The Paperboy: Sex, sânge şi alte diversiuni ieftine

Lansat cu surle şi trâmbiţe la Cannes în 2012 drept „cel mai nou film al lui Lee Daniels”, ThePaperboy (tradus destul de neinspirat în limba română ca Băiatul cu ziarele) părea să fi câştigat încă de dinaintea premierei bunăvoinţa criticilor şi atenţia publicului. Iar asta nu numai pentru îl avea în scaunul regizoral pe cel ce realizase cu trei ani în urmă Precious, un film aplaudat la mai toate festivalurile internaţionale de film şi care a obţinut (printre altele) două premii Oscar. Ci şi pentru distribuţia flamboaiantă, reunind o colecţie răsunătoare de staruri. Nicole Kidman, Matt McConaughey, Zac Efron, John Cusack şi Macy Gray stăteau aliniaţi pe capul de afiş ce părea să asigure de la sine reuşita filmului. În plus, The Paperboy era prezentat ca având la bază un roman de Pete Dexter, autor laureat al prestigiosului National Book Award în anii '80.

Însă odată cu proiecţia de debut din cadrul competiţiei pentru Palme d'Or, haloul de speranţe pozitive şi aşteptări înalte care plutea în jurul filmului s-a spart iremediabil. O mare parte din criticimea prezentă pe Croazetă l-a etichetat rapid drept „una dintre cele mai mari dezamăgiri ale festivalului”, acuzându-l de excese melodramatice, de o lipsă totală de moderaţie în dozarea scenelor de sex şi violenţă, ba chiar şi de incapacitatea de a pune pe ecran o poveste cu sens.

Cu toate că în The Paperboy se disting cu uşurinţă multe dintre interesele tematice ale lui Lee Daniels, pe care le aminteam în numărul trecut apropo de filmul său anterior, Precious, scenariul e departe de a fi la fel de coerent ca în acel caz. The Paperboy îşi propune prea multe şi reuşeşte prea puţine. Se vrea a fi şi un film despre mentalităţile rasiste care încă domină în Florida anilor '60, şi un film cu intrigă poliţistă şi accente noir, şi unul despre devieri sexuale şi mentale, dar şi despre homofobie. Lista de teme pe care Lee Daniels îşi propune să le atingă, pornind de la textul lui Pete Dexter, e mult prea lungă pentru a mai putea salva filmul de la incoerenţă. La fel ca discursul nesigur al naratoarei jucate de Macy Gray, care îşi întreabă uşor abulică şi plictisită interlocutorul de la început „Deci care era întrebarea?” şi pare să uite mereu de unde începe şi încotro se îndreaptă povestea, filmul devine tot mai confuz pe măsură ce se desfăşoară, tot mai încâlcit şi conţinând tot mai puţine motive de a continua vizionarea.

Ceea ce ar trebui să fie istoria unei investigaţii jurnalistice menite să dezvăluie condamnarea nedreaptă la închisoare a lui Hillary van Wetter (care – nu vă lăsaţi păcăliţi de nume – e un personaj masculin) pentru uciderea şerifului local, devine o incursiune lugubră în jungla mlăştinoasă din Florida, într-o lume tulburător de înapoiată şi agresivă. Motivele pentru care cei doi jurnalişti de la Miami Times continuă să scormonească în trecutul micii comunităţi şi să zăbovească în continuare, în ciuda pericolului evident ridicat de atmosfera rasistă şi homofobă a locului, deşi investigaţia pare să fie terminată, e neclar şi văduveşte povestea de o continuitate cauzală absolut necesară. Printre episoade sexuale nejustificat de explicite, izbucniri de o violenţă atroce (vezi violul, torturarea şi desfigurarea personajului gay jucat de MacConaughey) şi mini-secvenţe narative de un grotesc gratuit (cum ar fi cea în care Nicole Kidman urinează pe Zac Efron), story-ul nu se coagulează şi nu reuşeşte să se construiască într-un tot antrenant. Iar statement-ul despre rasism care cu siguranţă s-a aflat pe agenda lui Daniels devine prea diluat pentru a mai putea fi luat în seamă.

Deşi capabil să pună pe picioare scene de o intensitate incontestabilă – ajutat mai ales de jocul lui Kidman, într-un rol destul de atipic pentru repertoriul ei actoricesc, de vampă uşor trecută, cu o obsesie maladivă pentru puşcăriaşi –, Daniels nu reuşeşte să strunească povestea în ansamblu. Excesul de sex şi de sânge nu aduc decât diversiuni ieftine, fără a conduce cu adevărat spre o rezoluţie narativă. Vina, fără doar şi poate, nu îi aparţine în întregime regizorului. Textul lui Pete Dexter e el însuşi marcat de tendinţe evazive. Meritul filmului rămâne situat la nivelul de creionare a atmosferei. Mlaştina în care crocodilii plutesc precum o ameninţare tăcută, jungla toridă, frunţile mereu pline cu broboane de sudoare ale personajelor, aspectul sărăcăcios al orăşelului din sudul Statelor Unite, marcat de reminiscenţe sclavagiste, plictisul şi moralitatea îndoielnică a patronului din presa locală şi opacitatea autorităţilor – toate aceste detalii asupra cărora e aplecată camera lui Lee Daniels te transportă cu succes într-o lume vie, palpabilă. Păcat că nu te şi ghidează apoi pe o pistă narativă clar definită, preferând să îţi plimbe prin faţa ochilor o galerie confuză de personaje şi evenimente.   

Fundul gol și stima de sine

Romane transformate în filme? Sunt o grămadă. Piese de teatru transpuse pe ecran? S-au mai văzut destule. Dar filme aduse pe scena teatrului? Mai rar. Deci cred că e OK să fii puțin sceptic când vezi afișul piesei The Full Monty.

Dacă știi superbul film cu Robert Carlyle & co., ce a luat Oscarul în '97, aproape sigur te întrebi: Ce rost are o adaptare scenică a filmului?

Mă încumet să ghicesc trei răspunsuri care stau pe limba oamenilor din spatele spectacolului:

(I) Când vine vorba de bărbați care se dezbracă, nimic nu e prea mult :) (Parafrazez din V.)
(II) Cine nu are chef oricând de o piesă comică, cu mesaj tonic, pozitiv, care te binedispune?
(III) Când apare pe afiș numele lui Răzvan Mazilu la regie și al lui Dragoș Buhagiar la scenografie, cine nu e gata să își concediez orice urmă de neîncredere și să dea o șansă spectacolului? Eu, una, exact asta am făcut.

A meritat, a fost fain? The Full Monty e un spectacol prea puțin liniar pentru a da un răspuns monosilabic la întrebarea asta. L-aș vedea din nou?

Da, pentru:
- scenografia absolut genială (instalațiile care vin și părăsesc scena, aranjate și luminate pentru a arăta exact ca ecranul unui televizor, pianul și balconul și totul),
- costumele (my personal favourite rămâne rochia Gabrielei Popescu, din ultima parte),

- Gabriela Popescu în sine - superba actriță a Teatrului de Comedie, care îi bagă în buzunar pe toți ceilalți actori de la prima silabă pe care o rostește pe scenă,
- ideea de ”spectacol în spectacol” și  cum scenariul te face să te întrebi mereu până la final, la fel ca publicul din piesă: Are they actually going to do this? Mai exact: Gașca asta de bărbați de vârstă mijlocie, cu burți și bube pe fund, o să își adune destul curaj pentru a se urca pe o scenă de striptease?
- mesajul, care până la urmă, e unul generator de energie: Încrederea de sine vine din interior. La fel și puterea de a schimba ceva în viața ta.

Poate totuși nu, din cauza:
- traducerii din engleză a textului, care prea des sună a google translator și prea rar a limba română vorbită. Dar asta s-ar putea să fie din cauza urechii mele deformate de filolog.
- muzicii - puțin prea tare pe ici, pe colo, deși excelent aleasă și interpretată,
- replicilor puțin prea îngroșate uneori, care nu fac decât să lungească inutil (până la peste 3 ore) totul,
- unor voci puțin prea slabe (pentru un musical).

Natalie. Miss Dior.

Poate că nu e genul de postare pe care o produc de obicei la 11:10 AM, dar de vreme ce azi e one of those chocolatefridays, un pic de desfrâu nu strică :)

Fotografia e făcută pe platourile pe care Sophia Coppola a lucrat această mică bijuterie. 

L’Apollonide (Amintiri dintr-o casă de toleranţă)

Vă gândiţi, probabil, că un film cu un subtitlu ca cel din paranteză nu mai trebuie să fie însoţit de niciun fel de demers persuasiv pentru a atrage audienţă. Niciun sinopsis sau trailer nu poate vorbi mai bine decât cele cinci cuvinte.

Dar adevărul e că, oricât de incitant e să vezi trupuri dezgolite graţios şi aventuri fără perdea în decoruri de tip Belle Epoque, piperate cu poveştile domnişoarelor ce lucrează într-un bordel parizian legendar şi al matroanei care îl conduce, e greu să umpli două ore de film numai cu aşa ceva. De la un moment dat parcă simţi nevoia de ceva mai mult decât simpla satisfacere a unei plăceri estetice. Şi, din păcate, filmul nu prea îţi oferă mai mult. L’Apollonide reuşeşte cu greu să coaguleze poveştile prostituatelor într-o colecţie coerentă, într-un story interesant. Nu prea există motive pentru care să empatizezi cu personajele, să înţelegi drama meseriei celei mai vechi din lume şi cum ajunge ea să fie o capcană pentru cele ce o practică. Fiindcă asta se vrea a fi teza filmului, până la urmă.

Iar când la cele de mai sus se adaugă şi câte un faux pas regizoral, cum este aruncarea unei coloane sonore total anacronice perioadei portretizate – vezi domnişoarele în corsete dansând melodii ale anilor '60, gen Nights in White Satin – atunci eşecul se poate citi destul de clar.

Imaginea bordelului parizian e construită de Bertrand Bonello prin fotografii pline de culoare şi atmosferă, care poate ar fi fost subiectul perfect al unui scurt metraj. Dar lungit la peste două ore, filmul devine obositor, plicticos. Iar asta în ciuda secvenţelor cu rol de duş rece, cum este cea a mutilării uneia dintre angajatele casei de toleranţă de către un client.

Dincolo de toate, miza exclusiv estetică nu va eşua, sunt sigură, în atragerea unui public amator de story-uri aşezate la limita pornograficului. Dacă nu mă credeţi, ia priviţi trailer-ul.

L'Apollonide, souvenirs de la maison close - Bande annonce Vidéo Excessif sélectionnée dans Cinéma

Portretul actorului în suc propriu

Mi se pare doar sau familia Piersic chiar e un fel de mostră vie în muzeul conflictului dintre generaţii? Şi când întreb asta am foarte clar în minte aerul amuzat-fascinat al alor mei privindu-l pe legendarul senior P. în timp ce îşi expune ciocoflenderismele la vreun talk-show. La fel de clar ca gustul, sau mai degrabă dezgustul, pe care mi-l provoacă aceeaşi scenă. Torentul nestăvilit de confesiuni/gaguri-răsuflate/chestii-fără-noimă pe care legendarul îl lasă să se reverse deasupra unui microfon. Egocentrism în stare pură. Bleh.

Poate tocmai din cauza asta mi-a plăcut detaşarea - mai degrabă implicită - a juniorului de umbra paternă. Separarea de trunchi. Discursul în alt registru. Umorul mai negru, ironia inteligentă, vorbele ţinute cu grijă în faţa unei bariere imaginare. Miserupismul carismatic. Sex, drugs, rock&roll şi fix alert.

Romantic porno, însă, primul roman notabil al lui Florin Piersic jr., e un fel de expozeu pe vreo 230 de pagini al ideii că aşchia nu sare departe de trunchi. Pe un traseu paralel cu cel al seniorului ce nu se poate abţine de la a se privi constant cu admiraţie în oglindă, Romantic Porno e saturat de un egotism enervant, greţos. Autoreferenţial sau nu, sincer, nu mă interesează. 

Din fericire, autorul îl detectează şi îl îmbracă în haine subversive. Mereu nehotărât între a fi actorul sau regizorul filmului care se derulează în mintea cititorului, el alege ambele roluri. Opţiune facilă, ar spune unii. Dar ce mai contează când omul stăpâneşte bine un condei isteţ. Fraze scurte, alerte, crocante. Un refren cu lipici şi minute care când trag după ele un cablu de oţel, de care stă legată epava Titanicului, când un cărucior de supermarket, plin de şampoane intime şi de inimioare din ciocolată.

Evident, Romantic porno nu e nici romantic şi nici porno. Sau, mă rog, e din fiecare câte un pic. Mai exact, e un roman care debutează cu o scenă ţinută excelent în frâu - vie, acroşantă, cinematică -, dar care apoi se dezumflă spre nişte margini tot mai puţin interesante ale poveştii. Şi se încheie complet penibil. Ultima pagină te face să crezi că autorului îi lipsesc cu desăvârşire cele două sfere al căror nume începe cu "co" şi se termină cu "jones" (Tocmai lui!) Că decât să îşi asume un story deşirat, preferă să îl ascundă în întregime sub pătura facilă a unei reverii de bolnav mintal. Greşeală de începător. Chiar aş fi preferat să meargă "all the way", cum se laudă pe prima pagină.