Mar 28, 2008
The Golden Notebook
Mar 12, 2008
O altă poveste despre “barbarii” din Orient
Vremurile când americanii îl aplaudau fericiţi pe Arnold Schwarzenegger frângând gâtul sau împuşcând agil în cap un „arab terorist” în Minciuni adevărate (True Lies) sunt din ce în ce mai clar încheiate. Specifica portretizare sumară a personajelor denumite generic „arabi” – acei „barbari” reprezentaţi limitat şi tezist ca „răi absoluţi” şi/sau „fanatici religioşi care vor să ucidă occidentali nevinovaţi” – are o concurenţă din ce în ce mai vizibilă în filmele ce încearcă să explice cultura orientală. Filme care plonjează în complexitatea normelor sociale şi religioase ce diferă atât de radical de cele vestice. Cu alte cuvinte, pe măsură ce publicul caută tot mai frecvent o alternativă la reportajele de ştiri despre Orientul Mijlociu, ambalate de marile trusturi media americane într-un discurs ce se apropie atât de frecvent de propagandă antiarabă, reţetele de concepere a scenariilor se adaptează noilor tendinţe. Vânătorii de zmeie (Kite Runner) e un exemplu elocvent.
După milioanele de exemplare din romanul lui Khaled Hosseini cumpărate frenetic în Statele Unite în 2005, ecranizarea bestseller-ului a fost una dintre cele mai aşteptate premiere ale acestui an. Apropiată tematic însă concepută exact în opoziţie cu filmele despre „arabi terorişti”, povestea lui Hosseini este parţial autobiografică. Ea urmăreşte un personaj care, asemenea autorului, se naşte în Kabul şi apoi îl părăseşte odată cu instaurarea regimului comunist, pentru ca în cele din urmă să se stabilească în Statele Unite, unde devine scriitor. Plasată paralel cu istoria nefericită a Afganistanului din ultima jumătate de secol, povestea lui Hosseini are marele merit de a dezgropa rădăcinile dezastrului despre care aflăm fragmentar, doar prin episoade senzaţionale, în buletinele de ştiri.
Vânătorii de zmeie (Kite Runner) începe cu Amir şi Hassan, doi băieţi ce îşi trăiesc copilăria în Kabul în anii ’70, chiar înainte de invazia trupelor sovietice. Amir face parte din etnia majoritară a ţării – Pashtun –, iar Hassan din minoritatea etnică Hazara, veşnic asuprită în special datorită apartenenţei la confesiunea musulmană Shia. Deşi aparent prieteni, veşnic împreună pe terenul de joacă, pe cei doi îi leagă mai degrabă o relaţia de subordonare decât de fraternitate, fiindcă Hassan şi tatăl său sunt angajaţi ca servitori în casa tatălui lui Amir. Că relaţia lor suferă de pe urma prejudecăţilor şi presiunilor sociale ale vremii se vede cel mai clar în scena-cheie a filmului. Hassan este bătut şi violat de câţiva huligani, iar Amir nu intervine. Scena a dus la interzicerea rulării filmului în Afganistan şi, spun tabloidele britanice, la punerea în pericol a băiatului de 12 ani ce joacă rolul victimei. Sentimentul acut de vină pe care Amir îl resimte în urma acestui eveniment reprezintă axa de legătură a celor două părţi din scenariu. Prima avându-i ca protagonişti pe cei doi băieţi, iar cea de-a doua, centrată pe viaţa lui Amir în Statele Unite, şi în cele din urmă pe reîntoarcerea lui într-un Afganistan devastat de război, pentru a-l recupera pe copilul lui Hassan. Cartea reflectă atât conflictele etnice, cât şi nenorocirile politice care marchează Afganistanul sub invazia sovietică şi apoi în timpul regimului taliban.
Nu există îndoială că vizionarea acestui film este obligatorie! El prezintă un subiect foarte actual lumii noastre şi face acest lucru dintr-o perspectivă importantă, pe care o vedem rar în grila buletinelor de ştiri din mass-media. Filmul trebuie văzut chiar dacă la capitolul regiei şi distribuţiei cam lasă de dorit. Retorica forţată a tuturor personajelor adulte care apar în film, lacrimile şi melodrama slab justificate în economia transpunerii cărţii pe ecran, frazele care sună fals şi declamaţiile ieftine à la Bollywood contribuie cu perseverenţă la pierderea atenţiei spectatorului sătul de clişee. Deşi cu un portofoliu în care apare superbul Monster’s ball (tradus plat şi banal sub numele de Puterea dragostei în română) în 2001, regizorul Marc Forster nu se ridică la înălţimea aşteptărilor cu ecranizarea cărţii lui Hosseini. Tot ceea ce face din roman o lectură pe care nu o poţi lăsa din mână este în mare parte diluat în reprezentarea gândită de Forster. Acţiunea merge monoton şi neconvingător, suspansul vine prea târziu şi durează prea puţin, iar complexitatea conflictelor e încropită la repezeală. Asemenea unui film indian tipizat sau unei telenovele sud-americane, personajele vorbesc cu prea multă emfază teatrală, varsă lacrimi prea uşor şi pe motive insuficient explicate, şi se înhamă în conflicte a căror profunzime e zugrăvită superficial.
Reuşite rămân scenele ce materializează metafora din titlu – zborul zmeielor pe cerul senin din Kabul – şi o mare parte a rolurilor celor doi copii. De asemenea e excelent că personajele vorbesc şi au o mimică ce reflectă culoarea locală (ce mai lipsea era Bruce Willis cu turban!), iar peisajele redau perfect ariditatea specifică, deşi locaţiile de filmare nu au fost în Afganistan, ci în China.
Pe scurt. Actual, important de văzut, meritoriu prin simpla lansare? Da! Autentic, cu o distribuţie talentată, scenariu gradat captivant şi puţin previzibil? Nu! Pentru toate caracteristicile ce lipsesc acestui film, o perspectivă neaşteptată şi originală asupra aceleiaşi teme, plus un pic de ironie, recomand Războiul lui Charlie (Charlie Wilson’s War).
Mar 1, 2008
La Môme / La vie en rose
Shifting back and forth in time is just the perfect choice for a film about the life of Edith Piaf, considering that the starting point in the narrative is in her final weeks of life, which she spent slipping in and out of consciousness, remembering moments from her childhood and youth, confusing past with present. From all the films I’ve seen using this technique, in the case of La Môme it is probably justified in the best way.
In addition to this rather technical aspect, there are plenty of other reasons to see this film. Here are just a few:
- A revealing and touching look at Edith Piaf’s life, beyond the unique voice and the iconic image that mesmerized French and worldwide audiences throughout the ‘40s and ‘50s.
- Sketching a portrait that looks profoundly real and does not make a selection of “best of” moments from the artist’s life. We see her struggles with mental instability, her morphine and alcohol addiction, and what probably strikes most, her drunken and vulgar speeches in classy restaurant, her working class habits that – even late in her career – make her seem more like a sleazy-bar type of singer than like the star of famous theatre L’Olympique.
- Marion Cotillard is simply amazing. Her pose, her accent, the way she shouts “Tout le monde dehors!”, the thin black crayon eye-brows that make her look like a sad clown in late years, how she uses her hands when she sings, how she shouts and curses and acts like a spoiled queen who will do exactly as she pleases.
- The Oscar is very well deserved! Cotillard’s make-up team is also totally worthy of the award, masterfully rendering how Edith Piaf’s image evolved from her early 20s to her late 40s when she died.