranţă nu şi-a regretat decizia ulterior, când a observat puterea prezenţei actoriceşti a lui Lancaster pe ecran. Prietenia născută astfel între cei doi a fost apoi consolidată în timp, inclusiv prin apariţia lui Lancaster în filmul Gruppo di famiglia in un interno / Conversation Piece, regizat de Visconti în 1974. Alături de starul american, pe lista de distribuţie a filmului Ghepardul mai apar alte două nume cu rezonanţă ale momentului respectiv: Alain Delon şi Claudia Cardinale.

Ghepardul e centrat pe o provincie siciliană în timpul Risorgimento-ului, secvenţă fundamentală din istoria Italiei, finalizată prin unirea treptată a tuturor teritoriilor din peninsulă în jurul anilor 1870. În miezul acestui cadru, scenariul îl urmăreşte pe Fabrizio Corbera, principe de Salina, marchiz de Donnafugata şi figură patriarhală prin excelenţă. Burt Lancaster interpretează aici un arhetip pe care rar îl mai vedem prezent în cinemaul de azi. El e patriarhul absolut, care dictează şi controlează tot ce se petrece în familia şi pe moşia lui, care e deopotrivă adulat şi temut. Seducător şi rafinat, dar şi cu apucături dictatoriale, el beneficiază de supunerea tuturor şi nu e niciodată contrazis.
Tot apropo de arhetipuri, în celălalt capăt al ierarhiei valorice fixate de film se află Don Calogero Sedara, primarul din Donnafugata, lipsit de titluri nobiliare (deşi nu pentru multă vreme încă, după cum declară el însuşi), dar posesor al unor calităţi mai importante pentru Italia tulburată de revoluţia garibaldiană. Parvenit prin definiţie şi capabil să îşi schimbe afilierile morale cu mare uşurinţă, Don Calogero anunţă debutul unor vremuri în care puterea financiară şi lipsa de coloană vertebrală surclasează cu succes convenţiile aristocratice şi eticheta lumii vechi.
Deşi principele de Salina şi Don Calogero se situează pe evidente poziţii opuse, aristocratul din familia cu tradiţie e departe de a-l respinge cu orgoliu şi dezgust pe proaspătul îmbogăţit. Dimpotrivă, principele de Salina înţelege că direcţia spre care se îndreaptă lumea necesită adaptare şi compromisuri. Aşa că se arată dispus să se alieze simbolic cu noua clasă dornică de parvenire, agreând mariajul dintre nepotul său, Tancredi (Alain Delon), şi fiica lui Don Calogero, Angelica (Claudia Cardinale). Deşi descendent al unei familii de tradiţie, personajul jucat de Alain Delon se potriveşte perfect moralităţii în schimbare a noii ordini politice italiene. De la aristocrat la revoluţionar, de la luptător printre insurgenţii garibaldieni la căpitan în armata regelui, de la o iubire la alta, el pendulează fără prea multe dubii morale între tabere adverse, afişând o ambivalenţă în ton cu vremurile. De fapt, el reprezintă tocmai vigurosul şi adaptabilul „om nou”, capabil să ia locul patriarhului obosit. Un hibrid între eleganţa şi autoritatea principelui de Salina şi oportunismul lui Don Calogero.
Dincolo de intrigile romantice şi de vinietele istorice captate în film, de atmosfera nostalgică a decăderii lente şi demne a aristocraţiei, Ghepardul rămâne şi o experienţă estetică de mare rafinament. Camera lui Visconti poposeşte fără grabă asupra interioarelor bogate ale palatelor aristrocraţiei siciliene, asupra balurilor şi a costumelor care le decorează, asupra picturilor murale alături de care valsează domnişoare în rochii somptuoase cu corset. Vizionare solicitantă, de peste trei ore, Ghepardul rămâne totuşi o binevenită gură de aer proaspăt în era cinemaului dominat de efecte speciale şi 3 D, un film interesant de revăzut.