Jun 9, 2008

Exerciţii de memorie

Deşi acest lucru nu e evident din primele (zeci de) minute de vizionare, ecranizarea făcută de Liev Schrieber după cartea lui Jonathan Safran Foer – Totul e iluminat – stă fără îndoială sub semnul unui demers asumat al aducerii aminte. Iar dacă la început pare să fie un exerciţiu de memorie personal, întreprins de descendentul unei familii de emigranţi dintr-o nevoie firească de descoperire a originilor, în final se dovedeşte a fi o practică vitală pentru păstrarea vie (chiar dacă doar la nivel imaginar), prin rememorare, a unei întregi comunităţi evreieşti din Ucraina.

Filmul Totul e iluminat se află de la bun început sub marca debutului. Are un scenariu şi o regie semnate de un tip care nu a mai scris sau regizat vreun alt film înainte (Liev Schrieber e cunoscut la Hollywood mai degrabă ca un actor marginal, să nu zic mediocru, având în portofoliu mai mult roluri secundare şi prezenţe în seriale de televiziune decât vreo prezenţă notabilă într-un film). Are un protagonist a cărui experienţă în lumea filmului e, de asemenea, minimală (Eugene Hutz – de profesie solist al trupei Gogol Bordello, născută într-un bar de imigranţi est-europeni din East Village, New York, combinând oximoronic în concerte incendiare furia muzicii punk cu voioşia ce rezonează inconfundabil din viorile lăutarilor ţigani). Pe deasupra, are un al doilea protagonist ce poartă bine lipit pe frunte abţibildul imaginar cu numele „Frodo”, de la personajul de basm din Stăpânul inelelor ce l-a făcut celebru pe marile ecrane (Elijah Wood – aflat aici într-un rol cu semnificaţii diametral opuse faţă de cel jucat în populara poveste adresată în special audienţelor între 8 şi 15 ani). Nu în ultimul rând, filmul e ecranizarea celebrului prim roman al lui Jonathan Safran Foer, publicat pe când acesta avea doar 24 de ani, şi care l-a ridicat rapid pe valul celebrităţii în lumea literară americană.

Autor şi protagonist al poveştii, Jonathan Safran Foer (interpretat de Elijah Wood) joacă rolul americanului venit în Ucraina pentru a descoperi rădăcinile familiei sale evreieşti într-un sat care nu mai apare pe nicio hartă. Trochenbrod este numele shtetl-ului din care bunicul lui Jonathan a reuşit să scape chiar înaintea invaziei naziste din 1942. Indiciile ce se adună de-a lungul poveştii şi prevestesc o dramă amânată culminează la final prin corelarea cu drama cumplită a Holocaustului. Din satul în care bunicul Safran şi-a petrecut cei mai frumoşi ani ai tinereţii, în Ucraina actuală a mai rămas o singură casă. Întregul rest al comunităţii a fost ras de pe faţa pământului de către trupele naziste.

Descoperind pas cu pas dedesubturile acestei poveşti şi punând cap la cap detaliile sale, Jonathan dezvăluie treptat pasiunea ce îl caracterizează. Încă de la început el ne este prezentat drept „Colecţionarul”, şi aflăm că se ocupă cu adunarea minuţioasă de obiecte ce facilitează exerciţiul memoriei: un medalion din ambră, chei de la uşi care nu mai există, bilete expirate, poze îngălbenite, pietricele şi pumni de pământ dintr-un loc în care nu se va mai întoarce curând – toate închise ermetic în pungi mici de plastic, datate, numerotate, agăţate pe un perete şi incluse într-un catalog. Într-un război angajat cu uitarea, el reconstruieşte întregi existenţe din detalii mărunte, strângând obiecte ce vorbesc de la sine despre momente importante din viaţa celor care le-au deţinut. Medalionul mare din chihlimbar, cu o lăcustă întreagă imortalizată în interior, este punctul de pornire către un exerciţiu de aducere aminte ce depăşeşte pereţii camerei în care se află colecţia lui Jonathan. El regăseşte acest medalion la gâtul unei femei pozate alături de bunicul său înainte de plecarea acestuia din Trochenbrod.

Aventurarea în misterele unui est întunecat, marcat de persecuţiile antisemite prevalente în Europa secolului trecut chiar şi înainte de ascensiunea nazistă, este privită în paralel cu ruptura actuală pe care o resimte călătorul apusean aterizat la Odessa. Întâmpinarea lui Jonathan la gară de către aşa-zisul său translator, Alex (vorbitor al unei engleze ce mi-a amintit de cea a zâmbăreţului preşedinte ce decreta că „ză dacs cam from ză tracs” prin anii ’90), aduce filmul în sfera unei veritabile pastişe la adresa lui Kusturica. Lăutarii care fug pe peron alături de trenul (încă în mers!) în care se află Jonathan, şi cântă în acelaşi timp, fac parte dintr-o scenă parcă scoasă din Pisica albă, pisica neagră. „Exoticul” atmosferei balcanice/est-europene e întreţinut de-a lungul întregului film, pigmentat de modul brutal în care se exprimă afecţiunea în familia ucraineană, de uimirea cu care e privit obiceiul lui Jonathan de a evita să mănânce carne (de parcă vegetarianismul ar fi un comportament de extraterestru) ş.a. Melanjul dintre această ironie pe alocuri amară şi cumplita soartă a comunităţii evreieşti pe care Jonathan şi Alex o readuc la viaţă prin rememorare transformă filmul într-un experiment special, la rândul său greu de uitat.

Jun 6, 2008

L'avocat de la terreur

I'm definitely planning to see this soon.

Jun 4, 2008

Amor latino

Cum se poate converti un roman de peste 400 de pagini într-un film de aproximativ două ore? Evident, luând decizii drastice la nivel narativ. În mod inevitabil, povestea este sfâşiată în bucăţele şi secvenţe, episoade cu eticheta „important” sau, dimpotrivă, „dispensabil”. Acestea sunt studiate cu atenţie, disecate, triate şi aşezate apoi pe o listă ierarhizată după importanţă, conform viziunii scenaristului şi a regizorului, oferind la final o versiune digerată a romanului. Ce rezultă e un fel de selecţie tip „best of”, gata interpretată şi împachetată într-un mod atractiv, animată de actori care au dinţi impecabili şi ten imaculat, îmbrăcaţi în costume ce se integrează perfect în coloritul decorului.

Dacă aţi citit romanul lui Garcia Marquez – Dragostea în vremea holerei – s-ar putea să fiţi foarte dezamăgiţi de deciziile regizorului responsabil cu ecranizarea frumoasei poveşti sud-americane: Mike Newell (autor al unor filme destul de variate ca gen, de la Donnie Brasco la Harry Potter 4, şi laureat al premiului BAFTA pentru Patru nunţi şi o înmormântare). Procesul de simplificare, marketizare şi prioritizare a episoadelor componente, la care e supusă cartea lui Marquez în laboratorul creativ patronat de Newell, este atât de intens şi duce la schimbări atât de drastice, încât la final totul devine redus la urmărirea unui subţire fir narativ pe care se defăşoară cronologic o poveste de dragoste extrem de longevivă. Întreaga suită de artificii scriitoriceşti ce dau credibilitate poveştii – altfel, profund neverosimilă – şi fac din roman o lectură savuroasă, greu de lăsat din mână, este aproape complet neglijată în procesul de convertire pentru marele ecran. Cadrul hipnotic şi atât de seducător al realismului magic, în care distorsiunile aduse realităţii fac parte dintr-un mecanism asumat şi construit treptat, cu răbdare şi har, pentru a face orice întorsătură narativă să pară posibilă, este în întregime ignorat de varianta cinematografică a romanului.

Ce rămâne după ce farmecul inconfundabil al scriiturii lui Marquez este raşchetat de pe scheletul narativ? O telenovelă, desigur. O producţie de serie care s-ar fi putut numi la fel de bine „Amor latino” sau „Pasiune înflăcărată” (şi în felul ăsta nici n-ar mai fi creat false aşteptări audienţei). Insistenţa obsesivă cu care protagonistul Florentino Ariza îşi urmăreşte iubita, Fermina, nu poate fi văzută decât într-o lumină ridicolă în spaţiul artificial şi neverosimil al ecranizării romanului Dragostea în vremea holerei. Prea puţin timp e acordat aprofundării şi consolidării unei aparenţe credibile a iubirii ce durează peste 50 de ani. În schimb, avem o avalanşă de declaraţii de iubire eternă, fidelitate totală şi dragoste „nesfârşită ca marea”. Scoase din contextul romanesc, ele nu par decât nişte accesorii ieftine din recuzita răsuflată a dulcegăriilor romantice.

Ridicolul e sporit de faptul că regizorul pare să nu se fi putut hotărî dacă să folosească o distribuţie vorbitoare de spaniolă sau de engleză. Aşa că şi-a ales una care vorbeşte o engleză cu accent spaniol! Trupa internaţională de actori, din care fac parte spaniolul Javier Bardem, italianca Giovanna Mezzogiorno, (pe jumătate) americanul Benjamin Bratt, plus alţi câţiva actori de Hollywood cu origini sud-americane, psalmodiază pe diverse voci şi tonuri o veritabilă spangleză, făcând acţiunea să pară că se petrece mai degrabă în New Mexico (care, în ciuda numelui, se află în Statele Unite) decât în Columbia.

Florentino Ariza (jucat de Javier Bardem, într-un rol slab şi greu de asimilat după cel memorabil din Nu există ţară pentru bătrâni) este bărbatul sensibil ce visează la a sa fecioară despletită, pe care nu mai conteneşte să o asemene cu o „zeiţă încoronată”, un „trandafir” sau alte simboluri desuete, şi reuşeşte să fie un campion al ridicolului în acest film. Dincolo de faptul că plânge în braţele mamei, vomită de emoţie şi scrie corespondenţă de afaceri în versuri cu iz romantic, acest personaj se consideră virgin din punct de vedere spiritual şi „fidel” iubitei Fermina, în ciuda faptului că prin pat îi trec peste 600 de amante efemere (ale căror nume le notează cu grijă într-un caiet). În vreme ce în carte simptomele patologice ale iubirii duc la trasarea unei paralele de succes între aceasta şi holeră, dragostea în sine fiind o boală, iar argumentul în favoarea virginităţii e susţinut în rama realismului magic, în film asocierile sunt forţate şi neverosimile. Unica şansă a acestei pelicule este interpretarea ridicolului într-o notă comică – lucru nu foarte greu de realizat după ce vedem o explicită scenă amoroasă în care „performer” e septuagenarul Floretino. Dar declaraţiile înflăcărate de iubire veşnică, serenadele din faţa balconului, scrisorelele de amor puse pripit în plicuri parfumate, alături de o şuviţă de păr, precum şi acordurile romantice scâncite de Shakira pe coloana sonoră a filmului, mă fac să cred că intenţia regizorului rămâne aceea de a se situa într-un registru serios. Din păcate, acest demers transformă iremediabil filmul într-un anacronism fără speranţă, ce utilizează un tipar mult prea vechi şi demonetizat, neîmprospătat nici măcar de ocazionalele peisaje columbiene filmate foarte frumos.