Deconstructing the love scene

Soft kisses? Stars, hearts and gentle breezes?
Fuck that, me needs some blood.

If you wanna ride...

Mda, ştiu la ce vă gândiţi când vedeţi fonturile cu care e tipărit titlul de pe afiş. Şi probabil gândul va persista după generic. Senzaţia că Drive e un tribut adus cinemaului anilor '80 e dată şi de beat-urile cu rezonanţă disco ale coloanei sonore, şi de jacheta-fetiş a personajului principal, şi de atmosfera multor scene. Doar că filmul e mult mai mult decât o colecţie neo-noir de viniete ale perioadei respective. 

Drive e un superb experiment vizual, în care Nicolas Winding Refn (Bronson, Valhalla Rising) regândeşte noţiunea de film de acţiune. Niciunul dintre clişeele vechi ale genului - urmăririle cu maşini, antieroul justiţiar, plot-ul cu iz dulceag, dialogurile previzibile, ş.a. - nu mai seamănă cu ce a fost. Iar setting-ul în care se remodelează regulile de funcţionare ale thriller-ului devine o scenă extinsă pe care evoluează mesmerizant Ryan Gosling. Dintr-un rol cu replici monosilabice şi mimică minimală, el coagulează centrul unui film care te înhaţă, te seduce, te face să respiri accelerat şi, mai ales, îţi serveşte un deliciu estetic.