Viața lui Pi / Life of Pi

Poveștile cu personaje care luptă pentru supraviețuire au un soi de șarm aparte, crud și irezistibil, spuneam cu ceva vreme în urmă apropo de cartea lui Yann Martel, Viața lui Pi. Iar dacă aveți impresia că cele mai bune ”survival stories” s-au încheiat cu Robinson Crusoe, ei bine, cred că autorul canadian vă va demonstra contrariul.

Mulți au cochetat cu transpunerea pe marele ecran a acestui șarm aparte al Vieții lui Pi. O vreme s-a zvonit că Jean-Pierre Jeunet ar fi preluat proiectul ecranizării. Dar iată că până la urmă Ang Lee a dus la bun sfârșit filmul. Chestie care m-a bucurat din start dintr-un motiv simplu: Ang Lee se pricepe de minune la construit filme de aventuri spectaculoase, într-un mod captivant, cu mici și binevenite devieri de la normele mainstream - vezi Crouching Tiger, Hidden Dragon, printre altele. Dar la fel de bine se pricepe și la făcut filme despre aventuri în interior, spre lăcașele ascunse ale sinelui, după cum frumos a demonstrat în Brokeback Mountain.

Dincolo de premisele încurajatoare, probabil toți cei care au citit romanul au în minte următoarele: ”Ok, dar cum faci un film petrecut aproape integral într-o barcă de 8 metri, plutind undeva în Pacific? Cu, practic, doar două personaje supraviețuitoare: un adolescent nedormit, nemâncat și înspăimântat + un superb și fioros tigru bengalez?”

Pe de o parte, Ang Lee preia rețeta narativă brevetată de Martel și reușește să spună povestea în așa fel, încât, deși în mod inevitabil neverosimilă, ea pare totuși să se lege în film și te face cu succes să îți suspenzi neîncrederea. Pe de altă parte, regizorul se folosește din plin de arsenalul hipnotizant de efecte speciale al cinemaului actual. Văzut în 3D, filmul te face literalmente să asiști la scena naufragiului ca și cum ai fi acolo, pe ocean, în timpul furtunii. La fel cum te face să simți respirația înfometată a tigrului în ceafă și să respiri accelerat când îl vezi sărind în cadru. 

Dar n-are rost să vă mint: sunt și momente în care filmul m-a pierdut. Cam după o oră și jumătate, excesul de dramă devine un pic insuportabil. Urletele la cer și epifaniile divine nu prea m-au prins, recunosc. Deși am apreciat abundența imaginilor de tip National Geographic, frumoase și lucioase ca o succesiune de cărți poștale, mărturisesc că și ele m-au plictisit de la un moment dat. Parcă paharul cu clișee a dat pe afară. 

Partea revigorantă, însă, a venit la final. Ang Lee a avut buna inspirație să păstreze cadrul flexibil al poveștii. Adică să lase loc de variante pentru final. Să te lase să optezi pentru ce poveste dorești. 

Pentru un film de debut și un rol principal extrem de versatil și de solicitant, Suraj Sharma se descurcă OK, chiar dacă uneori îi ghicești școala făcută la Bollywood sub straturile de joc atent controlat. Dar numai uneori. La fel ca Dev Patel, am senzația că face parte dintr-o generație nouă, proaspătă, de actori indieni, ce își trag vitalitatea din filmele consacrate ale țării din care provin, însă se îndepărtează considerabil de jocul stereotip, simplist, hiperdramatizat ale acestora.   

Deși se anunță cu surle și trâmbițe drept un film care te va face să crezi în Dumnezeu (/Buddha / Mohammed / etc.), aș îndrăzni să spun că nu-i iese partitura asta. În schimb, Viața lui Pi e o mostră de entertainment bine lucrat, un film de aventuri mai decent decât majoritatea produselor de serie vândute la Multiplex zilele astea. 

Dirty Pretty Things

"Gou Yi, today I also found something. In a lavatory, in one of the hotel rooms. Someone's heart. A heart. A human heart. I'm only telling you this because you're a rational mal. [...] Why would anyone do that to a human heart?

These sound to me like questions. I don't ask questions after eleven years here."

La sud de gulagul siberian

Trei călători treceau spre sud bariera munţilor Himalaya şi intrau în India, cândva în 1941. Extenuaţi, dar victorioşi. Supravieţuitori ai unui marş de 6500 de km, pornit din spatele sârmei ghimpate a unui lagăr de muncă sovietic, prin nemilosul ger siberian, pe lângă lacul Baikal şi prin deşertul Gobi. Pe jos. Lungul drum de evadare din gulagul sovietic, străbătut de un grup de deţinuţi cu o voinţă feroce, face subiectul unei poveşti spectaculare despre supravieţuire. Regizat de Peter Weir, filmul Drumul de întoarcere (The Way Back) preia potenţialul cinematografic al acestei poveşti din cartea fostului dizident polonez Slavomir Rawicz, The Long Walk. Însă nu foloseşte textul decât pentru stârnirea inspiraţiei. Text care, la rândul său, rememorează selectiv, dramatizează şi ficţionalizează experienţa personală a autorului.

Aşadar, înainte să rămâneţi cu gura căscată în faţa acestui film ce se pretinde „inspirat din fapte reale”, nu uitaţi că aveţi în faţă o poveste inspirată din altă poveste care la rândul ei e de o veridicitate discutabilă. Lăsând acest detaliu la o parte (în fond, avem neapărată nevoie de „real” în cinema?), filmul va răspunde fără doar şi poate celor mai exigente aşteptări ale devoratorilor de poveşti cu aventuri. La fel de încântaţi vor fi şi iubitorii legendarului documentar Baraka sau ai reportajelor National Geographic – echipa filmului se perindă prin locaţii generoase de filmare, ce simulează şi/sau redau cu impresionantă acurateţe peisajele de pe fundalul periplului ambiţios din Siberia în India. Iar dacă aceste argumente şi ideea de „marş spre libertate” nu vă sunt suficiente, iată încă unul, expus generos pe afiş: distribuţia. De coloratură internaţională, pentru a acoperi cât mai multe categorii dintre cele incluse sub eticheta „duşmani ai regimului stalinist”, ea atrage de la început atenţia. Cine se remarcă?

Collin Farrel, care joacă un criminal rus terorizând fără scrupule deţinuţii din lagăr şi evadează doar pentru că poziţia îi e ameninţată de alţi mafioţi ai locului – rol îndeplinit impecabil, de la accent şi feţele lui Lenin şi Stalin tatuate pe piept la mimica ce continuă, pe alocuri, jocul noir din In Bruges. Apoi Ed Harris – făcut parcă pentru astfel de roluri cu replici minimale – jucând americanul cinic, care crede că „Bunătatea e o calitate ce te poate ucide în lagăr” şi când este întrebat cum îl cheamă răspunde sec „Smith”. Iar când interlocutorul insistă „Şi prenumele?”, răspunsul vine pe acelaşi ton: „Mister Smith”. Alături de cele două nume cu rezonanţă în filmele de la Hollywood se descurcă onorabil Dragoş Bucur şi Alexandru Potocean – ambii cu roluri de est-europeni persecutaţi de regimul sovietic –, chiar dacă nu întotdeauna primesc atâta atenţie din partea camerei de filmat. La fel şi Jim Sturgess, în rolul conducătorului asumat al grupului. Şi pentru că un film cu atâţia bărbaţi trecând prin atâtea contexte pur masculine dezvoltă inevitabil nevoia unei prezenţe feminine, Drumul de întoarcere ne-o serveşte pe Saoirse Ronan (vă mai amintiţi rolul-cheie pe care l-a avut în Remuşcare (Atonement)?). Aici aduce o prezenţă eterică, delicată, ce contrastează binevenit cu atmosfera macho din grupul evadaţilor.