Wes Anderson nu face filme, ci plăsmuieşte lumi. Asta
e ideea care pare confirmată cu din ce în ce mai multă forţă cu fiecare film semnat
de atipicul regizor american. Cu decoraţiuni vizuale tot mai sofisticate şi mai
atent aranjate, decoruri baroce, ornate în detaliu ca nişte bijuterii de mare
clasă, şi schiţe caricaturale de personaje care nu pot supravieţui în afara
filmului. Anderson construieşte în fiecare film câte o lume paralelă, care pare
să semene cu a noastră, însă are în plus flexibilitatea narativă a unui desen
animat şi izul de carton al unei cărţi de poveşti tridimensionale, în care
decorurile şi personajele se deschid şi trăiesc în faţa ta doar până întorci
pagina.
Undeva
între parantezele sofisticatei maniere de seducţie vizuală brevetate de
Anderson, se află povestea în sine. Cu întorsături narative care păşesc
nonşalant peste bariera verosimilului, cu soluţii salvatoare de tip „deus ex
machina” şi cu o galerie foarte colorată de personaje, The Grand Budapest Hotel reconfirmă talentul regizorului de a crea
o lumea autosuficientă. Puţin ludică, puţin melancolică, puţin ca un fragment
dintr-un vis plin de culoare. Pe jumătate documentar fabulos-comic – gravitând
pe undeva prin jurul lui Zelig, de Woody
Allen –, pe jumătate nostalgic şi elogios la adresa unei idilice Mitteleurope
interbelice, The Grand Budapest Hotel
împrumută un pic din subiectul şi privirea aruncată reverenţios înapoi din L-am servit pe regele Angliei (I Served theKing of England) de Jiri Menzel. Dar, desigur, e cu totul altceva.
Plasat într-o republică imaginară numită Zubrowka,
filmul urmăreşte vremurile de glorie şi declinul hotelului luxos care îi dă
numele. Ca un magnet în centrul poveştii se află Monsieur Gustave (Ralph Fiennes),
un maitre d’hotel cu maniere atent studiate şi cu priză la clientela feminină
de vârsta a treia şi a patra. Mereu spilcuit, parfumat şi fidel etichetei, un
pic poet şi un pic şarlatan, M. Gustave e punctul focal în jurul căruia
gravitează o galerie de personaje tipice universului lui Wes Anderson.
Singuratice, misterioase, introvertite, aventuroase – şi cu un stil vestimentar
desăvârşit. Schiţate cu tuşele rapide şi incerte ale unui crochiu, aflate mereu
la marginea caricaturalului, ele evoluează în succesiunea de gaguri comice care
asigură un fir narativ sinuos, în care realul şi legenda convieţuiesc fără
probleme.
Descrierea melancolică a fineţurilor sentimentale dintr-o
reţea complicată de relaţii familiale, adesea din perspectiva candidă şi ludică
a unui copil, care umplu multe dintre filmele precedente ale lui Wes Anderson –
vezi Aventuri sub clar de lună (Moonrise
Kingdom, 2012), Un tren numit
Darjeeling (The Darjeeling Limited,
2007) sau O familie genială (The
Royal Tenenbaums, 2001) – şi-a găsit un corespondent asortat în câteva
dintre scrierile lui Stefan Zweig. Inspirat lejer din acestea, Anderson îşi
mută manierismele estetice din familiarul teritoriu american al filmelor
precedente pe terenul fertil al Europei centrale interbelice. Cu tot luxul şi
somptuozitatea sa aristocrată, cu eticheta ridicată la rang de religie.
Condimentată cu un story din care nu lipsesc urmăririle spectaculoase,
împuşcăturile şi crimele sângeroase, iubirile idilice şi iubirile improbabile –
toate împachetat într-o atmosferă comic-teatrală. Cu întorsături narative
stufoase, ornate cu deznodăminte facil-haioase, demne de un desen animat.
„Subţirimea” miezului narativ şi materialul prea
puţin solid din care îi sunt construite personajele, care nu au carne şi oase
ci sunt făcute exclusiv pentru a-şi îndeplini bucăţica de rol din universul
andersonian, nu trag în jos filmul. Chiar dacă probabil la alţi regizori le-am
considera nişte puncte slabe. Miza preponderent vizuală a lui Anderson e
asumată şi e desavârşită până la cele mai mici detalii. Deşi pare că vrea să
pună în scenă o poveste luxuriantă, cu o grămadă de personaje încurcate într-o
grămadă de mici piste narative care se întrepătrund, Anderson doar se joacă
de-a bildungsroman-ul. Doar imită demonstrativ un stil scorţos-serios, pentru a
avea un teren pe care să îşi construiască fazele comice. Alături de Anderson în
această aventură vizuală stau câţiva dintre actorii săi feţiş – Bill Murray,
Owen Wilson, Jason Schwartzman – dar şi destui cu care se află la prima
colaborare. Cu toţii sunt aliniaţi într-o galerie care dospeşte de
ingeniozitate şi de spirit inovator, unde cu greu poţi găsi un rol ce sună fals.
Harvey Keitel pe post de criminal îmbătrânit în rele, cu trupul acoperit de
tatuaje, Saoirse Ronan şi misteriosul semn din naştere care îi acoperă o
jumătate a feţei, Edward Norton în uniformă imperială, cu mustăţi răsucite,
Tilda Swinton în rol de octogenară cochetă – tuturor le e făcut câte un portret
ce pare desprins dintr-o serie de benzi desenate, şi nu seamănă cu nimic din
ceea ce au mai făcut anterior în careria cinematografică.
Deşi împrumută un pic din umorul fin, adesea la
limita absurdului, care apare în L-am
servit pe regele Angliei, de Jiri Menzel (la rândul său inspirat de Bohumil
Hrabal), The Grand Budapest Hotel nu
are nimic din discreţia şi din fidelitatea faţă de istoria reală a decorurilor
şi a personajelor de acolo. Filmul lui Wes Anderson e pură fantezie – şi încă
una opulentă, cu buget mare. Amintind prin manierisme mai degrabă de Hollywood
decât de Praga. Ceea ce nu supără, însă. Filmul oferă o privire asupra
Mitteleuropei interbelice, în care scrierile lui Stefan Zweig au rămas doar o
sursă distantă de inspiraţie, pe marginea cărora Anderson face exerciţii
creative de intervenţie textuală.
