Marele Gatsby se întoarce. Mai strălucitor, mai răsunător.

Probabil la fel ca mulți dintre cinefilii care s-au dus să vadă ultima ecranizare a Marelui Gatsby, am pășit în sala de cinema cu câteva reprezentări preconcepute în minte. Mai exact, îmi era foarte greu să dezlipesc imaginea chipeș-sobră a lui Robert Redford de cea a lui Gatsby, și imaginea de gâsculiță docil-feminină a lui Mia Farrow de cea a lui Daisy Buchanan. Ecranizarea din anii '70 a romanului scris de F. Scott Fitzgerald despre una dintre cele mai fascinante decade ale istoriei de peste Ocean – ”The Roaring '20s” sau ”The Jazz Age”– și-a câștigat statutul de film legendar (deși au existat și voci care nu i-au apreciat romantismul deșănțat). Iar asta nu doar pentru că a luat două Oscaruri în 1975, pentru că avea două staruri majore ale vremii pe afiș sau pentru că scenariul era semnat de Francis Ford Coppola. Ci și pentru că a reușit să pună o poveste relativ banală de dragoste în rama atât de expresivă și minuțios lucrată de F. Scott Fitzgerald. Pentru că a reprodus fascinant dulcea nebunie a New York-ului anilor '20, într-un tablou supraetajat, cu mostre din diverse straturi sociale. De la opulența șocantă a vilelor construite de proaspăt îmbogățiți, la eleganța decadentă a generației născute „cu lingurița de argint în gură”, și la sărăcia dezolantă și grosolănia claselor de jos.  

Așadar, încă de la bun început, noua ecranizare a romanului, semnată de Baz Luhrmann, pleacă la drum cu o grea povară în spate. Poate fi reprodusă o poveste ecranizată cu succes acum patru decenii într-un mod nou? Într-un stil mai proaspăt, regândind convențiile și tiparele luate drept normă în ecranizarea precedentă? Se pot ridica noii actori centrali – Leonardo DiCaprio și Carey Mulligan – la înălțimea predecesorilor lor pe marele ecran? Probabil că astea sunt doar câteva dintre întrebările ce au stat în mintea cinefilului care a mers la cinema în săptămânile trecute pentru a vedea Marele Gatsby (2013).

Regizorul Baz Luhrmann nu pare, însă, cocoșat de povara fostei glorii a ecranizării din anii '70. Și nici intimidat. Poate pentru că țintește o audiență mult prea tânără pentru a avea habar despre cine e Robert Redford sau Mia Farrow, însă, pe de altă parte, foarte conștientă de cine e Leonardo DiCaprio. O audiență crescută cu ochii la videoclipurile hip-hop de la MTV, cu bling-bling-ul și bancnotele fluturate în fața camerei. Cu opulența de paradă ce se citește în lanțurile de aur gros purtate de artiști la gât, în hainele cu eticheta de firmă expusă ostentativ, sau în femeile bine bronzate și sumar îmbrăcate, expuse ca accesoriu la (cel puțin) un Ferrari atent polișat.

Luhrmann nu are ambiții inovatoare, precum cuplul Joe Wright & Tom Stoppard, de exemplu, care a regândit-o complet pe Karenina lui Tolstoi, în cea mai nouă ecranizare a romanului. El pur și simplu face un update cuminte al poveștii lui Scott Fitzgerald. Adică o traduce într-un limbaj vizual specific anului 2013. Nu doar pentru că proiectează filmul în 3D, ci și pentru că pare să urmeze cu fidelitate rețeta estetică a celui mai cunoscut gen de limbaj vizual pentru audiențele ce merg cu preponderență să vadă filme la Mall: limbajul de videoclip MTV. Chestie care nu surprinde foarte tare, însă, pentru că Luhrmann a demonstrat deja că acesta e limbajul lui preferat în producții colorat-flamboaiante, dar bazate pe un love story cu foarte puține surprize, ca Romeo+Juliet (1996) sau Moulin Rouge (2001).

Secțiunile care par să reproducă cel mai clar ambiția lui Luhrmann de a transpune atmosfera și estetica videoclipului într-un lungmetraj pe marele ecran sunt, desigur, cele ale petrecerilor luxuriante din palatul lui Jay Gatsby. În care oameni îmbrăcați extravagant-luxos beau nesfârșite cupe de șampanie sub ploi de sclipici, cântă și se bâțâie pe acorduri de foxtrot și în zgomot de artificii. La fel ca în mai toate producțiile lui precedente, regizorul inserează secțiuni întregi care te fac să simți că ai aterizat într-un muzical. Cu creațiile lui Jay-Z bubuind pe coloana sonoră, alături de vocile lui Jack White, Lana Del Rey, Beyonce și o listă asortată de alte nume sonore din topurile MTV. Dar și de Cole Porter și George Gershwin.

Dacă citind cele de mai sus v-ați făcut impresia că noua ecranizare a Marelui Gatsby e o producție în care obsesia lui Luhrmann pentru esteticul flamboaiant strivește story-ul, iar filmul se reduce la o colecție superficială de viniete extrase din videoclipuri, ei bine, treaba nu stă chiar așa. Dincolo de poleiala strălucitoare și de petrecerile răsunătoare, Marele Gatsby rămâne o poveste care încapsulează esența „visului american”. E o poveste despre fericirea iluzorie dată de posesiunile materiale și de consumul excesiv. Despre singurătatea profundă ce marchează omul urban în lumea occidentală și despre golul interior, care persistă în ciuda abundenței de posesiuni ce îl înconjoară. Dar și despre dragostea obsesivă, iluzorie, și despre „dezvrăjirea” ei. Chiar dacă tradusă pe alocuri în termenii facili ai Hollywood-ului, povestea lui Scott Fitzgerald rămâne intactă pe peliculă, cu toată greutate semnificațiilor ei, ascunsă sub straturi de excese estetice.     

If you wanna ride...

Mda, ştiu la ce vă gândiţi când vedeţi fonturile cu care e tipărit titlul de pe afiş. Şi probabil gândul va persista după generic. Senzaţia că Drive e un tribut adus cinemaului anilor '80 e dată şi de beat-urile cu rezonanţă disco ale coloanei sonore, şi de jacheta-fetiş a personajului principal, şi de atmosfera multor scene. Doar că filmul e mult mai mult decât o colecţie neo-noir de viniete ale perioadei respective. 

Drive e un superb experiment vizual, în care Nicolas Winding Refn (Bronson, Valhalla Rising) regândeşte noţiunea de film de acţiune. Niciunul dintre clişeele vechi ale genului - urmăririle cu maşini, antieroul justiţiar, plot-ul cu iz dulceag, dialogurile previzibile, ş.a. - nu mai seamănă cu ce a fost. Iar setting-ul în care se remodelează regulile de funcţionare ale thriller-ului devine o scenă extinsă pe care evoluează mesmerizant Ryan Gosling. Dintr-un rol cu replici monosilabice şi mimică minimală, el coagulează centrul unui film care te înhaţă, te seduce, te face să respiri accelerat şi, mai ales, îţi serveşte un deliciu estetic.    

Oameni second hand

Aerul ingenuu al personajului jucat de Carey Mulligan în O lecţie de viaţă (An Education) îţi lasă un gust distinct, ademenitor, persistent după vizionarea filmului. De fapt, este amintirea cea mai pregnantă lăsată în urmă de această poveste centrată pe iniţierea tempestuoasă în viaţa adultă a unei liceene londoneze în anii ’60, despre care scriam acum câteva săptămâni. Imaginea ei îţi leneveşte destul timp în minte după ce genericul final a anunţat “The End”. Alura de fată-pe-cale-să-devină-femeie, isteţimea refrişantă, surâsul copilăresc ataşat unui trup ce tocmai îşi descoperă puterea de seducţie, replicile care cad ca boabele de piper într-un pahar cu ciocolată caldă – toate te fac să vrei să o revezi pe ecran. Iar asta curând. Poate din acest motiv prezenţa actriţei în Să nu mă părăseşti (Never Let Me Go) – ecranizarea romanului omonim al lui Kazuo Ishiguro – te face să aştepţi cu interes, ba poate chiar să placi filmul încă înainte de a-l vedea.

Cu atât mai mult cu cât observi că pe afiş, alături de numele lui Mulligan, apare unul asortat la capitolul carismă: Keira Knightley. Adică posesoarea unei trene generoase de aventuri cinematografice, pe care stau la vedere drame sentimentale jucate în crinoline, à la Mândrie şi prejudecată (Pride & Prejudice – în regia lui Joe Wright), sau roluri greoaie, riscante, precum cel al polului feminin dintr-un triunghi amoros bizar în care sunt prezenţi Sigmund Freud şi Carl Jung (vezi recentul A Dangerous Method, de David Cronenberg), dar şi prostioare ludice de tip Piraţii din Caraibe. Aşadar, domnişoara Knightley acompaniază (şi concurează – pe ecran şi în afara lui – cu) personajul lui Mulligan în mod binevenit. Iar pentru a lustrui mai abitir farmecul amândurora, distribuţia ni-l serveşte şi pe Andrew Garfield (îl ţineţi minte pe post de co-fondator al Facebook-ului în Reţeaua de socializare (The Social Network)?), pendulând periculos între afecţiunea uneia şi a celeilalte.

Tehnica narativă dominantă în Să nu mă părăseşti se descoperă făţiş, din primele secunde: rememorarea. Nimic nou în asta, poate vă gândiţi. Din spatele unei ferestre deschise spre o sală de operaţie, Kathy (Carey Mulligan) îl urmăreşte pe Tommy (Andrew Garfield) suferind o intervenţie chirurgicală. Contextul declanşează o hemoragie de amintiri ce se lăţeşte apoi peste tot restul filmului. Cum s-au cunoscut, unde au copilărit, care sunt firele ce le leagă irevocabil existenţele. Cum s-a născut şi a murit în faşă o legătură care să însemne mai mult decât prietenie platonică. Nimic nou nici aici.

Însă abia pe măsură ce şirul de amintiri avansează începi să realizezi că substanţa filmului stă în universului damnat în care se învârt fără ieşire personajele, în amplitudinea sumbră a distopiei imaginate de Ishiguro. Kathy, Tommy şi Ruth trăiesc într-o lume care pare să fie ca a noastră. Dar numai pare. Ceea ce o distinge în mod definitoriu este eradicarea celor mai multe boli considerate de noi incurabile. Secretul reuşitei? Cultivarea de clone sau “cópii”. Creşterea de oameni exclusiv pentru recoltarea organelor lor interne. Indivizi care arată şi se comportă ca mine şi ca tine, dar care vor sfârşi devreme în viaţă pe o masă de operaţie, cedându-şi un organ vital către un “original”.