Da, povestite într-o frază, cele două poveşti înlănţuite de-a lungul filmului Jurnalul unui scandal (Notes on a scandal) par incluse în bizara galerie de produse avortate ale presei tabloide. Iar pentru că locul de desfăşurare al acţiunii din film e chiar patria acestui gen de presă, adică Marea Britanie, bliţurile indiscretelor aparate de fotografiat chiar apar către final pentru a sâcâi personajele şi a tropăi cu cizmele pline de noroi peste cele mai delicate aspecte ale intimităţii lor.
Cum arată cele două straturi narative? Primul o are în centru pe Sheba Hart (Cate Blanchett) – tânără de o frumuseţe diafană, proaspăt devenită profesoară de arte plastice după mulţi ani dedicaţi exclusiv creşterii celor doi copii proprii (dintre care unul cu sindrom Down). Sheba este sedusă de unul dintre elevii ei de liceu. Sau, în interpretarea unui detectiv marca OTV, probabil el este sedus de ea. În orice caz, puştiul isteţ în pubertate îi serveşte frazele corecte pentru a ajunge unde vrea. Pe al doilea strat narativ e întins şantajul sentimental al uneia dintre colegele mai în vârstă ale lui Sheba, Barbara Covett (Judi Dench). Iniţial o bătrânică singură şi demnă de milă, ea se dovedeşte un fel de şacal sentimental imediat ce află de aventura lui Sheba şi nu ezită să o ameninţe cu divulgarea secretului dacă aceasta nu acceptă să-i devină prietenă intimă. Aşadar, printr-o lentilă tabloidă, spirala turpitudinii începe cu legătura imorală dintre o profesoară şi un elev şi evoluează cu legătura deviantă între două profesoare de acelaşi sex.
Adevărul e că printre secretarele, asistentele medicale şi măicuţele ce defilează îmbrăcate în lenjerie dantelată prin antologia universală a poveştilor fără perdea, adeptele vocaţiei pedagogice îşi găsesc şi ele un loc constant. Combinând în scenarii stereotipizate, la fel ca celelalte trei arhetipuri, puseurile de severitate dominatoare cu o fantazată capitulare submisivă, reprezentantele profesiilor didactice, cu sau fără catalog sub braţ şi ochelari coborâţi galeş, sunt personaje ce apar adesea în ipostazele lubrice ale literaturii de tarabă sau în paginile tabloidelor. Stârnind exclamaţii, pupile mărite şi palme puse grijuliu la gură de gospodinele conservatoare. Gâdilând orgoliul semidocţilor înfometaţi de senzaţional, ce zâmbesc satisfăcuţi de călcătura strâmbă a doamnei ce poate la un moment dat i-a umilit că nu ştiau tabla înmulţirii.
E drept, spuse într-o singură frază, cele două poveşti par desprinse dintr-un tabloid. Dar, ca în cazul multor filme bune, valoarea nu stă în ce conţine story-ul, ci în cum e spus. Regizat de Richard Eyre după romanul omonim al lui Zoe Heller, Jurnalul unui scandal (Notes on a scandal) scoate din subteranele plăsmuirilor obscene două poveşti ce studiază câte un caz de deviere sexuală, ambele pe fundalul unei şcoli. Le ridică şi le studiază în lumina scrutătoare a zilei, analizând raportul lor cu realitatea. Ce lipseşte, din fericire, în filmul lui Eyre şi se oferă din abundenţă în tabloide este expunerea unilaterală şi superficială a faptelor, şi trântirea unui verdict moral. Filmul nu emite judecăţi asupra nici unuia dintre personaje, iar natura lor e ferită cu talent de nuanţe monocrome.
Poate cea mai interesantă prezenţă este cea a personajului Barbara Covett. La fel ca în Shakespeare in love, ce i-a adus premiul Oscar, şi ca în aplaudatul film centrat pe sfârşitul dezolant al scriitoarei Iris Murdoch, Iris, Judi Dench reuşeşte crearea unui personaj extrem de complex. Dar spre deosebire de restul portofoliului actoricesc, în cazul Barbarei e la fel de facil să manifeşti compasiune pentru personaj, pe cât e să îl deteşti cu patos. Într-un interviu citat de cunoscutul critic de film Emanuel Levy, actriţa însăşi mărturisea : “Este o poveste cu adevărat şocantă […], dar provocarea de a o interpreta a fost foarte incitantă pentru mine. Am fost încântată când mi s-a propus să joc ceva atât de diferit de orice jucasem vreodată.” . La rândul său, regizorul Richard Eyre, aflat la a doua colaborare cu Judi Dench, după Iris, îşi asumă şi explică schimbarea semnificativă de registru propusă unei actriţe văzute aproape universal în rolurile unor doamne demne de iubit şi admirat pentru onestitate şi demnitate. “Am prevăzut că expunerea lui Judi Dench într-un rol clevetitor, acrimonios şi caustic va reprezenta o experienţa neobişnuită, chiar şocantă. Chiar dacă portretul Barbarei interpretat de ea denotă şi multă vulnerabilitate, el nu reprezintă cu siguranţă o « femeie de treabă », şi cred că acest lucru aduce o schimbare binevenită, împrospătantă pentru public” .
Lipsită de homosexualitatea exhibată a unor eroine precum cea jucată de Angelina Jolie în Gia, Barbara Covett e mai degrabă o devoratoare afectivă din galeria celor ce îşi acaparează bolnăvicios subiecţii, precum personajul central din Pianista (La Pianiste), filmul făcut de Michael Haneke după cartea lui Elfriede Jelinek. Barbara conservă în mod similar o serie de apucături de internat de fete, de la jurnalul decorat cu steluţe sclipitoare, ca un oracol şcolăresc, la egoismul pueril şi dorinţa de a nu împărţi “cea mai bună prietenă” cu nimeni. Stârnind treptat o gamă complexă şi contradictorie de sentimente din partea privitorului, de la condescendenţă şi milă, la dispreţ şi ură, personajul lui Judi Dench transformă filmul într-o experienţă cuceritoare, trăită intens de la prima pâna la ultima secvenţă.
No comments:
Post a Comment