The Ides of March

You can lie, you can cheat, you can start a war, you can bankrupt the country, but you can't fuck the intern! Cam la asta se rezumă bucăţica de filosofie electorală întoarsă pe toate părţile în The Ides of March (filmul în care George Clooney se imaginează şi se filmează pe sine însuşi în rolul viitorului preşedinte al Americii). Adică, stai să văd dacă am înţeles corect:

a. Poţi organiza uciderea unor munţi de civili analfabeţi din oraşe cu nume nepronunţabile, de la capătul lumii? Da.

b. Poţi îngroşa conturile multinaţionalelor, subţia clasa de mijloc şi adânci prăpastia dintre cei foarte foarte bogaţi şi restul lumii? Da.

c. Poţi avea o mică fantezie cvasi-deviantă implicând un trabuc gros şi limita inferioară a burticii absolut apetisante aflate în posesia unei domnişoare de 20 de ani (ale cărei pupile se dilată la primul pas pe care îl faci în aceeaşi încăpere cu ea)? NU.

Destul de ridicol, hm? Te face să te gândeşti la cum Neil Postman - printre alţii - deplângea degradarea democraţiei până la nivelul unui circ mediatic penibil. În care ai toate şansele să fii reales cu aplauze, chiar dacă faci nişte greşeli dezastruoase de politică internă şi externă, câtă vreme îţi păstrezi nepătat zâmbetul alb şi imaginea de pater familias. Cu o nevastă îmbrăcată în taior Chanel şi frezată impecabil, doi copii şi un câine.  

The Ides of March nu e chiar reconstituirea unui sexgate în sine, însă marşează puternic pe ideea că preşedintele american trebuie să păstreze aparenţele cu orice sacrificiu. Filmul este, de fapt, un fel de poveste a "pierderii inocenţei". Cu ghilimele groase. Ryan Gosling intră în costumul unui om de PR übersmart, implicat în culisele unei campanii prezidenţiale, şi animat iniţial de fraze mari: "I've worked on more campaigns than most people have by the time they're 40. He's the only one that's actually going to make a difference in people's lives". Cum e de aşteptat, spiritul militant şi frazele propagandiste se dezumflă încet-încet, pe măsură ce "adevărata faţă" a omului politic pe care îl susţine iese la iveală. Ce mai noutate, hm?

Mă îndoiesc sincer că printre cei ce se vor afla în sala de cinema la proiecţia filmului mai e cineva care să creadă în sinceritatea şi în înălţimea morală a vreunui politician. În faptul că există candidaţi care nu fac compromisuri şi jocuri murdare de culise pentru a fi aleşi. Deci, din punctul ăsta de vedere, The Ides of March reîncălzeşte o supă fără prea mult gust. Pe de altă parte, Gosling se descurcă binişor (deşi într-un rol cam banal, cam "de serie", dacă e să îl compar cu cel din iconicul Drive, despre care am scris aici). Nemaivorbind de Philip Seymour Hoffman. Şi chiar şi de Clooney, aşa puţin cum apare. 

Aşadar: story şi subiect slab, distribuţie bună. Favoritul meu made by Clooney rămâne Good Night, and Good Luck. 

   

Răufăcătorul adorabil

Eticheta de „personaj maliţios, dar totuşi irezistibil” s-a lipit strâns de Cristoph Waltz după rolul antologic din Ticăloşii fără glorie (Inglorious Basterds) ai lui Quentin Tarantino. Atât de strâns încât toate personajele pe care le-a intepretat ulterior par să fie concepute în trena colonelului SS Hans Landa, şi a bunei sale dispoziţii maladive. Amestecul de carismă şi răutate în stare pură, de spirit mucalit şi acţiuni despotice – iată coordonatele unui gen de personaj destul de atipic printre scenariile concepute cu un ochi în manualul de realizare al filmului hollywoodian. Colonelul SS din filmul lui Tarantino şi apoi mafiotul ce încearcă anihilarea unui justiţiar urban în Viespea verde (The Green Hornet) – un fel de Batman vs. Joker în variantă 3D – sunt personaje negative pe care nu ştii sigur dacă le deteşti sau le găseşti amuzante, dacă empatizezi cu ele sau îţi repugnă. Iar rolul jucat de Waltz în Apă pentru elefanţi se înscrie pe linia unei incertitudini similare.

Delicios de antipatic, Cristoph Waltz joacă aici satrapul din fruntea unui circ gigantic. Cu biciul în mână, el urneşte şontâc-şontâc un business riscant şi costisitor într-o epocă în care depresia economică aruncă nenumărate afaceri în faliment şi familii întregi pe drumuri. Împachetat în vagoanele mizere ale unei tren ce traversează continentul american, circul itinerant „Fraţii Benzini” e ţinut în viaţă de managementul despotic aplicat de August (Christoph Waltz). Când aspru, când curtenitor, el calcă viguros pe cadavre şi îşi impune dorinţele la fel de eficient, fie că e vorba de dresarea unui animal sau de convingerea propriei soţii – nimeni alta decât Marlena, „atracţia serii”, acrobata ce ţine capul de afiş al spectacolelor. Agil ca un uliu, August detectează circurile ucise de depresie şi se hrăneşte din rămăşiţele lor, alegând la preţuri de nimic numere noi pentru spectacolele sale. Astfel o descoperă pe Rosie – elefănţica de câteva tone care promite să aducă „Fraţilor Benzini” un număr ce va atrage mai mulţi spectatori. Dar promisiunea e una şi realizarea ei e alta. Nimeni dintre angajaţii circului nu se descurcă cu dresajul enormului animal. Deci intriga e pregătită.