După dealuri: România nemachiată

                „Nu mă gândesc niciodată la aspectele estetice, înainte de a face un film, ci la povestea pe care urmează să o spun, la importanța ei și la întrebările pe care le va ridica. Nu mă interesează decât poveștile care vor isca o dezbatere de ordin moral, care vor atrage atenția asupra unor chestiuni pe care societatea, în general, preferă să le ignore”. Asta spune Cristian Mungiu într-un interviu publicat în numărul curent al revistei franceze de cinema Positif, pe a cărei copertă se află o scenă reprezentativă din filmul După dealuri. Afirmația poate fi ușor confirmată în cazul peliculelor precedente ale lui Mungiu. Înainte de a intra în vizorul criticii internaționale de film prin premiile luate pentru După dealuri la Cannes, regizorul a mai fost prezent la festivaluri notabile cu Occident și apoi cu celebrul 4 săptămâni, 3 luni și 2 zile. În toate aceste trei filme, Mungiu atinge niște puncte nevralgice ale societății românești. Dar parcă niciunul nu reflectă o rețea mai largă de dureri și boli sociale ca După dealuri.

                Catalogat de unii critici drept film ateist, acuzat de alții că ar promova o imagine mizerabilistă a României în străinătate, ultimul film al lui Mungiu a reușit să genereze destule controverse încât să adune oameni în sălile de cinema. Pus sub semnul întrebării ca „un film fără Dumnezeu” până și de Tatiana Niculescu-Bran, autoarea scrierilor de non-ficțiune după care a fost inspirat scenariul, După dealuri a fost și continuă să fie subiect actual pentru destule articole din presa cotidiană. Nu sunt sigură că a generat o revizuire a „cazului Tanacu” dintr-o altă perspectivă decât cea tabloidizată impusă de mass-media, însă cu siguranță a atras păreri pro și contra în ceea ce privește intervenția bisericii în viața cotidiană. Iar asta în condițiile în care oricum se transmit viral pe internet imagini ce arată cam așa: o poză cu un înalt demnitar bisericesc îmbrăcat fastuos și textul „Biserica Ortodoxă Română a avut un profit de 85 de milioane de euro în 2011”, alături de o poză cu o bătrânică știrbă, cocoșată, vaișamaristă, cu o biserică în fundal și textul „În România 32.2% din bătrâni trăiesc sub limita sărăciei cu pensii sub 200 RON”.

                Nu comentez veridicitatea datelor de mai sus sau relevanța lor. Dar nu pot să nu observ că, fără să vrea, Mungiu s-a integrat integrat prin filmul său într-o campanie mai largă de critică la adresa Bisericii ortodoxe. Și a reușit să devină unul dintre cele mai discutate filme ale momentului. Din păcate, de multe ori, cei ce discută și comentează aprig filmul – fie lăudându-l, fie acuzându-l – nu coincid cu cei ce l-au văzut. Fiindcă aceia care au avut răbdare să stea până la finalul celor două ore și jumătate de proiecție își pot da rapid seama că, de fapt, După dealuri nu este un film despre biserică. Deși, paradoxal, se întâmplă într-una. Ci este un film care face o radiografie lucidă a societății românești. Una unde se văd dureros de clar bolile sociale latente, cronicizate.

                Povestea Voichiței și a Alinei, cele două fete ieșite din orfelinat care ajung la mica mănăstire din Bârlad și trec printr-o suită de întâmplări ce duc la moartea uneia dintre ele, e doar un pretext. Un demers narativ de suprafață. Adevărata substanță a filmului stă în universul cangrenat în care trăiesc cele două, și care apare prea puțin pe ecran. Îl putem reconstitui dacă ne gândim la sistemul de educație din care ies cele două fete abandonate în copilărie, și care nu le oferă nicio perspectivă, nici cele mai vagi unelte pentru a se integra social. Sau dacă ne gândim la medicul care prescrie rugăciune în loc de medicamente. La doctorița de la Serviciul de Ambulanță care își latră cu cruzime ocările la adresa măicuțelor venite cu bolnava la spital. La sărăcia omniprezentă și la lipsa cronicizată a unui orizont. La polițiștii plini de sictir și plictiseală. La fața nemachiată a unei Românii pe care Mungiu ne obligă să o privim drept în față, chiar dacă de obicei preferăm să evităm acest lucru.

                După dealuri nu poate fi nici pe departe catalogat simplist ca „un film ateist”. El nu cade în capcana condamnării bisericii în cazul Tanacu, așa cum a căzut cea mai mare parte a presei, exploatând potențialul tabloido-morbid generat de preotul exorcist. Dar nici nu absolvă biserica de orice vină. Contrar verdictelor pripite din presă, filmul lui Mungiu nu îl zugrăvește pe preot nici în culori pozitive, nici negative. La fel ca măicuțele, el este mânat de cele mai bune intenții când dorește să o ajute pe Alina pentru a-și depăși „tulburările”. Spre deosebire de cea mai mare parte a celorlalte personaje – medicii care încearcă să se spele pe mâini, polițiștii jemanfișiști sau părinții adoptivi profitori –, preotul își asumă greutatea sarcinii de a ajuta. Și realizează responsabilitățile implicate. Ceea ce nu șterge, însă, impresia de mentalitate scoasă din Evul Mediu pe care o lasă desfășurarea ritualului de exorcizare. Sau naivitatea măicuțelor ce devin complice la crimă.

                Deloc un film ușor sau comod, După dealuri este, însă, o vizionare necesară. Iar asta pentru că face o fotografie de o claritate dureroasă a maladiilor cronicizate de care suferă societatea în care trăim. Polarizată între habotnicie și indiferență, pendulând între credință și superstiție, marcată de tarele multor ani în derivă. Privită drept în față, analizată lucid.     

  

Cât timp îmi ia să semnez o hârtie?

A.      Max. 3 secunde, fiindcă am un nume lung și îmi place să fac niște bucle dramatice la P-uri și la B-uri.

B.      Aprox. 3 zile, dacă sunt un directoraș dintr-o instituție publică și tocmai am primit o-atenție-o-măslină de la beneficiarul documentului, care mi s-a căciulit în birou și a înțeles că îi semnez numai fiindcă vreau eu, nu fiindcă ar avea el vreun drept.

C.      Între 10 zile și niciodată, dacă sunt un directoraș dintr-o instituție publică și nu am primit o-atenție-o-măslină de la beneficiarul documentului, plus că îmi place să îi văd zilnic mutra umilită venind la secretara mea să întrebe dacă s-a semnat.  

Crulic. Jurnal post-mortem.

Totul ar putea începe cu un telefon care sună. Pe strada Vasile Lupu nr. 6A. Receptorul e ridicat de mâna uşor tremurată, bătrână, a unchiului lui Claudiu Crulic. Unchi-cu-rol-de-tată, de fapt, care se aşează moale pe scaun de îndată ce puhoiul de cuvinte revărsat din receptor începe să capete sens. După 90 de zile de greva foamei, Claudiu a murit într-o închisoare poloneză. În care se afla închis pe nedrept.  

Vă mai amintiţi sau nu, povestea a făcut carieră în mass-media românească şi poloneză, la începutul lui 2008. Au căzut multe capete diplomatice şi un ministru şi-a prezentat demisia de onoare în urma ei. A rămas ca un studiu de caz pentru repercusiunile mortale ale unui sistem disfuncţional, corupt, maliţios. Claudiu Crulic a murit nu numai din cauza indiferenţei unor oameni de la consulatul român, ci şi a unui întreg şir de medici şi funcţionari polonezi care l-au tratat ca pe un gunoi. Da, aţi citit bine. Ca pe un gunoi. Ca pe un "ţigan hoţ" aterizat din România. Dispensabil. 

Regizoarea Anca Damian urmăreşte "bulgărele" de neşanse care a fost stârnit de confundarea lui Crulic cu autorul unui furt şi de o declaraţie smulsă prin intimidare de poliţia poloneză, iar apoi a culminat cu moartea lui prin înfometare. Dar, contrar aşteptărilor, face acest lucru nu pe tonul sobru-demonstrativ al unui documentar. Ci printr-un film de animaţie tragicomic. 

Firescul cu care Claudiu Crulic, prin vocea lui Vlad Ivanov, prezintă episoadele unei poveşti profund nefireşti te frapează, te ţine aproape. Caldul accient moldoviniesc, naturaleţea frazelor şi a replicilor, stilul detaşat şi autoironic - toate astea te prind şi te ţin până la final. Filmul e, de fapt, povestea în slow-motion a unei morţi, un fel de jurnal ţinut atent al tuturor paşilor care culminează cu sfârşitul suprem. Şi îmi dau seama că e greu de crezut că poţi râde la un astfel de film. Deci nu vă rămâne decât să aflaţi reţeta prin care Anca Damian poate să facă asta. Şi încă atât de bine încât a reuşit (doar până acum) să ia o menţiune specială la festivalul internaţional de la Locarno şi una la cel de la Varşovia. More to come, I'm pretty sure. 

Poveşti din ţara nimănui

Mereu fixate între două lumi, în no man’s land-ul din zona de coliziune a două culturi / religii / state – aşa arată filmele lui Eran Riklis, unul dintre cei mai importanţi regizori israelini ai momentului. Observând cu atenţie şi lasând situaţiile să vorbească de la sine, ele oferă o vedere într-un univers aflat mereu „între”, niciodată de o parte sau de alta. Mereu la graniţă. În Mireasa siriană (2004), camera de filmat pătrunde în „ţara nimănui” din Înălţimile Golan. Într-un sat unde locuitorii au „naţionalitate nedefinită”, pentru că nu sunt recunoscuţi nici de Siria şi nici de autoritatea israeliană de ocupaţie. O tânără de aici urmează să se mărite cu un actor din Damasc, pe care îl cunoaşte doar de la televizor. Cum accesul sirienilor nu e permis în teritoriul ocupat, căsătoria aranjată are loc la graniţă, unde de o parte se află întreaga familie a miresei, iar de cealaltă – rudele mirelui. Peste gardul de sârmă ghimpată, nuntaşii îşi strigă unul altuia urări cordiale prin megafon. Comicul inevitabil pluteşte într-o mare amară. La fel ca în Lemon Tree (2008), unde camera lui Riklis fixează West Bank-ul. Mai exact, livada de lămâi care se nimereşte să fie aşezată tocmai pe graniţa ce separă teritoriile locuite de palestinieni de cele locuite de evrei. Şi care trebuie anihilată pentru a face loc unui zid compact de beton. Chiar dacă lămâii sunt preţioasa moştenire de familie a unei văduve, şi unica ei sursă de venit. Ambele poveşti dezvăluie falsul zugrăvirii monocrome a conflictului din jurul graniţei şi oferă mai multe detalii despre realităţile convieţuirii în teritoriile ocupate decât orice buletin de ştiri cu atacuri teroriste.

Cei ce au văzut cele două pelicule de mai sus s-au dus cu interes să vadă ultimul film semnat de Riklis, proiectat în acest an la TIFF. Misiunea directorului de resurse umane (2010) studiază o nouă zonă de graniţă, însă departe de Orientul Mijlociu. De data asta suntem „nici în est şi nici în vest”. Adică, aţi ghicit: la noi acasă, în Balcani.

Cam la fel de prozaic precum îi este titlul, debutul filmului se situează în biroul de resurse umane al unei mari fabrici de pâine din Ierusalim. Printre dosare anoste şi piese demodate de mobilier. Totul începe de la un fax sosit într-o seară, la sfârşitul programului, care anunţă ameninţător: una dintre angajatele fabricii a fost victima unui atentat cu bombă, iar faptul că nimeni din cadrul companiei nu i-a revendicat încă trupul la morgă riscă să atragă un scandal mediatic de proporţii. Un tabloid local pregăteşte o întreagă investigaţie ce denunţă „lipsa de umanitate” a celor ce conduc compania şi faptul că angajează imigranţi anonimi pe care apoi îi tratează ca pe nişte proprietăţi jetabile. Directorul de resurse umane intră rapid în alertă, porneşte pe urmele obscurei angajate – pe care, evident, nu o cunoscuse personal – şi devine treptat participant involuntar în drama ei personală.

Loverboy

A simula înseamnă a te preface, dar nu numai atât. Cine se preface că e bolnav, de exemplu, poate sta în pat şi gata. Însă cine simulează o boală trebuie să prezinte o parte dintre simptomele sale. Cum mai ştim dacă cel ce simulează este bolnav sau nu, de vreme ce afişează simptome "adevărate"? 

Înlocuiţi "boală" cu "dragoste" în acest fragment parafrazat (aproximativ) din Monsieur B. şi aveţi întocmai miezul conflictului din Loverboy. Cum ştim dacă Luca este îndrăgostit sau nu cu adevărat de Veli, de vreme ce dezvăluie pe ecran o serie de "simptome" în acest sens? Jocul dureros între iubirea reală şi cea simulată face parte din "fişa postului" pentru orice loverboy. El trebuie să se îndrăgostească măcar puţin şi măcar temporar de o fată pentru a o convinge ulterior să se prostitueze pentru el. Puţini ştiu că în spatele celor mai multe românce care ajung să facă trotuarul în Italia se află, de fapt, o mare poveste de dragoste. 

Temă actuală şi acută, traficul de carne vie e greu de tratat fără a îngroşa rândurile filmelor care îţi bagă degetul în ochi (vezi Italiencele).Tocmai de aceea mi-a plăcut situarea subiectului ales de Cătălin Mitulescu departe de sfera deja desuetă a universului umplut cu violenţă & droguri în care se învârt victimele reţelelor de trafic de carne vie. El se apleacă asupra unei întrebări care probabil ne stăruie multora în minte când vine vorba de subiect: Cum ajung fetele respective să facă asta? Cum sunt racolate şi cum intră de bunăvoie într-o cuşcă adesea letală? 

George Piştereanu, în rolul lui Luca, ţese cu o răbdare înfometată capcana în care va păşi serenă Veli (Ada Condeescu). Sau poate o va salva în ultima clipă? Vă las să descoperiţi singuri. 

 

Aurora cenuşie a dimineţii

Am văzut Aurora în trei episoade, consumate în trei zile consecutive. Deci înainte de a concluziona orice despre filmul lui Cristi Puiu, corect e să spun că l-am văzut online - cu sound prost & replici adesea neinteligibile, but then again, asta s-ar putea să facă parte din marca neo-realistă (poate să îmi confirme cineva care l-a văzut în cinema, pls?) - şi că poate am greşit împărţind în episoade saga domnului Viorel: referent de specialitate, inginer petrochimist, tată divorţat a două fetiţe şi ucigaş de ocazie. Poate că Aurora e genul e construcţie narativă pe care, la fel ca Ulise de Joyce, de exemplu, dacă o laşi din mână se "răceşte". Pierde savoarea fierbinte a unei atmosfere construite din detalii minuscule.

Cert e că după vreo două ore şi jumătate de film habar nu aveam despre ce este vorba, de fapt. Îl urmărisem pe dl Viorel - jucat de un Cristi Puiu intrat magistral în pielea criminalului silenţios - într-o serie de situaţii. Multe dintre ele lungi şi obositoare, intercalate cu câteva scurte şi percutante ca rafala unei puşti de 12 mm. Toate - greu de coagulat într-un întreg. Şi îmi pare rău să spun că starea persistă până la final. Deşi în ultimele câteva minute se lămureşte firul cel mai gros al acţiunii, scenariul rămâne încărcat de o serie de iţe mărunte care nu duc nicăieri. Am senzaţia că filmul ar putea fi fără probleme scurtat cu o oră. 

Spre deosebire de Moartea domnului Lăzărescu, unde momentele de stagnare a acţiunii - în care camera rămâne lipită de un erou ce nu face mai nimic - le pregătesc pe cele în care stai cu respiraţia tăiată, iar succesiunea lor pare dozată cu un simţ fără greş, în Aurora regizorul parcă se lasă dus de val. Dezvoltă în exces moment cu relevanţă scăzută, lăsându-te să pluteşti într-o ambiguitate contraproductivă (v. scena de început sau cea de la magazinul de pe Calea Victoriei).

Şi chiar dacă rămâi cu o frustrantă listă de întrebări fără răspuns la finalul vizionării, atmosfera îţi persistă grea în minte zile în şir după vizionare. Aurora cenuşie a dimineţii. Traseul în cădere liberă al personajului principal. Eşecul de proporţii - în familie, în carieră, în tot - ascuns în spatele unor tăceri anemice, contrapunctate de dialoguri de o neaşteptată agresivitate. Cristi Puiu face nu numai un debut actoricesc exemplar, ci şi construieşte momente memorabile din scaunul regizoral. Camera urmăreşte aproape în permanenţă personajul din spate, lăsând să se vadă proporţia vie a căderii sale doar fugitiv: surprinsă în oglinda retrovizioare a maşinii, într-o clipă lungă de aşteptare în trafic, pe care Viorel o petrece ascunzându-şi faţa în palme. Păcat că momente ca acesta nu curg într-o succesiune ceva mai bine strunită.     

Prea puţin fericita Felicia

Pentru că o săptămâna începută fără Monologul de luni e la fel de puţin dezirabilă precum o cafea fără lapte şi miere, băută în grabă, pe stomacul gol, într-o dimineaţă ploioasă, am luat binişor foarfeca şi m-am pus pe decupat un substitut. Mi-a luat două zile, dar uite că acum pot să lipesc rezultatul mai jos. Deci pregătiţi-vă pentru turul de forţă al Ozanei Oancea în Felicia, înainte de toate, superbul debut regizoral al lui Răzvan Rădulescu (secondat de Melissa de Raaf), pe care l-am trecut cu vederea anul trecut pe vremea asta.

Adică punctul central al unui film în care personajele stau scufundate în mlaştina unei tensiuni mocnite, aţipite în mrejele unor conflicte anihilate constant. Care, însă, erup violent în acest monolog visceral. Într-un torent de frustrări dospite îndelung, ce lovesc cu furie oarbă o ţintă iluzorie, care aude, dar nu pricepe. Monologul vorbeşte prea puţin despre distanţa aşternută ca un pietroi de neclintit între mamă şi fiică, cât despre derapajul emoţional cumplit pe care îl suferă Felicia. Răbufnirea violentă a unei depresii latente. Nevroza şi tăcerile, traduse în maliţie pură. Încercarea disperată de a arunca vina eşecurilor personale în spatele unui părinte care priveşte trist şi perplex. Un şut în fund suprem pe care mama îl primeşte cu resemnare din partea unei fiice complet înstrăinate, cu viaţa pe butuci. O fiică pentru care, oricât ar încerca, nu mai poate face nimic.

Periferic

Viaţa ca un lung şir de eşecuri. Ăsta ar putea fi rezumatul în şapte cuvinte al scenariului în care evoluează Matilda. "N-am avut de ales", mărturiseşte cu laşitate dezarmantă la un moment dat. "Ba ai avut, dar ai ales prost", vine replica pe post de palmă. Printre cele mai notabile nereuşite: 2 ani şi 3 luni petrecuţi în închisoare pentru o crimă de care e doar parţial vinovată + un copil de 8 ani ce-i aparţine, abandonat într-un orfelinat. 

Dacă pare un pic prea bogată în titluri de tabloid această schemă narativă, ei bine, nu e doar o impresie, cam aşa şi este. Mai adăugaţi la toate astea un Andi Vasluianu nu tocmai convingător în rol de şofer-de-taxi / frate-înstrăinat, şi un Ion Săpdaru vorbind muult prea clar şi prea doct pentru a face pe cineva să creadă ca e într-adevăr şofer-de-tir / traficant-de-imigranţi-ilegali. Concluzia aproape că nici nu mai trebuie rostită, cred: scenariul e departe de perfecţiune, iar o parte din distribuţie pare aleasă de cineva legat la ochi în timpul castingului. 

Deci - merită ignorat complet? O fi luat din greşeală un premiu la Locarno, anul trecut? Răspunsul este nu, iar motivul #1 e format din două cuvinte: Ana Ularu. Complet acaparantă în veşnica ei tăcere îmbufnată, cu mina neclintită pe sub care se ghiceşte o fierbere continuă, un tumult ce urmează să  izbucnească afară, actriţa din rolul Matildei te face din primele minute ale filmului să-ţi pese. Chiar dacă prevezi ce se întâmplă şi chiar dacă replicile pe care i le distribuie scenaristul nu sunt întotdeauna verosimile.

Motivul #2 are şi el tot două cuvinte: Mimi Brănescu. Delicios de detestabil în rolul fostului proxenet al Matildei + tată absolut miserupist al copilului ei. 

Pe scurt, deşi se vede de la o poştă că e un film de debut, Periferic-ul lui Bogdan George Apetri aduce la viaţă unul dintre cele mai puternice personaje feminine pe care le-am găsit în ultimii ani în filmele româneşti. Undeva alături de Anamaria Marinca în 4,3,2. Cum-necum, camera lui Apetri scoate tot ce e mai bun din jocul Anei Ularu, aflată aici la secole distanţă de fada / falsa Lenuţa din Italiencele. 

"Ţiganu'! Ţiganu'!"

Alin, Benjamin şi Dana sunt trei puşti hotărâţi să meargă la şcoală chiar dacă mereu se vor găsi copii care să le reamintească zeflemitor etnia din care fac parte. Chiar dacă cei din clasă le vor oferi cu generozitate, la tot pasul, bobârnace şi şuturi în fund. Camera ghidată de Mona Nicoară şi Miruna Coca-Cozma îi urmăreşte timp de patru ani în Şcoala noastră, un documentar cu subiect dureros intrat în competiţia de la Tribeca 2011.

Cu rom...

...sau fără, ţara asta tot cu un gust persistent de cacao rămâne.

Deci da, ne-am amuzat, ha ha, ce texte faine, ce campanie isteaţă. Implicit ironică pentru unii, făţiş patriotică pentru alţii. Dar, până la urmă, degeaba îi pui chelului tichie de mărgăritar, că tot fără păr e. (citat din bunica -- 80+, prietenă cu dr. Alzheimer, dar totuşi de o superbă luciditate uneori).

Povestea veche (dar totuşi nouă):



Povestea nou-nouţă:

Din seria: campanii simpatice, dar fara succes

Ati vazut filmuletele din campania de awareness a Academiei Catavencu pentru alegerile europarlamentare? Nici eu. Sau nu la timp, oricum.

Iata-le sustinute de protagonistii romani pursange: Gigi Melody, Tanti Maria, Vergilica, Perpedos.

Leagănul culturii urechiste

Într-un speech ţinut în Parlament zilele trecute, Preşedintele lasă să se înţeleagă că România are un fel de obligaţie de a contracta un împrumut de la FMI. Asta fiindcă CE ar condiţiona viitoare colaborări cu noi de acest împrumut. În replică, fostul premier spune că toată treaba e o minciună. Că nimeni nu ne obligă să luăm împrumutul şi Preşedintele toarnă braşoave. Cearta continuă, dar contraproductiv. In replica sa la replică, Preşedintele adoptă argumentaţia "ad hominem". Adică se ia de şapca lui Tăriceanu, dar nu răspunde la acuzaţii concret.

Faptul că realitatea a rămas undeva în aer, abandonată până şi de presă - este ori ba, până la urmă, vreo legătură între condiţiile CE şi FMI? - mi-a reconfirmat popularitatea amatorismului la noi. Adică de ce să ne batem capul cu probleme şi soluţii raţionale, documentate şi deduse cu mintea limpede, când putem să ne certăm ca la uşa cortului şi asta e mult mai haios? O dispută politică e interesant de privit doar pe post de divertisment ataşat ronţăitului de seminţe.

E un fel de logică lăutărească, până la urmă. Cântăm, cităm şi comentăm după ureche. Câtă vreme "ne râdem", treaba sună interesant. Apoi o lăsăm baltă. În mod evident, contează cantitatea de noroi împroşcată şi verva cu care adversarii se scuipă între ochi, nicidecum substanţa argumentelor. Ideile raţionale sunt plicticoase şi complicate. Să deschidem, deci, o nouă pungă de seminţe!