Facultăţi? Diplome? Cui îi trebuie? Aud adesea acest gen de retorică. Susţinută, de obicei, de argumentul legendar că cei mai bogaţi oameni din lume nu au trecut consecvent pragul vreunei universităţi. Plus de exemplul miticului abandon al cursurilor de la Harvard săvârşit de Bill Gates. Ori de pildele altor oameni faimoşi care au părăsit sastisiţi diverse forme organizate de învăţământ, de la J. D. Salinger la Woody Allen (nemaivorbind de Britney Spears!). Deci mai are rost educaţia instituţionalizată? Uite o întrebare pe care o formulăm parcă mai des de când varii manevre ale stabilimentului te fac să crezi că nici măcar acesta nu mai dă doi bani pe învăţământ. Dar şi o întrebare ce nu apare doar în societăţi debusolate ca a noastră, pare să ne spună filmul An Education (tradus O lecţie de viaţă).
Rolul incert al unei educaţii atestate cu ştampile şi diplome e descoperit la prima mână de Jenny Mellor, protagonistă în pelicula făcută după un scenariu de Nick Hornby. Adolescentă într-o suburbie londoneză middle-class, ea e capabilă să bifeze cam toată lista de cerinţe pentru un deveni un om de succes. Adică, pardon, o femeie de succes – clarificare importantă în ceea ce priveşte opţiunile de viitor. Pe scurt, e isteaţă, talentată, frumuşică şi destul de ambiţioasă încât să aibă reuşita la degetul mic. Evident, e cea mai bună din clasă la liceul de fete şi motivată de dorinţa de a studia mai departe la Oxford.
Filmul o surprinde însă în momentele în care realizează că, indiferent cât de bine ar învăţa acum şi cât de apreciată ar fi apoi la universitate, Jenny nu are, practic, decât două opţiuni de viitor. Prima: să găsească un bărbat eligibil pentru „a avea grijă de ea”, adică să se mărite şi să intre voluntar în cuşca vieţii middle-class, cu zilele consumate între avut grijă de copii şi produs tăceri obediente în faţa soţului-cap-de-familie. A doua: să predea literatură la un liceu de fete similar cu al ei, unde probabil s-ar întâlni zilnic cu o haită de domnişoare uşor analfabete, buimăcite de schimbări hormonale, şi mai capabile să producă incoerent povestioare amoroase de duzină decât un comentariu literar despre Jane Eyre. Dacă nu aţi ghicit încă, ne aflăm în Anglia de la începutul anilor ’60, în mediul antifonat al Londrei suburbane, unde imaginea de bibelou de porţelan a femeii stă neclintită în centrul familiilor nucleare.
Şi după cum probabil intuiţi (că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti), cele două opţiuni de mai sus nu-i prea trezesc frisoane de nerăbdare protagonistei. De fapt, ea vrea cu totul altceva. Devoratoare a şansonetelor lui Juliette Greco şi a romanelor lui Sartre, Jenny doreşte să aibă meseria de franţuzoaică după ce termină facultatea. „Voi merge la Paris, voi fuma şi mă voi îmbrăca doar în negru, şi voi asculta Jacques Brel”, mărturiseşte cu elan visător. Plictisită de convenţiile şcolii de fete, ea vrea să-şi petreacă serile sorbind cocktailuri în cluburi de jazz, mai degrabă decât aplecată asupra unor plicticoase teme la limba latină. Şi tocmai aceste fantezii îi sunt descoperite şi cultivate de David Goldman, ce o surprinde într-o zi udată leoarcă de ploaie şi o conduce acasă în eleganta sa maşină – marca Bristol, nefabricată în serie. Ocazie cu care îi studiază farmecul adolescentin în mod discret, aproape dezinteresat, ascunzându-şi pofta cu eleganţa unui Humbert Humbert. De profesie speculant dubios de afaceri imobiliare şi absolvent mărturisit al „şcolii vieţii”, el e cu toate astea capabil să poarte discuţii inteligente pe marginea subiectelor ce o încântă pe Jenny, de la muzica lui Elgar şi Ravel la pictura prerafaeliţilor. Pe şleau spuse lucrurile, David o cucereşte necondiţionat. Mai mult, carisma lui îi dă gata şi pe cei doi părinţi ai lui Jenny, altfel destul de conservatori. Dar dacă radarul vă spune că povestea de dragoste între o fată ce abia a împlinit 16 ani şi un bărbat de două ori mai în vârstă, implicat în afaceri suspecte, cam miroase a aventură scurtă, ei bine, aveţi dreptate. Dar nu vă stric plăcerea de a descoperi ce şi cum. Şi mai ales care e răspunsul pe care îl află la întrebarea din debutul articolului.
Una peste alta, filmul pune în scenă o iniţiere în regimul necruţător al „şcolii vieţii”, suferită în ritm fast-forward de Jenny. Şi merită văzut poate mai puţin pentru finalul cam şablonizat, cât pentru rolul desăvârşit făcut de protagonista Carey Mulligan, ce reuşeşte să joace fără greş pe linia autenticului, interpretându-şi partitura fără nicio notă falsă, fără niciun gest artificios. În plus, An Education încapsulează fidel spiritul răzvrătit (încă în stare incipientă) tipic anilor ’60, ce anunţă izbucnirile perioadei următoare, de la turbulenţele studenţilor parizieni la isteria în masă stârnită de Beatles sau de Rolling Stones. Pornirile rebele sunt anunţate, printre altele, de lecturile din proza existenţialistă a lui Camus (Jenny citeşte Străinul şi e fascinată de detaşarea anomică a lui Meursault) şi de clivajul lor tăios cu realitatea conservatoare a şcolii catolice – unde pierderea virginităţii e echivalentă cu exmatricularea, după cum explică directoarea interpretată de Emma Thompson, într-un monolog extras din manualul convenţiilor puritane. Toate contribuie la definirea unui film cu destule faze memorabile, ce le contrabalansează cu succes pe cele previzibile şi pe alocuri moraliste.
No comments:
Post a Comment