Feb 12, 2008

Confesiuni, regrete şi izbăviri imaginate

Secţionată în episoade ce se dezvăluie non-linear în faţa audienţei, fără nici o restricţie cronologică sau cauzală, naraţiunea ce stă la baza filmului Remuşcare (Atonement) este de fapt povestea unei poveşti. Mai exact, istoria din spatele scrierii unui roman, desfăcută precum un puzzle în bucăţi ce ajung în mod aleatoriu în vizorul naratorial. Filmul începe prin 1936, apoi acţiunea sare în 1941, iar ulterior revine undeva la mijlocul perioadei, doar pentru ca mai departe să penduleze episodic în diverse momente din timp. Fiecare asemenea episod reprezintă la rândul său o succesiune de repetări ale unei scene-cheie, văzute din perspectiva unor personaje diferite. Totul – aflăm la final – pentru a dezvălui faţetele multiple ale intrigii centrale din romanul Remuşcare (Atonement), construit pe scheletul unei rame duble. La primul nivel, autorul Ian McEwan spune povestea scriitoarei Briony Tallis, iar la cel de-al doilea, Briony însăşi expune faptele din propriul roman. Abia spre sfârşit aflăm că între romanul lui McEwan şi cel scris cu acelaşi nume în rama ficţională de Briony există o singură diferenţă. Majoră însă: primul – sau cel „real” – se termină tragic, în timp ce în cel de-al doilea ni se oferă opţiunea unui deznodământ acceptabil.

La fel ca strategia reluării unei scene din perspective multiple ce converg spre acelaşi moment-cheie, invitaţia deschisă în culisele scriiturii este o tehnică deloc neobişnuită, întâlnită la mulţi autori fie sub formă autobiografică, fie ca un dialog metatextual între scriitor şi cititor. Dar câtă vreme tehnica are o rezistenţă verificată pe hârtie, jucându-se cu atenţia, receptivitatea şi aşteptările cititorului privind cronologia şi secvenţialitatea motivaţională a naraţiunii, oare pot aceste artificii scriitoriale supravieţui dincolo de roman? Pot ele transcende hârtia pentru a crea povestiri la fel de captivante pe ecran?

Proaspătul Glob de Aur câştigat de filmul Remuşcare (Atonement) regizat de Joe Wright, plus faptul că e nominalizat în şapte secţiuni la premiile Oscar, ar putea servi drept răspunsuri afirmative. Pe altă parte, unul dintre cei mai populari cronicari de film ai revistei New York Times e de părere că „succesul romanului lui McEwan e asigurat prin crearea unei forme sofisticate de thriller, pe când filmul lui Wright încearcă să facă acelaşi lucru, dar nu reuşeşte să surprindă ritmul, profunzimea psihologică şi complexitatea naraţiunii – toate fiind ingrediente indispensabile reproducerii romanului cu un succes echivalent pe ecran”. Iar părerea e împărtăşită de destule alte voci din rândul criticii.

Vizibil încă de pe afiş, jocul perspectivelor domină tehnica de expunere. Scenariul nu numai că reia fiecare episod din unghiuri de vedere diferite, dar şi în construcţia sa de ansamblu putem observa că foloseşte alternativ două lentile separate. Există o ruptură evidentă între prima parte – portretizând tihna burgheză a perioadei interbelice, în care surorile Celia şi Briony trăiesc în conacul generos al unei familii bogate, undeva în Anglia rurală, cu soare veşnic dogoritor, grădini mereu verzi şi râuri ce susură prin livezi – şi cea de-a doua – zugrăvind culorile închise ale războiului, sărăcia urbană a Londrei, secvenţe cutremurătoare de pe frontul din Franţa, spitale înţesate de muribunzi aduşi de pe front. Vădit şi pe afiş, acest clivaj între, pe de o parte, nuanţele de galben luminos ce explodează pline de energie în exterioare văratice unde personaje adolescente trăiesc o vacanţă perpetuă, în care se preocupă doar de cărţi, iubiri şi intrigi copilăreşti, şi, pe de altă parte, tonurile gri, cruzimea şi ororile războiului, rămâne o strategie de relevare prin contrast. De pe fondul cenuşiu al frontului, întoarcerea imaginară în timp e şi mai dureroasă.

Liantul determinant dintre cele două planuri succesive este o întâmplare. Veşnică vânătoare de drame şi intrigi teatrale, micuţa cu veleităţi de scriitoare şi răbufniri de copil răsfăţat, Briony (Saoirse Ronan), la doar 13 ani, reuşeşte să creeze un complot care de la aparenţa infantilă escaladează la o adevărată catastrofă pentru viaţa surorii ei, Cecilia (Keira Knightley), şi a iubitului său, Robbie (James McAvoy).

Aşadar, ceea ce aduce laolaltă toate fragmentele disparate ale poveştii şi serveşte drept fir roşu este vina pe care Briony o duce cu sine din copilărie, de la comiterea faptei ce distruge vieţile a doi oameni dragi, şi până la bătrâneţe când (jucată sublim de maestra Vanessa Redgrave, din păcate într-un rol ce ocupă prea puţin loc) transformă întreaga poveste într-un roman confesiv. Izbăvirea prin scris este, până la urmă, marea teză a filmului şi secretul pe care audienţa îl află în culisele laboratorului de creaţie al scriitoarei. Obţinerea unei iertări imaginare prin confesarea vinei către publicul cititor, deşi la un moment tardiv, e etalată ca raţiune a întregii poveşti. O teză de un romantism cam depăşit, în opinia suprasemnatei, dar care iată că reuşeşte să atragă destule aplauze, chiar şi într-o eră a audienţiei plictisite şi cinice, mai degrabă cumpărătoare de umor facil decât de drame sentimentale.

4 comments:

srn said...

I had the impression of a "made for TV" film. The twist at the end could have "saved" the film , giving it a little depth, playing on the theme of irreversibility, but after almost two hours of deja-vu it was too little too late. I don't see why it is so praised.

srn said...
This comment has been removed by the author.
srn said...

Ah, and I forgot to mention the absolutely deplorable sex scene in the library. Lacking any realism, enforcing the "made for TV" and sugary-romantic type of middle-aged women.

On the positive side though, seeying the "In my dreams I kiss your cunt"-scene doubled in French could all but increase the quality of the film.

ad said...

You must admit the green satin dress and the bare back are pretty staggering though :)