Filmele care portretizează Germania nazistă şi fac asta
folosind nu actori ce vorbesc limba germană şi nici actori ce vorbesc limba
engleză, ci actori care stâlcesc engleza cu un oarecare accent german, au din
start o problemă majoră de credibilitate. Când îi auzi schâschâind şi rârâind
în dorinţa de a suna autentic, e greu să îţi dai seama dacă ar trebui să fii
amuzat sau oripilat. Şi cu siguranţă e greu să te laşi imersat complet în
atmosfera filmului.
Dar dacă reuşeşti să ignori
acest aspect care distrage atenţia din primele minute, filmul Hoţul de cărţi (The Book Thief) se
anunţă ca o dramă destul de bine structurată, în al cărei centru se află o
familie surprinsă în toiul celui de-al doilea război mondial într-un orăşel
german. Ecranizare a unui bestseller internaţional semnat de Markus Zusak,
filmul foloseşte corect câteva reţete consacrate de câştigare a audienţei.
Privirea aruncată în mijlocul vieţii cotidiene din Germania nazistă, unde o
fată de vreo 10 ani pe nume Liesel îşi cunoaşte reticentă familia adoptivă, e
combinată cu tema efectului miraculos al lecturii. Fascinată de cărţi deşi încă
nu ştie să citească, Liesel reuşeşte gradual, pe parcursul filmului, să
găsească în romane nu numai o escapadă de la realitatea gri a regimului nazist,
ci şi o cale de a relaţiona cu cei din jur. Cărţile devin un pretext perfect
pentru a lega prietenii – chiar dacă se cheamă Ghidul groparului, Mein kampf
sau Omul
invizibil – şi, în cele
din urmă, un mod de supravieţuire în mijlocul unor timpuri tulburi. În demersul
ei, e ajutată de un tată adoptiv ce reprezintă întruchiparea bonomiei (Geoffrey
Rush) şi de o mamă aparent severă, dar totuşi plină de afecţiune (Emily
Watson).
Deşi construită în jurul unui
subiect captivant, povestea dezvoltă treptat un aer artificial, aseptic. Iar
asta nu numai din cauza folosirii englezei cu accent german sau a unor
artificii scenaristice şi regizorale dramatizante „de manual” – chestie
explicabilă parţial de faptul că regizorul Brian Percival a semnat mai mult
seriale decât lungmetraje până acum. Cât mai ales din cauza prezentării
idealizate, edulcorate a unor episoade istorice pe care am avut ocazia să le
vedem portretizate mult mai autentic în atâtea alte filme. E suficient să ne
gândim la ecranizarea Cititorului (The Reader, 2008) de Bernard Schlink în
regia lui Stephen Daldry, la Pianistul
(The Pianist, 2002) lui Roman
Polanski sau chiar şi la Das weiße Band (2009) de Michael Haneke. Toate trei sunt despre
Germania nazistă. Cel din urmă tratează tema educaţiei bazate pe severitate şi
disciplină extremă, aplicată copiilor ce ulterior s-au transformat în Hitler Junge – temă care apare pregnant şi în Hoţul de cărţi. Iar celelalte două aduc
şi ele pe ecran teme prezente în filmul de faţă – lectura ca formă de escapadă
în faţa unui prezent sinistru, analfabetismul, sărăcia cumplită, tema fugarului
ascuns din faţa terorii inchizitoriale naziste etc. Deşi situate în aceeaşi
perioadă istorică şi apropiate tematic de Hoţul
de cărţi, cele trei filme menţionate anterior îl surclasează fără niciun
dubiu prin capacitatea lor de a reda o atmosferă profund credibilă, autentică,
în care privitorul rămâne captiv fără drept de apel.
Filmul lui Brian Percival, pe
de altă parte, are mai degrabă ceva din aerul fantastic al unei serii pentru
adolescenţi, de tip Harry Potter. Interioarele şi personajele sunt lustruite şi
studiate ca nişte fotografii retuşate în Photoshop şi poartă marca neverosimilă
a imaginilor generate digital (CGI), nu par să aibă cu adevărat carne şi oase. Lipseşte subtilitatea şi
discreţia dintr-un film care se adresează unui public capabil să facă singur
conexiuni, să empatizeze şi să derive înţelesuri. Deşi tema supravieţuirii prin
lectură sună absolut seducător, reprezentarea ei stereotipizată afectează
iremediabil calitatea filmului.
Nu mă înţelegeţi greşit. Hoţul de cărţi nu e un film prost. E
uşor de urmărit, cu momente de tensiune bine dozate, e destul antrenant şi
capabil să asigure o doză de divertisment. Însă la ieşirea din sala de cinema
te simţi uşor şi relaxat ca după un somn de duminică după-amiaza, nicidecum
tentat să reflectezi asupra dramelor Holocaustului. Hoţul de cărţi prezintă o viziune simplistă, tezistă şi edulcorată
asupra unui episod istoric grav, greu şi extrem de complex. Sigur că nu putem
să-i reproşăm faptul că instigă la lectură şi că vorbeşte despre efectele
miraculoase ale cărţilor. Însă felul în care face asta pare mai degrabă adresat
cumpărătorilor de romane cartonate la metru, care se asortează cu mobila de
sufragerie, decât devoratorilor autentici de literatură.
