Holy Motors

Nu știu alții cum sunt, dar eu, după vreo jumătate de oră de văzut Holy Motors, încă mă întrebam: WTF? Despre ce este acest film? Este acesta un film? Sau o serie de trip-uri reconstruite în scurtmetraje și adunate sub numitorul comun al unui om care circulă într-o limuzină?

Holy Motors este filmul anului care cuprinde tot restul filmelor anului. Și ale anilor trecuți. Un fel de film ”All in 1”. Are în el acțiune și suspans, crime și sex, promiscuitate și candoare, violență și dragoste, urban angst, muzică live și mașini care vorbesc. De la Mickey Mouse la Fight Club, tot Hollywood-ul a fost înghesuit în Holy Motors. Și încă ceva în plus. A mai încăput și Diane Arbus și Kylie Minogue. 

Holy Motors poate fi o mega-bătaie de joc la adresa uzinei de vise - ascunsă bine sub o groază de straturi, de văzut numai pentru cine are ochi să vadă. Sau poate fi un rezumat în episoade ale vieții schizofrenice la care suntem condamnați cu toții. Al minciunilor și al ficțiunilor pe care ni le construim zilnic pentru a putea merge mai departe. Poate fi un eseu despre simulare și simulacru, cu un scenariu în care se aude ecoul scrierilor lui Baudrillard. 

Sau poate fi o simplă aiureală. 

Câteva chestii sunt certe (în măsura în care există certitudini). Prima: Holy Motors e mai ușor de văzut în secvențe decât tot deodată. Sau mai puțin frustrant, oricum. Fiindcă dacă îl vezi da capo al fine o faci pentru a da un sens succesiunii aiuritoare de roluri jucate de Denis Lavant. Și guess what, niciun sens nu se relevă la final. Cam ca în viață, poate veți spune. Da. 

A doua: filmul are straniu de multe chestii în comun cu Cosmopolis. Nu doar că în ambele filme personajul principal petrece o groază de timp într-o limuzină, ci și discontinuitatea scenariului, bucățile groase de text care aparent nu înseamnă nimic (sau orice), etc.

A treia: Denis Lavant este fe-no-me-nal. Chiar și numai pentru a-i vedea toate măștile, merită să urmărești năzbâtia de scenariu scris de Leos Carax până la capăt.

Iar asta e în loc de trailer:

Really really looking forward

My favourite writer meets one of the coolest directors in town. Don DeLillo, reimaginat de David Cronenberg.  Hai să sperăm că prind premiera la Cannes în mai :)

Once upon a time in...

America? Nu, Anatolia. Nu doar titlul filmului turcesc te face să te gândești la clasicul lui Sergio Leone, unde DeNiro se punea în pielea unuia dintre cei mai irezistibili gangsteri ai tuturor timpurilor. Ci și nuanțele dark ale afișului. Care parcă anunță tot un gen de poveste ce te duce într-un univers subteran, unde toată lumea poartă un pistol și e oricând gata să îl folosească. 

Dar în afară de faptul că schițează un mediu în care violența reprezintă un limbaj universal, Once upon a Time in Anatolia nu are mai nimic în comun cu Once Upon a Time in America. La mii de kilometri distanță unul de celălalt, filmele lui Nuri Bilge Ceylan și Sergio Leone întruchipează două moduri complet diferite de a face cinema. Regizorul american mizează pe o poveste spusă după un tipic narativ consacrat, plină de acțiune, de intrigi și de suspans. Cel turc pare mult mai interesat de formă decât de conținut. Adică e atent la construcția imaginii, la culori și la ce transmit ele despre personaje, la mișcările discrete ale camerei. Iar de poveste nu prea-i pasă.

Mai multe am scris pe Marele Ecran. 

Crulic. Jurnal post-mortem.

Totul ar putea începe cu un telefon care sună. Pe strada Vasile Lupu nr. 6A. Receptorul e ridicat de mâna uşor tremurată, bătrână, a unchiului lui Claudiu Crulic. Unchi-cu-rol-de-tată, de fapt, care se aşează moale pe scaun de îndată ce puhoiul de cuvinte revărsat din receptor începe să capete sens. După 90 de zile de greva foamei, Claudiu a murit într-o închisoare poloneză. În care se afla închis pe nedrept.  

Vă mai amintiţi sau nu, povestea a făcut carieră în mass-media românească şi poloneză, la începutul lui 2008. Au căzut multe capete diplomatice şi un ministru şi-a prezentat demisia de onoare în urma ei. A rămas ca un studiu de caz pentru repercusiunile mortale ale unui sistem disfuncţional, corupt, maliţios. Claudiu Crulic a murit nu numai din cauza indiferenţei unor oameni de la consulatul român, ci şi a unui întreg şir de medici şi funcţionari polonezi care l-au tratat ca pe un gunoi. Da, aţi citit bine. Ca pe un gunoi. Ca pe un "ţigan hoţ" aterizat din România. Dispensabil. 

Regizoarea Anca Damian urmăreşte "bulgărele" de neşanse care a fost stârnit de confundarea lui Crulic cu autorul unui furt şi de o declaraţie smulsă prin intimidare de poliţia poloneză, iar apoi a culminat cu moartea lui prin înfometare. Dar, contrar aşteptărilor, face acest lucru nu pe tonul sobru-demonstrativ al unui documentar. Ci printr-un film de animaţie tragicomic. 

Firescul cu care Claudiu Crulic, prin vocea lui Vlad Ivanov, prezintă episoadele unei poveşti profund nefireşti te frapează, te ţine aproape. Caldul accient moldoviniesc, naturaleţea frazelor şi a replicilor, stilul detaşat şi autoironic - toate astea te prind şi te ţin până la final. Filmul e, de fapt, povestea în slow-motion a unei morţi, un fel de jurnal ţinut atent al tuturor paşilor care culminează cu sfârşitul suprem. Şi îmi dau seama că e greu de crezut că poţi râde la un astfel de film. Deci nu vă rămâne decât să aflaţi reţeta prin care Anca Damian poate să facă asta. Şi încă atât de bine încât a reuşit (doar până acum) să ia o menţiune specială la festivalul internaţional de la Locarno şi una la cel de la Varşovia. More to come, I'm pretty sure. 

Dirty Pretty Things

"Gou Yi, today I also found something. In a lavatory, in one of the hotel rooms. Someone's heart. A heart. A human heart. I'm only telling you this because you're a rational mal. [...] Why would anyone do that to a human heart?

These sound to me like questions. I don't ask questions after eleven years here."

Oameni second hand

Aerul ingenuu al personajului jucat de Carey Mulligan în O lecţie de viaţă (An Education) îţi lasă un gust distinct, ademenitor, persistent după vizionarea filmului. De fapt, este amintirea cea mai pregnantă lăsată în urmă de această poveste centrată pe iniţierea tempestuoasă în viaţa adultă a unei liceene londoneze în anii ’60, despre care scriam acum câteva săptămâni. Imaginea ei îţi leneveşte destul timp în minte după ce genericul final a anunţat “The End”. Alura de fată-pe-cale-să-devină-femeie, isteţimea refrişantă, surâsul copilăresc ataşat unui trup ce tocmai îşi descoperă puterea de seducţie, replicile care cad ca boabele de piper într-un pahar cu ciocolată caldă – toate te fac să vrei să o revezi pe ecran. Iar asta curând. Poate din acest motiv prezenţa actriţei în Să nu mă părăseşti (Never Let Me Go) – ecranizarea romanului omonim al lui Kazuo Ishiguro – te face să aştepţi cu interes, ba poate chiar să placi filmul încă înainte de a-l vedea.

Cu atât mai mult cu cât observi că pe afiş, alături de numele lui Mulligan, apare unul asortat la capitolul carismă: Keira Knightley. Adică posesoarea unei trene generoase de aventuri cinematografice, pe care stau la vedere drame sentimentale jucate în crinoline, à la Mândrie şi prejudecată (Pride & Prejudice – în regia lui Joe Wright), sau roluri greoaie, riscante, precum cel al polului feminin dintr-un triunghi amoros bizar în care sunt prezenţi Sigmund Freud şi Carl Jung (vezi recentul A Dangerous Method, de David Cronenberg), dar şi prostioare ludice de tip Piraţii din Caraibe. Aşadar, domnişoara Knightley acompaniază (şi concurează – pe ecran şi în afara lui – cu) personajul lui Mulligan în mod binevenit. Iar pentru a lustrui mai abitir farmecul amândurora, distribuţia ni-l serveşte şi pe Andrew Garfield (îl ţineţi minte pe post de co-fondator al Facebook-ului în Reţeaua de socializare (The Social Network)?), pendulând periculos între afecţiunea uneia şi a celeilalte.

Tehnica narativă dominantă în Să nu mă părăseşti se descoperă făţiş, din primele secunde: rememorarea. Nimic nou în asta, poate vă gândiţi. Din spatele unei ferestre deschise spre o sală de operaţie, Kathy (Carey Mulligan) îl urmăreşte pe Tommy (Andrew Garfield) suferind o intervenţie chirurgicală. Contextul declanşează o hemoragie de amintiri ce se lăţeşte apoi peste tot restul filmului. Cum s-au cunoscut, unde au copilărit, care sunt firele ce le leagă irevocabil existenţele. Cum s-a născut şi a murit în faşă o legătură care să însemne mai mult decât prietenie platonică. Nimic nou nici aici.

Însă abia pe măsură ce şirul de amintiri avansează începi să realizezi că substanţa filmului stă în universului damnat în care se învârt fără ieşire personajele, în amplitudinea sumbră a distopiei imaginate de Ishiguro. Kathy, Tommy şi Ruth trăiesc într-o lume care pare să fie ca a noastră. Dar numai pare. Ceea ce o distinge în mod definitoriu este eradicarea celor mai multe boli considerate de noi incurabile. Secretul reuşitei? Cultivarea de clone sau “cópii”. Creşterea de oameni exclusiv pentru recoltarea organelor lor interne. Indivizi care arată şi se comportă ca mine şi ca tine, dar care vor sfârşi devreme în viaţă pe o masă de operaţie, cedându-şi un organ vital către un “original”.