Lansat cu surle şi trâmbiţe la Cannes în 2012 drept „cel
mai nou film al lui Lee Daniels”, ThePaperboy (tradus destul de neinspirat în limba română ca Băiatul cu ziarele) părea să fi câştigat
încă de dinaintea premierei bunăvoinţa criticilor şi atenţia publicului. Iar
asta nu numai pentru îl avea în scaunul regizoral pe cel ce realizase cu trei
ani în urmă Precious, un film
aplaudat la mai toate festivalurile internaţionale de film şi care a obţinut
(printre altele) două premii Oscar. Ci şi pentru distribuţia flamboaiantă, reunind
o colecţie răsunătoare de staruri. Nicole Kidman, Matt McConaughey, Zac Efron,
John Cusack şi Macy Gray stăteau aliniaţi pe capul de afiş ce părea să asigure
de la sine reuşita filmului. În plus, The
Paperboy era prezentat ca având la bază un roman de Pete Dexter, autor laureat
al prestigiosului National Book Award în anii '80.
Însă odată cu proiecţia de debut din cadrul
competiţiei pentru Palme d'Or, haloul de speranţe
pozitive şi aşteptări înalte care plutea în jurul filmului s-a spart
iremediabil. O mare parte din criticimea prezentă pe Croazetă l-a etichetat
rapid drept „una dintre cele mai mari dezamăgiri ale festivalului”, acuzându-l
de excese melodramatice, de o lipsă totală de moderaţie în dozarea scenelor de
sex şi violenţă, ba chiar şi de incapacitatea de a pune pe ecran o poveste cu
sens.
Cu toate că în The Paperboy se
disting cu uşurinţă multe dintre interesele tematice ale lui Lee Daniels, pe
care le aminteam în numărul trecut apropo de filmul său anterior, Precious, scenariul e departe de a fi la
fel de coerent ca în acel caz. The
Paperboy îşi propune prea multe şi reuşeşte prea puţine. Se vrea a fi şi un
film despre mentalităţile rasiste care încă domină în Florida anilor '60, şi un
film cu intrigă poliţistă şi accente noir, şi unul despre devieri sexuale şi
mentale, dar şi despre homofobie. Lista de teme pe care Lee Daniels îşi propune
să le atingă, pornind de la textul lui Pete Dexter, e mult prea lungă pentru a
mai putea salva filmul de la incoerenţă. La fel ca discursul nesigur al
naratoarei jucate de Macy Gray, care îşi întreabă uşor abulică şi plictisită interlocutorul
de la început „Deci care era întrebarea?” şi pare să uite mereu de unde începe
şi încotro se îndreaptă povestea, filmul devine tot mai confuz pe măsură ce se
desfăşoară, tot mai încâlcit şi conţinând tot mai puţine motive de a continua
vizionarea.
Ceea ce ar trebui să fie istoria unei investigaţii jurnalistice menite să
dezvăluie condamnarea nedreaptă la închisoare a lui Hillary van Wetter (care –
nu vă lăsaţi păcăliţi de nume – e un personaj masculin) pentru uciderea
şerifului local, devine o incursiune lugubră în jungla mlăştinoasă din Florida,
într-o lume tulburător de înapoiată şi agresivă. Motivele pentru care cei doi
jurnalişti de la Miami Times continuă să scormonească în trecutul micii
comunităţi şi să zăbovească în continuare, în ciuda pericolului evident ridicat
de atmosfera rasistă şi homofobă a locului, deşi investigaţia pare să fie
terminată, e neclar şi văduveşte povestea de o continuitate cauzală absolut
necesară. Printre episoade sexuale nejustificat de explicite, izbucniri de o
violenţă atroce (vezi violul, torturarea şi desfigurarea personajului gay jucat
de MacConaughey) şi mini-secvenţe narative de un grotesc gratuit (cum ar fi cea
în care Nicole Kidman urinează pe Zac Efron), story-ul nu se coagulează şi nu
reuşeşte să se construiască într-un tot antrenant. Iar statement-ul despre
rasism care cu siguranţă s-a aflat pe agenda lui Daniels devine prea diluat
pentru a mai putea fi luat în seamă.
Deşi capabil să pună pe picioare scene de o intensitate incontestabilă – ajutat
mai ales de jocul lui Kidman, într-un rol destul de atipic pentru repertoriul
ei actoricesc, de vampă uşor trecută, cu o obsesie maladivă pentru puşcăriaşi –,
Daniels nu reuşeşte să strunească povestea în ansamblu. Excesul de sex şi de
sânge nu aduc decât diversiuni ieftine, fără a conduce cu adevărat spre o
rezoluţie narativă. Vina, fără doar şi poate, nu îi aparţine în întregime
regizorului. Textul lui Pete Dexter e el însuşi marcat de tendinţe evazive. Meritul
filmului rămâne situat la nivelul de creionare a atmosferei. Mlaştina în care
crocodilii plutesc precum o ameninţare tăcută, jungla toridă, frunţile mereu
pline cu broboane de sudoare ale personajelor, aspectul sărăcăcios al
orăşelului din sudul Statelor Unite, marcat de reminiscenţe sclavagiste,
plictisul şi moralitatea îndoielnică a patronului din presa locală şi
opacitatea autorităţilor – toate aceste detalii asupra cărora e aplecată camera
lui Lee Daniels te transportă cu succes într-o lume vie, palpabilă. Păcat că nu
te şi ghidează apoi pe o pistă narativă clar definită, preferând să îţi plimbe
prin faţa ochilor o galerie confuză de personaje şi evenimente.