Videocraţia lui Fellini

Conştient sau nu, Videocracy-ul lui Erik Gandini e născut tot din coasta lui Fellini. Treaba devine foarte clară dacă vedeţi Ginger e Fred, lansat cu vreo două decenii şi ceva mai devreme.

Controversatul documentar din 2009, despre care scriam aici, vorbeşte, ce-i drept, despre o lume contaminată într-un stadiu mult mai avansat cu divertismentul porno-melodramatic din categoria Berlusconi TV. Însă Ginger e Fred trebuie privit ca o evaluare timpurie, foarte lucidă şi vizionară a circului ieftin ce defineşte azi televiziunea italiană.

Pentru a-şi susţine demonstraţia, Fellini propune un tur fără menajamente în culisele unei emisiuni maraton. E vorba de un fel de bunică a lui Oprah şi Jerry Springer, sau poate chiar a celei păstorite de Andreea Marin. Adică un show în care sunt înghesuiţi pe scenă, la grămadă: pitici dansatori şi o vacă cu 18 ugere, un amiral octogenar şi un transexual amorezat de puşcăriaşi, inventatorul chiloţilor comestibili şi o sosie a reginei Angliei, un mafiot flancat de doi poliţişti ce urmează să spună "totul" în direct ş.a. Printre ei - un cuplu ce devenise celebru cu vreo trei decenii în urmă, în anii gri de după război, pentru cum impersona duetul Ginger Rogers & Fred Astaire. Un cuplu atras cu naivitate de o revenire în lumina reflectoarelor, ce realizează prea târziu că urmează să intre în menajeria plimbată derizoriu prin faţa camerelor.

Actorii fetiş ai lui Fellini aleşi pentru acest film târziu al său - Giuletta Masina şi Marcello Mastroianni - interpretează cu o candoare înduioşătoare rolul celor doi rătăciţi în lumea emergentă a televiziunii marca Berlusconi. Şi chiar dacă filmul nu conţine referiri directe la "Il Presidente", poate şi pentru că în 1986 era încă devreme pentru a arăta cu degetul, implicaţiile sunt extrem de clare. Şi de deziluzionante.

Iată şi o mostră - destul de inteligibilă, sper, şi fără subtitrare - despre o "biată doamnă" invitată la mega-show-ul TV pentru că a acceptat contra cost să fie subiectul unui "dramatic" experiment prin care i s-a tăiat complet accesul la televiziune timp de o lună. Ghiciţi efectele?

Trei paşi înainte, trei înapoi

Mişcarea nu e neapărat intuitivă sau uşor de dus, însă odată prinsă, curge revelator şi extrem de agreabil. Rutina e bine să fie urmărită atent, în ciuda variaţiei potenţial disturbante a ritmului. Şi începem aşa:

Unu! Picioarele depărtate, genunchii flexaţi, braţele îndoite şi îndreptate lateral. Mişcările bazinului şi ale genunchilor urmăresc bătaia tamburului. Unu-doi, unu-doi. Apoi de la strofa următoare începe improvizaţia. Cam aşa cum demonstrează Uma & Jon în secvenţa asta epică din Pulp Fiction (Tarantino, 1994).

Doi! Revenim la poziţia de start, braţele îndoite la nivelul umerilor, spatele întors la partener. Mişcarea rămâne la nivelul braţelor, deschise, flexate, fluturate uşor pe ritm. Privirea urmăreşte un punct imaginar de deasupra capului partnerului, căruia eventual i se mai pot da de mestecat nişte cuvinte ostile din când în când. Adică aşa cum arată cuplul Pfeiffer / Pacino pe ringul de disco din Scarface (De Palma, 1983).

Trei! Călcâiele lipite, vârfurile spre exterior, braţul drept pe umărul partenerului. Al treilea pas înapoi în timp pare un tango relativ facil, asta până când trompeta şi tobele virează spre un fel de swing destul de groovy încât să permită nişte improvizaţii, cam ca cele ale cuplului din Otto e mezzo (Fellini, 1963).

Plus puţin cha cha cha. Cu Anita.

Dacă tot am dat tonul de party fellinian cu mambo-ul Giullietei Masina din Nopţile Cabiriei, iat-o şi pe Anita Ekberg păşind desculţă pe ring. Delicioasa, voluptoasa, exuberanta muză din spatele filmului La Dolce Vita. Inseparabilă de festinul hedonist ce defineşte mare parte din peliculă, ea e preţioasa piesă "sweet" din aranjamentul "bittersweet" în care e încadrată Roma anilor '50.

"O văzusem întâia oară într-o fotografie cât pagina într-o revistă americană: puternica şi magnifica panteră făcea pe tânăra zburdalnică, călare pe rampa unei scări", povesteşte Fellini aici. "Senzaţia de încântare, de stupoare, de incredibil pe care o încerci în faţa creaturilor excepţionale ca girafa, elefantul, baobabul, am simţit-o (...) când am văzut-o venind în întâmpinarea mea (...), precedată, urmată, flancată de trei sau patru omuleţi, bărbatul, managerii, care dispăreau ca nişte umbre în faţa haloului unui izvor de lumină. Pretind că Ekberg e chiar fosforescentă. M-a întrebat de scenariu, bând dintr-un pahar enorm ce conţinea un cockteil plin de culori, de arome şi de peştişori - interesându-se dacă personajul său e pozitiv, care sunt celelalte actriţe, cu vocea unei fetiţe răcite, care o făcea şi mai tulburătoare. Aveam impresia că am descoperit ideile platonice ale lucrurilor, ale elementelor şi, într-o stare de îndobitocire absolută, murmuram pentru mine: 'Ah! Uite lobul urechilor, gingiile, pielea omenească.'"

Mambo chaplinesc, à la Cabiria