Jan 28, 2009

The Changeling

Pe langa faptul ca dramatismul crimelor de copii petrecute la finalul anilor '20 la ferma Wineville de langa Los Angeles reprezinta un subiect ce se preteaza perfect pentru o productie thriller facuta la Hollywood, si faptul ca Angelina Jolie face un rol pentru care merita fara indoiala un Oscar, altul e lucrul care mi-a ramas cel mai pregnant in minte la finalul acestui film.

Mi-a placut Changeling mai ales pentru ca reprezinta un caz de esec al institutiilor publice - tarate, in perioada respectiva, de coruptie si abuz de putere -, dar care e salvat (macar partial) prin interventia societatii civile. Pe parcursul filmului, nu m-am putut abtine de la a ma intreba daca o astfel de interventie ar fi posibila intr-o societate ca cea romaneasca. Daca oamenii ar iesi in strada vreodata sa protesteze, enervati de un eveniment ce pune capac unui lung sir de abuzuri facute de o institutie ca politia. Ori administratia publica, ori spitalele. Sau daca mass-media isi mai permite independenta pe care o are in filmul asta, si daca biserica a avut-o vreodata. Intr-un cuvant, daca exista o masa de oameni atenta la ce se intampla in societate (deci care se uita si la altceva decat OTV si citeste si altceva decat Libertatea) si care e gata sa protesteze atunci cand ceva este in neregula. Sau era protestelor de strada s-a incheiat odata cu deschiderea de supermarketuri?

Jan 24, 2009

Waltz with Bashir

Din ce cauza ne amintim doar selectiv fragmente din evenimente ce ni s-au intamplat in trecut? De ce uneori uitam lucruri pe care le-am crezut cruciale la un moment dat, sau imprumutam bucati din amintirile altora? Faptul ca memoria functioneaza ca un organism viu, volatil si dinamic, ce include sau exclude detalii intr-un ritm pe care nu-l putem controla - asta e una dintre temele de fond ale filmului Waltz with Bashir.

Subiectul concret este rememorarea razboiului dintre Israel si Liban de la inceputul anilor '80. Filmul e centrat pe incercarile lui Ari Folman - acum un regizor de film pe la 40 de ani - de a-si stapani volatilitatea memoriei, scormonind dupa un episod pe care creierul sau pare ca refuza sa il fi pastrat: masacrul de la Sabra si Shatila, la care Folman a fost de fatza ca soldat in armata israeliana la 19 ani.

Filmul urmareste efortul de documentarist al regizorului in incercarea de a reconstitui o amintire ce ar trebui sa ii apartina. Sunt intervievati colegi din fostul lui regiment, psihologi, prieteni...Drumul catre redescoperirea detaliilor masacrului (ca pe o serie de experiente externe, ale altcuiva, eventual vazute la TV) are un traseu intortocheat, pe care se intalnesc paralele intre lagarul de la Varsovia si cele de Sabra si Shatila; "valsul" dement al unui soldat innebunit de frica in fatza unui poster imens cu presedintele palestinian Bashir Gemayel, in timpul invadarii Beirutului; vina latenta, imposibil de articulat in cuvinte. Finalul e crud si brutal, scotand violent si definitiv din masa uitarii un episod care nu are ce cauta acolo.

Jan 19, 2009

Zilele regelui

Recunosc ca am mers pe mana lui Marius Chivu de data asta, fiindca il stiu ca fiind mai degraba prudent cand vine vorba de evaluat calitatea literaturii romanesti ce se scrie acum, si in nici un caz generos cu laudele. Asa ca in ziua cand l-am citit zicand ca "Filip Florian este un scriitor rar, iar Zilele regelui, un statement al artei sale. Începem să avem roman.", m-am oprit in drum spre casa si mi-am cumparat cartea. Marturisesc ca m-a incurajat si cronica lui Doris Mironescu din Suplimentul de cultura, si chiar si porcarioarele de pe blogul lui Istodor tzesute pe marginea cartzii.

Romanul Zilele regelui n-a cazut deloc sub asteptari, pana la ultima fila. Sunt multe lucruri care mi-au ramas in minte, dar daca ar fi sa fac o selectie a pasajelor pe care mi-a facut cea mai mare placere sa le citesc ar trebui sa mentionez neaparat psalmii scrijelitzi de motanul Siegfried in tapitzeria galbena a scaunelor din sufrageria lui Joseph Strauss, parfumul cosmopolit (complet disparut azi) al Lipscaniului din a doua jumatate a anilor 1800, aerul fascinant si exotic al unui Bukarest care azi cu greu se mai face suportabil. Nemaivorbind de schitzarea atat de vie a Regelui Carol si de farmecul fictiunii istoriografice.

Jan 12, 2009

Maja Desnuda / Vestida şi alte fetişuri

Odată văzute, celebrele picturi ale lui Goya înfăţişând lasciva Maja tolanită senzual pe un divan dispar cu greu din mintea privitorului, chiar şi când acesta nu este un iniţiat. Poate şi datorită controversei ce le înconjoară. Cu toate că sexualitatea debordantă a tabloului La Maja Desnuda se vrea compensată prin voluptatea potolită a versiunii pictate ulterior, cu numele La Maja Vestida (despre care se spune că a fost comandată special pentru a acoperi nudul etalat cu neobişnuită dezinvoltură), lucrările tot i-au atras lui Goya furia Inchiziţiei şi l-au costat postul de pictor la curtea spaniolă. Exhibarea atât de făţişă a goliciunii e aproape unică în pictura peninsulei de la începutul secolului XIX, iar erotismul dogoritor al primei Maja pare să se facă simţit chiar şi în varianta în care trupul apare îmbrăcat. Poate tocmai complementaritatea bizară a celor două picturi sau poate ideea că sexualitatea expusă dezinvolt face cam la fel de multe furori astăzi, reprezintă raţiunea pentru care ambele tablouri au fost alese pe post de laitmotiv al filmului Elegy. Din noianul de referiri la istoria artei prezente în cartea din care se inspiră pelicula – Animal pe moarte de Philip Roth – cele două reprezentări ale Majei sunt anexate pe post de fetiş personajului principal, David Kepesh.

Simulări ale câtorva detalii ce desăvârşesc atmosfera din jurul personajului feminin al lui Goya apar în câteva momente-cheie. Faptul că sexagenarul profesor şi critic cultural faimos David Kepesh (Ben Kingsley) vede o asemănare între privirea Majei şi cea a mult mai tinerei sale (şi teribil de atrăgătoarei) Consuela Castillo (Penelope Cruz) pare să fie liantul relaţiei ce consumă substanţa filmului Elegy. Privirea modelului ales de Goya reprezintă punctul de cotitură al primei conversaţii dintre cei doi, când banalele replici trec de la nivelul lâncezit al convenţiei la o discuţie personală, ce anunţă iminenta apropiere. Detalii din picturile-fetiş sunt descoperite şi în intimitatea ce se dezvoltă între cei doi. Evaluarea perfecţiunii trupeşti, unghiurile vizuale din care e admirată Consuela par dictate de liniile de susţinere ale celor două lucrări semnate de Goya. Poate cea mai evidentă referinţă la cel de-al doilea tablou cu Maja apare spre final: Consuela se lasă fotografiată în semi-nud, expunându-şi sânii cu acelaşi abandon senzual al timidităţii şi modestiei redat de poziţia braţelor din pictura lui Goya.

Deşi partea cea mai consistentă a filmului e ocupată cu dezvăluirea modului în care evoluează povestea de dragoste, punctată pe note molcome cântate la pian, centrală rămâne până la final doar traiectoria ficţională a lui David Kepesh. Mai exact, modul în care acesta reuşeşte să îşi gestioneze statutul de “om bătrân”: conflictul dintre un spirit ce se vrea extrem de proaspăt, independent, mereu gata de noi experimente, şi trupul în continuă degradare. Încă din deschiderea filmului, Kepesh încearcă o descriere a acestui conflict şi a provocărilor ridicate de vârstă, cu un citat din Bette Davis – “bătrâneţea nu este pentru fătălăi” – şi altul din Tolstoi – “bătrâneţea e cea mai mare surpriză a vieţii”. Conştientizarea senectuţii devine un filtru de analiză al legăturii şi îl împinge pe Kepesh spre acţiuni de care nu s-ar fi crezut capabil cu câţiva ani în urmă. Adversar convins al mariajului şi relaţiilor de lungă durată, poate chiar puţin afemeiat, el se observă devenind un iubit posesiv şi gelos, capabil să se umilească fără rezerve pentru a-şi asigura atenţia şi afecţiunea necondiţionată a Consuelei.

Ce surprinde în redarea acestei poveşti de dragoste e abundenţa platitudinilor la care e condamnat discursul amoros. Pe cât de incitante sunt replicile lui Kepesh selectate din emisiuni culturale televizate sau din cadrul cursurilor pe care le predă, pe atât de banale sunt cele prin care îşi arată afecţiunea faţă de Consuela. Există atâtea mii de filme în care iubitul îi cântă iubitei la pian, îi laudă frumuseţea trupului, o numeşte extatic “o adevărată operă de artă”, îi promite o vizită la Veneţia, se plimbă cu ea pe plajă ş.a., încât prezenţa acestor gesturi în Elegy pare la un moment dat să arate ambiţia regizoarei Isabel Coixet de a aduna la un loc cât mai multe clişee de un romantism la preţ redus. Faptul că la începutul fiecăreia dintre aceste scene ce descriu povestea de dragoste se poate prevedea destul de uşor ce urmează să se întâmple şi, de cele mai multe ori, ce replici urmează să fie spuse, a cam distrus plăcerea vizionării pentru suprasemnată. La fel ca în cazul ecranizării romanului Pata umană, despre care scriam acum câteva luni, carisma auctorială a lui Philip Roth transcende greu pagina de carte. Dar dacă nu vă deranjează foarte tare romantismul desuet, filmul Elegy poate reprezenta o binevenită reîntâlnire cu ceva din simbolistica picturilor lui Goya şi chiar cu câte ceva (puţin, ce-i drept!) din spiritul textelor lui Roth.