"Şi ăla mic, de respira greu...era ta'su, mă!"

Nu credeam să recomand prea curând filme în care se descoperă filiaţii spectaculoase. Filme mustind de personaje din carton, blocate într-un microunivers în care autorul-Dumnezeu scoate din pălărie legături de familie improbabile (à la escrava Isaura & co). Dar Incendies e atât de bine jucat şi regizat, şi spune o poveste atât de expresivă într-un context atât de pregnant, încât îi poate fi iertat scenariul cusut cu aţă albă. Cu toate întorsăturile artificioase şi tot cursul de complicaţii şi coincidenţe dubioase care parcă nu se mai termină, filmul redă viniete tulburătoare din miezul conflictelor religioase ce tarează Orientul Mijlociu de atâtea decenii. Dintr-un univers în care un medalion cu cruce poate face diferenţa dintre viaţă şi moarte.

E drept că, pe măsură ce evoluează povestea, duhoarea de neverosimil devine tot mai greu suportabilă. Dar e la fel de drept că actorii fac faţă impecabil secvenţelor de melodramă şi că regizorul Denis Villeneuve se pricepe la conceperea de cadre memorabile.  

Testamentul unei mame pe care nu au iubit-o / înţeles-o întotdeauna îi obligă pe gemenii Jeanne şi Simone Marwan să părăsească viaţa confortabilă din oraşul canadian în care trăiesc şi să pornească pe urmele unui arbore genealogic incert, cu rădăcini în Orientul Mijlociu. Traseul copiilor ce descoperă secrete cutremurătoare din tinereţea mamei lor este juxtapus cu secvenţe din propria ei căutare, cu 3-4 decenii în urmă, a unui copil pe care a fost silită să îl abandoneze. Iar cele două drumuri converg într-un punct pe care puţini spectatori cred că ar fi îndrăznit să şi-l imagineze. Totul cu Radiohead în background şi cu o imagine impecabilă.

Loverboy

A simula înseamnă a te preface, dar nu numai atât. Cine se preface că e bolnav, de exemplu, poate sta în pat şi gata. Însă cine simulează o boală trebuie să prezinte o parte dintre simptomele sale. Cum mai ştim dacă cel ce simulează este bolnav sau nu, de vreme ce afişează simptome "adevărate"? 

Înlocuiţi "boală" cu "dragoste" în acest fragment parafrazat (aproximativ) din Monsieur B. şi aveţi întocmai miezul conflictului din Loverboy. Cum ştim dacă Luca este îndrăgostit sau nu cu adevărat de Veli, de vreme ce dezvăluie pe ecran o serie de "simptome" în acest sens? Jocul dureros între iubirea reală şi cea simulată face parte din "fişa postului" pentru orice loverboy. El trebuie să se îndrăgostească măcar puţin şi măcar temporar de o fată pentru a o convinge ulterior să se prostitueze pentru el. Puţini ştiu că în spatele celor mai multe românce care ajung să facă trotuarul în Italia se află, de fapt, o mare poveste de dragoste. 

Temă actuală şi acută, traficul de carne vie e greu de tratat fără a îngroşa rândurile filmelor care îţi bagă degetul în ochi (vezi Italiencele).Tocmai de aceea mi-a plăcut situarea subiectului ales de Cătălin Mitulescu departe de sfera deja desuetă a universului umplut cu violenţă & droguri în care se învârt victimele reţelelor de trafic de carne vie. El se apleacă asupra unei întrebări care probabil ne stăruie multora în minte când vine vorba de subiect: Cum ajung fetele respective să facă asta? Cum sunt racolate şi cum intră de bunăvoie într-o cuşcă adesea letală? 

George Piştereanu, în rolul lui Luca, ţese cu o răbdare înfometată capcana în care va păşi serenă Veli (Ada Condeescu). Sau poate o va salva în ultima clipă? Vă las să descoperiţi singuri. 

 

Lovesc, deci exist.

Susanne Bier pictează cu o mână fină, dar foarte sigură, background-ul unei pledoarii intense despre violenţă în Hævnen (In a Better World). Planşele paralele pe care îşi expune situaţiile poartă ca un refren sunetele gingaşe ale unui xilofon. Ce cad pe post de picături de linişte peste un oraş nordic, biciuit de un vânt rece perpetuu, şi peste un colţ de deşert african, în care nisipul e vânturat de briza fierbinte. 

Puntea de legătură dintre Africa - unde viaţa unei tabere de refugiaţi e tarată de imixtiunile de o violenţă sadică ale unui mafiot local - şi Danemarca - unde violenţa viscerală germinează în interiorul a două familii, pe fondul unor frustrări personale - se construieşte în jurul lui Anton, un medic care îşi împarte familia (pe cale de destrămare) şi jobul între cele două continente. 



Iar miezul filmului stă într-un schimb simplu de replici şi sună cam aşa:

- If I hadn't hit him, everyone would think they could hit me too.
- If you hit him, he hits you, and it never ends.
- Not if you hit hard enough the first time.

Aurora cenuşie a dimineţii

Am văzut Aurora în trei episoade, consumate în trei zile consecutive. Deci înainte de a concluziona orice despre filmul lui Cristi Puiu, corect e să spun că l-am văzut online - cu sound prost & replici adesea neinteligibile, but then again, asta s-ar putea să facă parte din marca neo-realistă (poate să îmi confirme cineva care l-a văzut în cinema, pls?) - şi că poate am greşit împărţind în episoade saga domnului Viorel: referent de specialitate, inginer petrochimist, tată divorţat a două fetiţe şi ucigaş de ocazie. Poate că Aurora e genul e construcţie narativă pe care, la fel ca Ulise de Joyce, de exemplu, dacă o laşi din mână se "răceşte". Pierde savoarea fierbinte a unei atmosfere construite din detalii minuscule.

Cert e că după vreo două ore şi jumătate de film habar nu aveam despre ce este vorba, de fapt. Îl urmărisem pe dl Viorel - jucat de un Cristi Puiu intrat magistral în pielea criminalului silenţios - într-o serie de situaţii. Multe dintre ele lungi şi obositoare, intercalate cu câteva scurte şi percutante ca rafala unei puşti de 12 mm. Toate - greu de coagulat într-un întreg. Şi îmi pare rău să spun că starea persistă până la final. Deşi în ultimele câteva minute se lămureşte firul cel mai gros al acţiunii, scenariul rămâne încărcat de o serie de iţe mărunte care nu duc nicăieri. Am senzaţia că filmul ar putea fi fără probleme scurtat cu o oră. 

Spre deosebire de Moartea domnului Lăzărescu, unde momentele de stagnare a acţiunii - în care camera rămâne lipită de un erou ce nu face mai nimic - le pregătesc pe cele în care stai cu respiraţia tăiată, iar succesiunea lor pare dozată cu un simţ fără greş, în Aurora regizorul parcă se lasă dus de val. Dezvoltă în exces moment cu relevanţă scăzută, lăsându-te să pluteşti într-o ambiguitate contraproductivă (v. scena de început sau cea de la magazinul de pe Calea Victoriei).

Şi chiar dacă rămâi cu o frustrantă listă de întrebări fără răspuns la finalul vizionării, atmosfera îţi persistă grea în minte zile în şir după vizionare. Aurora cenuşie a dimineţii. Traseul în cădere liberă al personajului principal. Eşecul de proporţii - în familie, în carieră, în tot - ascuns în spatele unor tăceri anemice, contrapunctate de dialoguri de o neaşteptată agresivitate. Cristi Puiu face nu numai un debut actoricesc exemplar, ci şi construieşte momente memorabile din scaunul regizoral. Camera urmăreşte aproape în permanenţă personajul din spate, lăsând să se vadă proporţia vie a căderii sale doar fugitiv: surprinsă în oglinda retrovizioare a maşinii, într-o clipă lungă de aşteptare în trafic, pe care Viorel o petrece ascunzându-şi faţa în palme. Păcat că momente ca acesta nu curg într-o succesiune ceva mai bine strunită.     

Răufăcătorul adorabil

Eticheta de „personaj maliţios, dar totuşi irezistibil” s-a lipit strâns de Cristoph Waltz după rolul antologic din Ticăloşii fără glorie (Inglorious Basterds) ai lui Quentin Tarantino. Atât de strâns încât toate personajele pe care le-a intepretat ulterior par să fie concepute în trena colonelului SS Hans Landa, şi a bunei sale dispoziţii maladive. Amestecul de carismă şi răutate în stare pură, de spirit mucalit şi acţiuni despotice – iată coordonatele unui gen de personaj destul de atipic printre scenariile concepute cu un ochi în manualul de realizare al filmului hollywoodian. Colonelul SS din filmul lui Tarantino şi apoi mafiotul ce încearcă anihilarea unui justiţiar urban în Viespea verde (The Green Hornet) – un fel de Batman vs. Joker în variantă 3D – sunt personaje negative pe care nu ştii sigur dacă le deteşti sau le găseşti amuzante, dacă empatizezi cu ele sau îţi repugnă. Iar rolul jucat de Waltz în Apă pentru elefanţi se înscrie pe linia unei incertitudini similare.

Delicios de antipatic, Cristoph Waltz joacă aici satrapul din fruntea unui circ gigantic. Cu biciul în mână, el urneşte şontâc-şontâc un business riscant şi costisitor într-o epocă în care depresia economică aruncă nenumărate afaceri în faliment şi familii întregi pe drumuri. Împachetat în vagoanele mizere ale unei tren ce traversează continentul american, circul itinerant „Fraţii Benzini” e ţinut în viaţă de managementul despotic aplicat de August (Christoph Waltz). Când aspru, când curtenitor, el calcă viguros pe cadavre şi îşi impune dorinţele la fel de eficient, fie că e vorba de dresarea unui animal sau de convingerea propriei soţii – nimeni alta decât Marlena, „atracţia serii”, acrobata ce ţine capul de afiş al spectacolelor. Agil ca un uliu, August detectează circurile ucise de depresie şi se hrăneşte din rămăşiţele lor, alegând la preţuri de nimic numere noi pentru spectacolele sale. Astfel o descoperă pe Rosie – elefănţica de câteva tone care promite să aducă „Fraţilor Benzini” un număr ce va atrage mai mulţi spectatori. Dar promisiunea e una şi realizarea ei e alta. Nimeni dintre angajaţii circului nu se descurcă cu dresajul enormului animal. Deci intriga e pregătită.

Prea puţin fericita Felicia

Pentru că o săptămâna începută fără Monologul de luni e la fel de puţin dezirabilă precum o cafea fără lapte şi miere, băută în grabă, pe stomacul gol, într-o dimineaţă ploioasă, am luat binişor foarfeca şi m-am pus pe decupat un substitut. Mi-a luat două zile, dar uite că acum pot să lipesc rezultatul mai jos. Deci pregătiţi-vă pentru turul de forţă al Ozanei Oancea în Felicia, înainte de toate, superbul debut regizoral al lui Răzvan Rădulescu (secondat de Melissa de Raaf), pe care l-am trecut cu vederea anul trecut pe vremea asta.

Adică punctul central al unui film în care personajele stau scufundate în mlaştina unei tensiuni mocnite, aţipite în mrejele unor conflicte anihilate constant. Care, însă, erup violent în acest monolog visceral. Într-un torent de frustrări dospite îndelung, ce lovesc cu furie oarbă o ţintă iluzorie, care aude, dar nu pricepe. Monologul vorbeşte prea puţin despre distanţa aşternută ca un pietroi de neclintit între mamă şi fiică, cât despre derapajul emoţional cumplit pe care îl suferă Felicia. Răbufnirea violentă a unei depresii latente. Nevroza şi tăcerile, traduse în maliţie pură. Încercarea disperată de a arunca vina eşecurilor personale în spatele unui părinte care priveşte trist şi perplex. Un şut în fund suprem pe care mama îl primeşte cu resemnare din partea unei fiice complet înstrăinate, cu viaţa pe butuci. O fiică pentru care, oricât ar încerca, nu mai poate face nimic.