Un paradis sferic. Ca o grenadă gata de detonat.

Aşa arată unica portiţă de ieşire din închisoarea pe care o reprezintă West Bank-ul sub ocupaţie, pentru  Said şi Khaled. Unica posibilitate de a părăsi demn enorma tabără de refugiaţi în care a fost transformată această zonă. Paradise Now urmăreşte cu o acurateţe şocantă drumul pe care cei doi îl parcurg de la a fi doi pierde-vară - într-un oraş plin cu clădiri bombardate, în care bubuitul bombelor în depărtare a devenit un fond sonor firesc - la a alege martiriul personal. Calea plină de cotituri pe care o parcurg până în momentul în care decid să  îmbrace un costum căptuşit cu explozibil şi să se autodetoneze într-un mijloc de transport în comun din Tel Aviv. 

Voci ca cea a lui Said şi Khaled, rezonări şi convingeri similare, ajung să fie distribuite rar şi puţin spre lumea largă. Dar mai să fie nominalizate la Oscar! Pentru asta, dar şi pentru realizarea cinematografică practic fără cusur (feat. Lubna Azabal şi Hiam Abbass), Paradise Now e o vizionare specială, importantă. Care te trimite într-o lume cu puţine ferestre spre exterior.

Poveşti din ţara nimănui

Mereu fixate între două lumi, în no man’s land-ul din zona de coliziune a două culturi / religii / state – aşa arată filmele lui Eran Riklis, unul dintre cei mai importanţi regizori israelini ai momentului. Observând cu atenţie şi lasând situaţiile să vorbească de la sine, ele oferă o vedere într-un univers aflat mereu „între”, niciodată de o parte sau de alta. Mereu la graniţă. În Mireasa siriană (2004), camera de filmat pătrunde în „ţara nimănui” din Înălţimile Golan. Într-un sat unde locuitorii au „naţionalitate nedefinită”, pentru că nu sunt recunoscuţi nici de Siria şi nici de autoritatea israeliană de ocupaţie. O tânără de aici urmează să se mărite cu un actor din Damasc, pe care îl cunoaşte doar de la televizor. Cum accesul sirienilor nu e permis în teritoriul ocupat, căsătoria aranjată are loc la graniţă, unde de o parte se află întreaga familie a miresei, iar de cealaltă – rudele mirelui. Peste gardul de sârmă ghimpată, nuntaşii îşi strigă unul altuia urări cordiale prin megafon. Comicul inevitabil pluteşte într-o mare amară. La fel ca în Lemon Tree (2008), unde camera lui Riklis fixează West Bank-ul. Mai exact, livada de lămâi care se nimereşte să fie aşezată tocmai pe graniţa ce separă teritoriile locuite de palestinieni de cele locuite de evrei. Şi care trebuie anihilată pentru a face loc unui zid compact de beton. Chiar dacă lămâii sunt preţioasa moştenire de familie a unei văduve, şi unica ei sursă de venit. Ambele poveşti dezvăluie falsul zugrăvirii monocrome a conflictului din jurul graniţei şi oferă mai multe detalii despre realităţile convieţuirii în teritoriile ocupate decât orice buletin de ştiri cu atacuri teroriste.

Cei ce au văzut cele două pelicule de mai sus s-au dus cu interes să vadă ultimul film semnat de Riklis, proiectat în acest an la TIFF. Misiunea directorului de resurse umane (2010) studiază o nouă zonă de graniţă, însă departe de Orientul Mijlociu. De data asta suntem „nici în est şi nici în vest”. Adică, aţi ghicit: la noi acasă, în Balcani.

Cam la fel de prozaic precum îi este titlul, debutul filmului se situează în biroul de resurse umane al unei mari fabrici de pâine din Ierusalim. Printre dosare anoste şi piese demodate de mobilier. Totul începe de la un fax sosit într-o seară, la sfârşitul programului, care anunţă ameninţător: una dintre angajatele fabricii a fost victima unui atentat cu bombă, iar faptul că nimeni din cadrul companiei nu i-a revendicat încă trupul la morgă riscă să atragă un scandal mediatic de proporţii. Un tabloid local pregăteşte o întreagă investigaţie ce denunţă „lipsa de umanitate” a celor ce conduc compania şi faptul că angajează imigranţi anonimi pe care apoi îi tratează ca pe nişte proprietăţi jetabile. Directorul de resurse umane intră rapid în alertă, porneşte pe urmele obscurei angajate – pe care, evident, nu o cunoscuse personal – şi devine treptat participant involuntar în drama ei personală.

The Lemon Tree / Etz Limon

Totul incepe de la o livada de lamai care, intamplator, se nimereste sa fie asezata tocmai pe granita ce separa teritoriile locuite de palestienieni de cele locuite de evrei in West Bank. Mai exact pe locul unde urmeaza sa fie construit un mare zid compact de beton intre cele doua regiuni. Si mai exact, in vecinatatea noii case a unui mare oficial israelian. Motiv pentru care brusc livada devine un "potential pericol". Ea poate adaposti teroristi si reprezenta o sursa pentru atentate. Deci se decide taierea ei.
Filmul urmareste rezistenta fata de aceasta decizie opusa de Salma Zidane, pentru care pomii sunt o mostenire de familie foarte pretioasa, plus unica sursa de venit. Pe parcurs, afli mai mult despre realitatile convietuirii dintre evrei si palestinieni decat in orice buletin de stiri cu atentate teroriste. Falsul zugravirii monocrome a conflictului devine rapid evident, la fel ca similitudinile vietii situate de o parte si de alta a zidului. Plus ca nu-ti poti dezlipi privirea de prezenta scenica a actritei ce o joaca pe Salma, ce reuseste sa lase o impresie coplesitoare aproape exclusiv prin tacere si discretie.