Mar 31, 2010

Usted no habla español, verdad?

Fraza asta e repetată de atâtea ori în The Limits of control, ultimul film al lui Jim Jarmusch, încât te întrebi dacă nu cumva regizorul suferă de un fel de bâlbâială în gândire. Oglindind, evident, lumea îmbibată de mass-media în care trăim, bazată prevalent pe repetare/reluare/revizitare/recapitulare.

De departe cel mai criptic şi discontinuu film al lui Jarmusch din ultimii ani, The Limits of control se îndepărtează de stilul carismatic şi relativ uşor de urmărit din Broken Flowers sau Ghost Dog, întorcându-se mai degrabă spre cel obscur/greu accesibil din Dead Man sau Coffee and cigarettes.

Dincolo de plot-ul bizar şi risipa de personaje/locuri/cadre, filmul e de văzut pentru cinefilii curioşi de posturile originale în care apar oameni ca Tilda Swinton, Gael Garcia Bernal sau Hiam Abbass. În rest, nu reuşeşte decât să confirme afirmaţia asta a lui Jarmusch: “I consider myself a dilettante, and I always have. That affects my sense of filmmaking.”

Faptul că Limits of control a fost cam nevizionabil mă împiedică să încerc o citire mai adâncă, cel puţin acum, chiar dacă acest lucru poate scoate la iveală o serie de conexiuni interesante, după cum arată C.

Mar 28, 2010

E al naibii de complicat!

Am impresia că Nancy Meyers s-a dus să (re)vadă Chocolat în timp ce lucra la scenariul pentru It’s complicated. Apoi a luat o foarfecă, a decupat personajul lui Juliette Binoche din decorul de orăşel francez şi l-a prins cu lipici unuia american. Păstrând inventivitatea culinară şi modelul carismatic al creatoarei de dulciuri. Ah, şi adăugând ceva ani în plus, încă doi copii, plus un ex-soţ care gravitează nostalgic prin preajmă. Iar noul decor fiind unul de ilustrată made-in-California (mda, cu celebrele plaje mereu însorite, pe care mişună oameni frumoşi, bronzaţi, cu danturi impecabile), mica chocolaterie se transformă într-un coffee shop a la Starbucks, iar cofetăreasa în şefa unui business de succes.

Evident, cârpeala nu are cum să ascundă faptul că Nancy Meyers ≠ Lasse Hallstrom, iar amprenta ei de autoare de comedii romantice nu prea are nimic în comun cu dramele regizate de el. Nemaivorbind de faptul că Meryl Streep joacă în altă ligă decât Binoche.

De fapt, iată o mostră de sinceritate nemachiată: cu toate că-mi scot oricând pălăria în faţa lui Meryl Streep, m-am cam săturat să o văd în prostioare gen Mamma mia! sau cea de faţă.

Mar 18, 2010

An Ajami Education

De la cartierul Ajami din Tel Aviv – unde un melanj de musulmani, creştini şi evrei îşi duce viaţa segregată clocotind mocnit de ură, în case mizere, pe străduţe prăfuite – şi până la vilele elegant ordonate şi burghez decorate din suburbia londoneză Twickenham, se cască o evidentă şi largă prăpastie. Dar pentru că am văzut Ajami la scurt timp după An Education nu mă pot abţine să nu observ firul ce surmontează senin clivajul.

Dincolo de decorul complet diferit, ambele filme urmăresc câte un personaj ce e silit să facă un pas mare către viaţa de adult, chiar dacă nu e încă pregătit să îşi abandoneze copilăria/adolescenţa. Un personaj ce trece printr-un proces accelerat de “educare”, în şcoala dotată cu mobilier din dormitorul lui Procust. Adică da, “şcoala vieţii”. În Ajami e Omar (şi nu numai), iar în An Education e Jenny.

El e nevoit să preia povara protejării siguranţei familiei sale într-un cartier în care viaţa are o valoare derizorie şi se poate intersecta în orice clipă cu un glonţ letal.

Ea abandonează peste noapte hainele adolescenţei şi le îmbracă pe cele ale femeii mature, cu bucuriile şi dezamăgirile aferente.

Amândoi sunt (sur)prinşi pe drumul abrupt al maturizării, iar pe marginea lui spun câte o poveste: Omar despre cum se trăieşte pe muchie de cuţit într-o zonă marcată de perpetua iminenţă a unui conflict interreligios (şi nu numai), iar Jenny despre convenţii puritane şi amarul abandon al adolescenţei în Anglia anilor ‘60.

Mar 12, 2010

Whatever Works

Cel mai ciufut dintre toţi bătrâneii ciufuţi - plus ipohondru, mizantrop şi teribil de nepoliticos - o întâlneşte pe Albă ca zăpada rătăcită într-un gang din Chinatown. Adică pe Miss Tot-felul-de-regiuni-texane, blondă, proaspătă, naivă, şi tocmai ieşită din adolescenţă (sau poate nici măcar), plus fugită de acasă pentru a-şi trăi viaţa la New York, după cum promit toate filmele de la Hollywood că se poate.

Silfida cu IQ modest se îndrăgosteşte până peste cap de boşorogul ex-candidat la premiul Nobel şi actualmente rezident al unui apartament mizer în Manhattan. Ba mai mult, se vrea luată de nevastă. Unde se poate întâmpla aşa ceva? Numai într-un film de Woody Allen, desigur.

Larry David intră de minune în rolul bătrânelului ce îşi petrece cea mai mare parte a timpului constatând cât de proşti/cretini/idioţi sunt cei din jur şi apoi spunându-le asta în faţă. În plus, reuşeşte să devină un fel de replică a lui Woody Allen pe ecran, de la gestică la accent şi evreismele new-yorkeze din limbaj, şi să construiască centrul unei comedii absolut savuroase. Din care, periodic, iese pe post de meta-narator şi conversează cu tine, cel aşezat comod pe canapea în faţa filmului.

Mar 10, 2010

Logorama

Take all the advertising you've ever been fed with. The logos, the slogans, the TV ads, the roadside signs and all the rest. Then mix it in with Batman's-killer-clown-meets-Ronald-McDonald, some second rate pulp fiction movie featuring donut-eating policemen and armed robberies, and a bit of James Bond. Plus the zoo from Madagascar. And a pinch of some apocalyptic movie featuring deadly earthquakes and floods. And there you have it: it's media mayhem! Pour a generous amount of dark humor + an even thicker bunch of layers identifiable in the palimpsest, and it's called Logorama (thx, cinesseur!):

While watching, this line by Nick Shay from Underworld came to mind: Consume or die. That's the mandate of our culture.

Or better yet: consume and die.

Mar 9, 2010

Ultimul drum

La fel cum roboţelul îl are pe gândăcel în Wall-E sau Will Smith pe căţelul credincios în Legenda vie (I Am Legend), şi în Drumul (The Road) eroul principal are un partener pentru a da piept cu lumea postapocaliptică. E vorba de fiul său. Împreună, ei sunt printre cei din urmă supravieţuitori ai unor dezastre ce au adus umanitatea în pragul sfârşitului. Reţeta pierzaniei nu e la fel de explicită ca în Wall-E, unde finalul rezultă din poluarea aferentă consumerismului nestăvilit, sau în Legenda vie, unde e vorba de o epidemie letală. În Drumul aflăm doar de existenţa unei succesiuni de cataclisme, a căror cauză rămâne ambiguă. De-a lungul întregului film, cei doi protagonişti mărşăluiesc către sudul continentului american, ce apare ca o fată morgana în pustietatea rece şi sordidă. Spre deosebire de celelalte două filme, aici personajele nu au nici nume şi nici vreo perspectivă de ieşire de pe drumul ce nu poate duce decât la moarte. Ca într-un fel de efort final, tatăl (Viggo Mortensen) îşi conduce fiul (Kodi Smit-McPhee) printr-o Americă al cărei peisaj mortifer aminteşte de „Zona” din Călăuza lui Tarkovsky.

Scenariul realizat după cartea lui Cormac McCarthy adună cele mai întunecate prevestiri ale profeţilor sfârşitului lumii. „E frig şi se face tot mai frig, pe măsură ce lumea se apropie încet de moarte. Nu mai trăieşte niciun animal, nu mai există nicio recoltă”, mărturiseşte eroul principal, cu glas obosit, de bolnav terminal. Locurile prin care trec cei doi sunt construite după manualul decorurilor postapocaliptice: crepuscul permanent, ploaie, vegetaţie moartă, incendii ce cuprind întregi păduri de copaci morţi, zăpadă înnegrită de cenuşă, cutremure ce transformă mai orice aşezare în ruine. Plus oameni decimaţi de foamete şi deveniţi canibali. Găşti înarmate vânează supravieţuitori, pe care îi închid apoi în beciuri întunecate pentru a-i măcelări şi mânca.

După primele vreo douăzeci de minute de film devine destul de evident că un final pozitiv e imposibil. Speranţa e în mod clar moartă şi îngropată. De aceea trebuie spus că Drumul nu este o peliculă uşor de vizionat. Promisiunea unei renaşteri (chiar dacă îndepărtată) a umanităţii, ce apare în Wall-E sau Legenda vie, lipseşte aici. Tot ce ne oferă deznodământul e iluzia unei siguranţe temporare dobândite de fiul eroului principal după moartea acestuia. Fără a îndepărta, însă, spectrul apăsător al sfârşitului omenirii. Depresia care stagnează, griul ubicuu, lipsa oricărei luminiţe întrezărite la capătul tunelului – toate îl transformă într-un film ce cade greu, ca un bolovan pe care îl cari apoi cu tine mult timp după ce lista cu distribuţia a dispărut de pe ecran. Migrarea posibilă a peisajului postindustrial dezolant de pe ecran în realitate datorită schimbărilor climatice şi/sau poluării, într-un viitor nu chiar atât de îndepărtat, e profund tulburătoare. Deşi filmul nu insistă asupra cauzelor ce au dus la acest acest pre-final sumbru al umanităţii, epuizarea resurselor naturale sau războiul nuclear pot fi identificate în subtext. Tot acolo găsim şi bestializarea celor rămaşi în viaţă ca urmare a luptei agonizante pentru hrană, transformarea lor în nişte brute criminale, ce salivează la văzul unui copil ca în faţa unei delicatese.

Dezolarea absolută ce stăpâneşte marşul tatălui şi al fiului către un „sud” iluzoriu, înnoptând în maşini părăsite şi folosind insecte pe post de cină, nu e anulată nici măcar de reuşite temporare. Norocoşii descoperitori ai unui buncăr plin cu mâncare conservată şi combustibil, ce îi face pentru scurt timp să retrăiască o existenţă umană – adică să facă o baie caldă, să îşi schimbe hainele şi să ia o masă adevărată –, cei doi rămân la fel de condamnaţi la o dispariţie iminentă. Nici măcar faptul că la final fiul e adoptat de o altă familie, ce la rându-i e angajată într-un marş pentru supravieţuire, nu reprezintă în sine un happy-end. Filmul rămâne conceput ca un lung ultim drum al celor din urmă supravieţuitori ai societăţii umane.

Proiectarea unui astfel de viitor distopic, unde omenirea îşi găseşte sfârşitul violent într-un decor postapocaliptic, nu e o temă nouă la Hollywood. Iar după cum arată filmele de mai sus, ca şi altele recente, gen Cartea lui Eli (The Book of Eli), subiectul e unul preferat al momentului. Ce distinge povestea ecranizată a lui Cormac McCarthy de restul meditaţiilor pe acest subiect este anihilarea sistematică a oricărei porţi de ieşire din iadul existenţei, şi condamnarea definitivă la un sfârşit cumplit. La fel ca în Nu există ţară pentru bătrâni (No Country for Old Men), moartea urmăreşte personajele cu lentoare, dar şi cu o terifiantă precizie.

Mar 3, 2010

Cu graţie în dizgraţie

Ruşinea are o structură etajată în povestea sud-africană a lui J.M. Coetzee, după care s-a făcut filmul Disgrace. La primul nivel e cea a dascălului jucat de John Malkovich, ce riscă şi pierde totul forţând o aventură cu o studentă mulatră. La cel de-al doilea e fiica sa, ce decide să păstreze un copil rezultat din violul săvârşit de o bandă de culoare.

Deşi inegale, cele două acte de agresiune funcţionează complementar în film şi conservă atmosfera de tensiune interrasială din cartea lui Coetzee. Nesiguranţa, permanenta iminenţă a violenţei. Rolul principal îi vine ca o mănuşă lui Malkovich, ce îşi perorează monologurile despre vină, ruşine şi dizgraţie cu mina implicit superioară a colonistului. Asta în opoziţie cu fiica lui, ce simte greutatea vinei de a face parte din rasa responsabilă de ororile apartheid-ului, şi îşi acceptă soarta de victimă aproape ca pe una meritată.