Jan 29, 2010

Reclusive Salinger

Just like Pynchon, Salinger couldn't stand media attention. He didn't do the public-reading / signing-authographs / creative-writing-workshop / selling-movie-rights type of routine. He was the writer without a face. Or at least without one constructed by the media. And without a voice outside the one of Holden Caulfield, Franny and Zooey Glass, and a few other fictional characters that shaped the sound of American lit. and were translated in gazillions of other languages.

But no matter how hard he tried to hide from the eye of the press, eventually they tracked him down. And that's when they took this photo.

Here's how DeLillo (who later on used it as an inspiration for Mao II) describes it in an interview:

"[...]it was a picture that appeared on the front page of The New York Post, in the summer, I think, of 1988, and it was a photograph of J. D. Salinger. They sent two photographers to New Hampshire, to stalk him. It took them six days, but they found him. And they took his picture. He saw them and they saw him. When they took his picture he came at them. His face is an emblem of shock and rage. It's a frightening photograph."

Isn't it sad and weird how the media framed his death almost exclusively as the death of a reclusive artist, instead of one that created some of the most fascinating characters in contemporary American lit.?

Jan 24, 2010

Litera, spiritul si politistul. Adjectiv.

A fost o coincidenta amuzanta sa vad Politist, adjectiv la un interval relativ scurt dupa The Bad Lieutenant. Asta pentru ca amandoua sunt, tehnic vorbind, "filme politiste". Doar ca le diferentiaza o chestie esentiala. Personajul din filmul lui Herzog actioneaza exclusiv in spiritul, si nu in litera legii - adica face ferfenitza manualul de etica al meseriei (si orice urma a vreunui cod moral/de bun simt), impusca in stanga si-n dreapta, da iama in depozitul de cocaina confiscata al politiei, etc. Dar pana la urma tot il prinde pe mafiotul-sef! Pe cand cel din filmul lui Porumboiu e silit sa se limiteze la litera legii. Asa de ingusta, aberanta si imbecila cum e ea.

De ce? Ne explica intr-o lectie extinsa de morala "Domnul Capitan" jucat de Vlad Ivanov. Umflat intelectualist in pene, el isi construieste lectia prin tehnica maieuticii, cu orgoliul sefului care stie ca majoritatea subalternilor lui habar n-au ca asta nu are legatura cu folosirea sau citarea maieului. Iar rezultatul te face sa razi stramb si amar, reactie in care am impresia ca s-a specializat Corneliu Porumboiu.

Jan 17, 2010

The Men Who Stare at Goats

E ca şi cum regizorul filmului ar fi încapsulat şi dospit la cald toate dorinţele frustrate din lume de a-i vedea pe deţinuţii de la Guantanamo liberi. Dar, în acelaşi timp, şi-ar fi dat seama că povestea lăsării lor în libertate nu are ce să caute într-un film care se pretinde a reda o situaţie cât de cât reală. Aşa că a inventat un scenariu fantasmagoric în care să încapă această mică utopie liberală. Scenariu cusut cu aţă fosforescentă, în care ni se serveşte o unitate militară supersecretă şi superspecializată în cultivarea de luptători cu superputeri în armata americană. Tartore peste supereroii clociţi aici e Jeff Bridges, într-un rol care mi-a amintit de cel în care îl chema Lebowski şi plimba un pahar cu White Russian în diverse locaţii bizare. Iar primul din grupa lui de învăţăcei, cu premii speciale la orele de "spionaj-psihic" şi "oprit-inima-unei-capre-prin-forţa-privirii", e George Clooney, într-un rol care parcă a fost croit de fraţii Coen. Ce să mai, filmul e de râs la fel de tare şi de negru pe cât sugerează titlul.

Jan 16, 2010

Amintiri din epoca de aur

Ar fi o gramada de spus despre fiecare bucata din filmul asta care e pus cap la cap, scris si regizat de o mana de oameni faini ce demonstreaza din nou ca filmul romanesc e alive & kicking. Despre cum sunt alese legendele din perioada triumfala a comunismului si cat de bine gandite momentele si situatiile pe care le pun in cadru. Dar o sa ma opresc scurt doar la amintirea mea preferata din serie: Legenda soferului de gaini :) (din partea a 2-a a Amintirilor)

Preferata pentru ca spune atat de putine si face sa se inteleaga atat de multe. Si pentru ca mi-a facut placere sa descopar cat de similar e, pana la urma, rolul lui Vlad Ivanov de aici cu cel din 4,3,2. Cu diferenta cruciala ca tot ceea ce spune cu o nonsalanta socanta acolo, cu aroganta explicita a santajistului, trece aici in registrul tacerii. Intentiile intra in aceeasi sfera, insa nu mai apartin unui personaj fara scrupule. Sfiala si un oarecare bun simt inerent al personajului Grigore nu permit formularea lor intr-o maniera a la Domnu' Bebe. Modul in care Vlad Ivanov se adapteaza ambelor roluri imi reconfirma ce echipa de minune face cu Cristi Mungiu. Si, desigur, cat de geniali sunt amandoi :)

Jan 11, 2010

Reality show la Paradis TV

„I see dead people” era fraza recurentă cu care micuţul Haley Joel Osment trezea fiori de groază în Al şaselea simţ (The Sixth Sense), cucerind decisiv ochii şi urechile privitorilor. Plasarea glasului său mititel în contextul lugubru al unei conversaţii cu oameni ce au trecut pe lumea cealaltă a reprezentat cheia succesului pentru filmul bizar, dar atât de captivant, al regizorului M. Night Shyamalan. O asociere similară stă şi la baza peliculei Din raiul meu (The Lovely Bones), realizat după romanul lui Alice Sebold de regizorul Peter Jackson. Doar că de data asta perspectiva este inversată. Filmul nu mai urmăreşte un personaj din lumea noastră ce poate comunica cu cea de dincolo, ci o fetiţă ce a trecut deja dincolo, însă continuă să privească la cele lăsate în urmă. Cu o lejeritate ce surprinde, eroina dezvăluie în primele câteva minute ale filmului întregul miez narativ. După ce ne informează cu multă candoare copilărească: „Numele meu este Salmon. La fel ca al peştelui. Prenumele: Susie.”, ea continuă cu gravitate pătrunzătoare: „Aveam 14 ani când am fost ucisă, pe 6 decembrie 1973.”

Aşadar, filmul se dezvăluie de la început ca unul al rememorării, ce va culmina, după cum e uşor de intuit, cu uciderea lui Susie (Saoirse Ronan). Privit de la acest nivel, Din raiul meu pare a concentra premisele de peliculă horror centrată pe detaliile unei crime odioase şi pe personalitatea maladivă a ucigaşului în serie. Şi poate asta ar fi şi fost, dacă narator era criminalul. Însă cum vocea auctorială aparţine lui Susie, e evident că avem un gen diferit de poveste aici. Filmul ne scuteşte de detaliile macabre ale crimei, de o incursiune adâncă în mintea psihotică a asasinului sau de căutarea unei eventuale motivaţii pentru faptele lui. Punctul propriu-zis de trecere al lui Susie din această lume în cea de dincolo pare să conteze puţin. Accentul stă pe existenţa ei acolo şi perpetua privire înapoi, ceea ce transformă ucigaşul într-un personaj secundar (rol de care Stanley Tucci se achită onorabil, câştigând o nominalizare pentru Globurile de Aur din acest an).

Portretizarea „raiului” – sau, în fine, a unui soi de antecameră a raiului, de unde Susie are privilegiul de a putea privi încă spre lumea pe care a lăsat-o în urmă – ridică un risc considerabil pentru autorul filmului: căderea în clişeu. Câmpurile mereu verzi, lanurile de grâu în pârg, cerul de un albastru imaculat şi apele veşnic limpezi aduc prea mult cu imaginile demonetizate reproduse fără încetare pe ilustrate poştale, în calendare cu preţ redus sau în sute de alte filme. Şi, din păcate, pelicula nu face economie la ele. Există pasaje destul de consistente în care aceste imagini impersonale şi stereotipe ale unui paradis natural perpetuu ocupă întreg ecranul. Pasaje care, în loc să fie unite inseparabil de atmosfera personală a filmului, funcţionează ca un fel de cortină universală; ele ar putea fi fără probleme decupate şi ataşate altei producţii de la Hollywood, în care s-ar integra corect, spunând însă la fel de puţine.

Din fericire, aceste simboluri banalizate nu acaparează decisiv modul în care e reprezentat edenul lui Susie. Aşa cum pare firesc, dacă ne gândim că viaţa naratoarei a fost oprită la apogeul pubertăţii, raiul lui Susie Salmon e un loc în care se pot face toate lucrurile la care ar râvni un personaj de vârsta ei – zbânţuială în haine extravagante împreună cu cea mai bună prietenă, bătăi cu flori, răsfoit reviste ce conţin sfaturi despre cum să-ţi asortezi unghiile cu ochelarii de soare, muzică, dans şi alunecat cu sania pe un derdeluş uriaş. Şi poate cel mai important – posibilitatea de a privi captivată, în timp ce ronţăie popcorn ca şi cum ar fi o spectatoare fidelă a unui reality show la Paradis TV, fragmente din ce se întâmplă în viaţa lăsată în urmă. Şi asta pentru că, după cum e firesc pentru vârsta ei, Susie simte la fel de mult lipsa familiei ca pe cea a lui Ray – brunetul cu gene lungi de la liceu, cu care a schimbat doar câteva vorbe precipitate de roşeaţa din obraji, şi a stabilit o primă întâlnire romantică la mall exact în ziua în care a fost ucisă.

La fel de prielnic pentru aerul proaspăt al filmului este rolul bunicii lui Susie, mic dar foarte pregnant în economia peliculei, jucat de Susan Sarandon. Bunica încă tânără, ce fumează ţigară după ţigară şi are prin preajmă un pahar de whisky încă de la ora prânzului, vine pentru a „prelua controlul” în casa în care moartea fetiţei de 14 ani i-a scufundat pe cei doi părinţi într-o depresie adâncă. Excentrică şi plină de replici ce contrastează binevenit cu atmosfera suburbiei americane (ce, până la crimă, seamănă mult prea mult cu una de basm pentru a fi adevărată), ea rămâne paradoxal mintea limpede atât de necesară pentru ca familia lăsată în urmă de Susie să poată continua să trăiască într-o oarecare normalitate. După cum e de aşteptat, filmul alunecă spre un happy end mai mult sau mai puţin justificat. Una peste alta, Din raiul meu nu se ridică la înălţimea lui Al şaselea simţ, dar asta şi pentru că nu se ia atât de tare în serios. Adică preferă să rămână fidel unei voci narative ce colorează viaţa de dincolo mai mult în tonurile luminoase ale viziunii pubertine decât în unele macabre.