Kate

Always try to keep a patch of sky above your life.

Sylvia

Every woman adores a Fascist, 

The boot in the face, the brute

Brute heart of a brute like you. 

Extremely Loud & Incredibly Close

Un bărbat în costum, în cădere liberă de la etajul o-sută-și-ceva al unuia dintre Turnurile Gemene. The falling man. Câteva linii verticale și o siluetă cu capul în jos transformă fotografia făcută pe 11 septembrie 2001 într-o mostră perfectă a atmosferei din acea zi. Un detaliu, o frântură de poveste personală, care spune mai mult despre eveniment decât orice rezumat dintr-o carte de istorie. Prima dată am dat peste ea la Don DeLillo, care o transformă într-un act de artă performance. A doua oară, la Jonathan Safran Foer, în superbul roman Extremely Loud & Incredibly Close.

La fel ca în Everything is Illuminated, Foer ne propune un exercițiu prelung și supercreativ de memorie. Un fel de fitness mental, dacă vreți, un demers intensiv de aducere aminte. Totul sub pretextul unei "investigații riguroase". Plănuite atent şi documentate pas cu pas, în cataloage pline cu tot felul de semne, colaje, simboluri, amintiri şi mici nimicuri evocatoare. 

În Everything is Illuminated personajul principal era un american tipicar-ciudățel, cu dioptrii exagerat de multe şi o aversiune profundă pentru carne, pornit în căutarea unor rădăcini îndepărtate de familie pe undeva prin Ucraina rurală. În Extremely Loud & Incredibly Close Foer pune în centrul poveştii un copil dintr-o categorie similară, adică la fel de atipic/bizar. Oskar Schell  e supradotat, hiperactiv, suspect de autism (deşi "rapoartele medicilor nu au fost concludente"), plin de fobii şi idei fixe. Sclipitor de inteligent, cu o memorie de elefant şi abilitatea de a face calcule extrem de complicate în câteva secunde. Ceva între Rain Man şi Kevin din Home alone. Proaspăt orfan de tată. Mai exact, victimă prin extensie a atacurilor de la 11 septembrie. 

"Investigaţia" pe care o porneşte Oskar se leagă de o cheie găsită printre lucrurile tatălui său mort. Şi îl duce printre poveştile personale a zeci de oameni ce suferă de pe urma unor pierderi similare sau comparabile cu a lui. Filmul lui Stephen Daldry suprinde cum nu (cred) că se putea mai bine tot ce se întâmplă în mintea micuţului aflat cu toată seriozitatea în căutarea acului din carul cu fân, calculând posibilităţi, investigând diverse piste şi plănuind riguros soluţii, variante. Şi încercând, dincolo de toate astea, să rămână cât mai aproape de spiritul tatălui său.

Chiar dacă neverosimilul care devine verosimil sau combinaţia dintre umor şi amăreală ce domină romanul îi scapă filmului, şi chiar dacă Sandra Bullock nu face neapărat rolul vieţii ei, iar melodrama e mult mai groasă şi mai deranjantă pe ecran decât pe hârtie, Extremely Loud & Incredibly Close a ieşit bine. A reuşit să surprindă mult din spiritul şi ideea cărţii. Şi a reuşit să nu se transforme (de tot) într-un fel de mesaj patriotic clişeizat. Ci doar să spună, la fel ca fotografia The Falling Man, o frântură de poveste personală. Un detaliu mic ce vorbeşte despre un eveniment foarte mare. 

The Honorary Bear

Yes, Meryl, you deserved it!

Robert

Ce mai tornadă de amintiri faine s-a ridicat pe marginile fotografiei ăsteia. (thx, V.)

Cate

Natalie. Miss Dior.

Poate că nu e genul de postare pe care o produc de obicei la 11:10 AM, dar de vreme ce azi e one of those chocolatefridays, un pic de desfrâu nu strică :)

Fotografia e făcută pe platourile pe care Sophia Coppola a lucrat această mică bijuterie. 

Scarlett

Passed right by this bit of glit and glam today. Monroesque. Magnifique. Moët & Chandon.

Uma

Audrey

Faye

As seen by Jerry Schatzberg in 1970.

Liz

Mr. and Mrs. Smith...

...celebrating domestic bliss while watching the Zapruder film. In a daring portfolio conceived by Mr. Smith himself, with a little help from photographer Steven Klein.

Two separate cups

We met at the Columbian Bakery on Broadway, we'd both come to New York lonely, broken and confused, I was sitting in the corner stirring cream into coffee, around and around like a little solar system, the place was half empty but she did slid right up next to me, "You've lost everything," she said, as if we were sharing a secret, "I can see." If I'd been someone else in a different world I'd've done something different, but I was myself, and the world was the world, so I was silent, "It's OK," she whispered, her mouth too close to my ear, "Me too." [...]

Şi un intermezzo burlesc

De data asta, nu dintr-un film de Fellini. Deşi Dita von Teese şi-ar fi găsit locul într-una dintre bacanalele burghez-decadente, nu credeţi?

Sau îmbrăcată în costum de dresoare, printre clovni şi pitici, sincronizându-şi distinct mişcările cu cele ale unei feline enorme?

 Sau pe mica scenă a unui restaurant de lux, într-un dans intim, senzual, exotic, bizar, incitant?

Sau poate pur şi simplu sorbind Cointreau dintr-un pahar cu picior înalt, într-o dimineaţă târzie, cu o durere de cap de mărimea vagă a unei pisici leneşe, amuşinând un loc unde să se aşeze şi să toarcă?

Rona

"Jean vois Rona habillé des fines dentelles dans un bar hors du temps."

The cigarette

More of Anca Cernoschi's lavishly elegant, cinematic photography on her photo-blog.

Graffiti Grammar

Browsing through Monsieur B.

[...] graffiti runs contrary to all media and advertising signs, although they might create the illusion, on our city walls, that they are the same incantation. Advertising has been spoken of as a 'festival', since, without it, the urban environment would be dismal. But in fact it is only a cold bustle, a simulacrum of appeal and warmth, it makes no contacts, it cannot be revived by an autonomous or collective reading, and it does not create a symbolic network. [...]

[...] The city is a 'body without organs', as Deleuze says, an intersection of channelled flows. The graffitists themselves come from the territorial order. They territorialise decoded urban spaces -- a particular street, wall or district comes to life through them, becoming a collective territory again. They do not confine themselves to the ghetto, they export the ghetto through all the arteries of the city, they invade the white city and reveal that it is the real ghetto of the Western world.

A linguistic ghetto erupts into the city with graffiti, a kind of riot of signs.

Photos from here and here.

O, tu, dulce autodistrugere!

Nu, nu e o poză făcută în Dresda după bombardamentul din 1945. Nici în Beirut. E în South Bronx, după valul de incendii care în anii '70 a distrus cam 40% din suburbia new-yorkeză ce are o mărime comparabilă cu a Timişoarei.

Baudrillard explică elanul autodestructiv al populaţiei în majoritate neagră din Bronx ca pe o formă implicită de protest. El o asociază cu oboseala cronică ("fatigue") a rezidentului societăţii de consum. Lipsa de chef, astenia generalizată, depresia, nevroza. Toate nu reprezintă altceva decât un refuz pasiv de a se lăsa antrenat într-o societate ce promovează incluziunea doar la un nivel superficial, de faţadă. Care în realitatea mutilează şi discriminează. Oboseala şi plictisul individului din societatea post-industrială, a lucrătorului din fabrică sau a elevului de liceu - toate reprezintă forme de rezistenţă pasivă. Şi pot fi oricând convertite în acte de violenţă tulburătoare. La fel ca cea a negrilor ce se revoltă în oraşele americane arzându-şi propriile cartiere.