Sindromul Facebook*

Peste 500.000.000 de oameni din întreaga lume folosesc reţeaua online de socializare numită Facebook. Da, aţi numărat bine – 8 zerouri în spatele cifrei 5. Adică jumătate de miliard. O mare parte dintre ei fac acest lucru zilnic. Iar iniţiatorul site-ului, Mark Zuckerberg, a devenit acum vreo doi ani cel mai tânăr miliardar din lume.

Mulţi dintre dumneavoastră poate citesc aceste informaţii cu entuziasm. Poate vă gândiţi: „Iată povestea de succes a cuiva care, la doar 20 de ani, a pus bazele unei afaceri cu un potenţial enorm de creştere şi profitabilitate”. Pe de altă parte, sunt sigură că vă puneţi şi o altă întrebare. Oare ce îi îndeamnă pe cei jumătate de miliard de utilizatori activi să acceseze atât de frecvent adresa www.facebook.com? Oare pentru că a-şi „adăuga prieteni” le dă iluzia unei relaţionări reale? Oare pentru că Facebook le hrăneşte tendinţa voyeuristă de a vedea poze şi filme postate de nişte cvasinecunoscuţi, si apoi de a stabili care sunt dezirabile şi care nu, dând click pe butonul „Like”? Sau poate pentru a afla că „statutul marital” al unui prieten e într-o fază „complicată”, deci se poate marşa cu avansuri?



„Am trăit întâi la ţară, apoi în oraşe, iar de acum vom trăi pe internet”, declară extatic un personaj din filmul Reţeaua de socializare (The Social Network) la un moment dat. Ca şi cum ar fi descoperit cheia afacerii secolului. Dar oare ce spune răspândirea endemică a „sindromului Facebook” despre sănătatea socială a lumii în care trăim? Mi-ar fi plăcut ca filmul regizat de David Fincher despre naşterea Facebook-ului să marşeze pe această întrebare. Să-i sondeze nuanţele şi dedesubturile. La fel cum proiecte anterioare ale sale – vezi Fight Club sau The Game – au abordat subversiv scenarii oarecum similare. Mă aşteptam la un denunţ în aceeaşi notă al modului în care relaţiile umane se consumă adesea cu acelaşi zel cu care se consumă produsele de supermarket în lumea de lângă noi. La punerea implicită la zid a societăţii ce elogiază imaginea şi plăcerile superficiale.

Ei bine, nici vorbă de aşa ceva! Din contră, Reţeaua de socializare pare să danseze exact pe melodia hedonistă a consumismului frenetic. Mai exact, regizorul Fincher urmăreşte cvsiadmirativ ridicarea unui imperiu online multimiliardar. Reţeaua de socializare e un fel de film-advertorial, dacă vreţi. O „poveste de succes” ca cele care apar în Forbes sau Times Magazine, doar că transpusă pe peliculă. Ex-studentul de la Harvard reuşeşte să târască online viaţa socială a multor milioane de oameni. Să-i transforme în replici solitare ale propriei persoane, dând click-uri voyeuriste într-o fereastră de Facebook. Cum arată era cea nouă, în care viaţa s-a mutat pe internet? Fincher nu reuşeşte să apuce problema asta – are mâinile prea ocupate cu aplaudatul lui Zuckerberg.

E drept că scenariul encomiastic transpus pe ecran după cartea lui Ben Mezrich nu stă neapărat sub semnul evidenţei. E drept că marşează pe nişte controverse legate de ascensiunea ameţitor de înaltă şi rapidă a lui Zuckerberg. Este Facebook bazat sau nu pe furt intelectual? A calcăt ori nu pe cadavre creatorul său în drum spre o afacere de 25 de miliarde de dolari? În aceste controverse ar sta „valoarea de ştire” a poveştii. Dar întrebarea cred că se ridică de la sine: Mai contează? Schimbă cu ceva asta soartă jumătăţii de miliard de utilizatori ce caută iluzia socializării în faţa unui monitor de computer?

Distanţat fără speranţă de scenariile subversive prin care Fincher a devenit celebru, Reţeaua de socializare e doar încă un film facil, vizionabil la mall alături de o cutie de popcorn la suprapreţ. E drept că autorul poate fi încă recunoscut în atmosfera noir a unor cadre, în ritmul alert, în apetenţa pentru cluburi exclusiviste, poate puţin obscure. În cum sunt golite la început pe masa goală piesele unui puzzle, ce apoi încet-încet se coagulează într-o imagine coerentă. Dar cu siguranţă nu poate fi recunoscut în lipsa de greutate a poveştii, în superficialitatea ei. Mulţi se întreabă, cred, ce caută David Fincher într-o asemenea poveste. De ce s-o fi apucat de acest film? Răspunsul nu poate fi măsurat decât în cifre. Adică în cea cu 8 zerouri menţionată în debutul acestui articol şi tradusă în câştigurile pe măsură ale vânzării filmului. Plus în trei premii Oscar (nu pentru regie sau joc actoricesc, e drept, ci pentru muzică, scenariu şi montaj).


*Versiune remestecată şi adăugită a unor notiţe postate cu ceva timp în urmă aici.