La fel cum roboţelul îl are pe gândăcel în Wall-E sau Will Smith pe căţelul credincios în Legenda vie (I Am Legend), şi în Drumul (The Road) eroul principal are un partener pentru a da piept cu lumea postapocaliptică. E vorba de fiul său. Împreună, ei sunt printre cei din urmă supravieţuitori ai unor dezastre ce au adus umanitatea în pragul sfârşitului. Reţeta pierzaniei nu e la fel de explicită ca în Wall-E, unde finalul rezultă din poluarea aferentă consumerismului nestăvilit, sau în Legenda vie, unde e vorba de o epidemie letală. În Drumul aflăm doar de existenţa unei succesiuni de cataclisme, a căror cauză rămâne ambiguă. De-a lungul întregului film, cei doi protagonişti mărşăluiesc către sudul continentului american, ce apare ca o fată morgana în pustietatea rece şi sordidă. Spre deosebire de celelalte două filme, aici personajele nu au nici nume şi nici vreo perspectivă de ieşire de pe drumul ce nu poate duce decât la moarte. Ca într-un fel de efort final, tatăl (Viggo Mortensen) îşi conduce fiul (Kodi Smit-McPhee) printr-o Americă al cărei peisaj mortifer aminteşte de „Zona” din Călăuza lui Tarkovsky.
Scenariul realizat după cartea lui Cormac McCarthy adună cele mai întunecate prevestiri ale profeţilor sfârşitului lumii. „E frig şi se face tot mai frig, pe măsură ce lumea se apropie încet de moarte. Nu mai trăieşte niciun animal, nu mai există nicio recoltă”, mărturiseşte eroul principal, cu glas obosit, de bolnav terminal. Locurile prin care trec cei doi sunt construite după manualul decorurilor postapocaliptice: crepuscul permanent, ploaie, vegetaţie moartă, incendii ce cuprind întregi păduri de copaci morţi, zăpadă înnegrită de cenuşă, cutremure ce transformă mai orice aşezare în ruine. Plus oameni decimaţi de foamete şi deveniţi canibali. Găşti înarmate vânează supravieţuitori, pe care îi închid apoi în beciuri întunecate pentru a-i măcelări şi mânca.
După primele vreo douăzeci de minute de film devine destul de evident că un final pozitiv e imposibil. Speranţa e în mod clar moartă şi îngropată. De aceea trebuie spus că Drumul nu este o peliculă uşor de vizionat. Promisiunea unei renaşteri (chiar dacă îndepărtată) a umanităţii, ce apare în Wall-E sau Legenda vie, lipseşte aici. Tot ce ne oferă deznodământul e iluzia unei siguranţe temporare dobândite de fiul eroului principal după moartea acestuia. Fără a îndepărta, însă, spectrul apăsător al sfârşitului omenirii. Depresia care stagnează, griul ubicuu, lipsa oricărei luminiţe întrezărite la capătul tunelului – toate îl transformă într-un film ce cade greu, ca un bolovan pe care îl cari apoi cu tine mult timp după ce lista cu distribuţia a dispărut de pe ecran. Migrarea posibilă a peisajului postindustrial dezolant de pe ecran în realitate datorită schimbărilor climatice şi/sau poluării, într-un viitor nu chiar atât de îndepărtat, e profund tulburătoare. Deşi filmul nu insistă asupra cauzelor ce au dus la acest acest pre-final sumbru al umanităţii, epuizarea resurselor naturale sau războiul nuclear pot fi identificate în subtext. Tot acolo găsim şi bestializarea celor rămaşi în viaţă ca urmare a luptei agonizante pentru hrană, transformarea lor în nişte brute criminale, ce salivează la văzul unui copil ca în faţa unei delicatese.
Dezolarea absolută ce stăpâneşte marşul tatălui şi al fiului către un „sud” iluzoriu, înnoptând în maşini părăsite şi folosind insecte pe post de cină, nu e anulată nici măcar de reuşite temporare. Norocoşii descoperitori ai unui buncăr plin cu mâncare conservată şi combustibil, ce îi face pentru scurt timp să retrăiască o existenţă umană – adică să facă o baie caldă, să îşi schimbe hainele şi să ia o masă adevărată –, cei doi rămân la fel de condamnaţi la o dispariţie iminentă. Nici măcar faptul că la final fiul e adoptat de o altă familie, ce la rându-i e angajată într-un marş pentru supravieţuire, nu reprezintă în sine un happy-end. Filmul rămâne conceput ca un lung ultim drum al celor din urmă supravieţuitori ai societăţii umane.
Proiectarea unui astfel de viitor distopic, unde omenirea îşi găseşte sfârşitul violent într-un decor postapocaliptic, nu e o temă nouă la Hollywood. Iar după cum arată filmele de mai sus, ca şi altele recente, gen Cartea lui Eli (The Book of Eli), subiectul e unul preferat al momentului. Ce distinge povestea ecranizată a lui Cormac McCarthy de restul meditaţiilor pe acest subiect este anihilarea sistematică a oricărei porţi de ieşire din iadul existenţei, şi condamnarea definitivă la un sfârşit cumplit. La fel ca în Nu există ţară pentru bătrâni (No Country for Old Men), moartea urmăreşte personajele cu lentoare, dar şi cu o terifiantă precizie.