Sep 30, 2007

"Childrens do learn...or does they?"

George W. Bush making Jon Stewart's life & job so much easier :)

Apart from the usual ridiculing of Mr. Bush, this also includes a nice self-mocking allusion to how political comedy shows use clips taken out of context & thus distort things to make their point.

Sep 24, 2007

Zeitgeist, The Movie

An alarmist hotchpotch of how the Bible is in fact pure plagiarism, how 9/11 was truly an “inside job” done by the American government and how corporate-controlled media can convince you anything is real and how this will be used by the “people behind the curtains” to take over the world! Summing up, according to Zeitgeist, The Movie, we’re up for a gloomy future, a state-of-the-art Owellian world. What’s in store for us is a dystopic and singular global state where all our rights and liberties will be taken away and we’ll just be slaves working for those nasty people that build their evil plans “behind the curtain”!

Yep, a real conspiracy theory. With the “scary music” and the doom predictor included.

So “dangerous” that doesn’t even have it listed … Though my guess is this might be because it’s virtually impossible to find details about its production (Who directed it? Who wrote it? etc) Don’t get me wrong though: the film doesn’t look like it’s done by an amateur. Oh no. It seems incredibly well documented. More like a Phd trilogy on religion, politics and the media. It also does plenty of intelligent associations between facts. Some you’ve seen before in other conspiracy-theory books or in Fahrenheit 9/11, but most are brand-new.

What this film lacks though is a clear connection between its three parts, as well at least an attempt to seem objective. To me this film was pure propaganda. And what’s even worse: poorly targeted propaganda. It’s against Christianity, against the Rotschild family, against Bush, against the tabloid media… And this is just the top of the list. I think this fact makes it very unlikely for the viewer to suspend disbelief and buy what the film is selling. I could live with its random quotes, from Roosevelt to Jimi Hendrix, and with phony slogans like “The Revolution is Now”, but having the guys who did this film pretend this is the only “true” side of the story, it’s just a bit too much.

I’ve ended up watching Zeitgeist, The Movie following some recommendations. Many people seem to think it’s a must-see, despite of its radicalism. It got over a million views on YouTube since June, which I think is something. It also stirred some controversies. The truth is that it does keep you hooked to the screen from beginning to end. However, it looks to me rather like an unfinished project, still in need of some “fine-tuning” in terms of structure, use of sources and tone.

Sep 20, 2007

Oleg Tishkovets

Una dintre cele mai romanesti imagini pe care le-am vazut in ultima vreme. Mai e nevoie de cuvinte?

Sep 18, 2007

4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile

Am fost la film în seara asta. Notiţe aleatoare.

Câteva dintre chestiile care mi-ai zgândărit nişte amintiri nu neapărat plăcute de dinainte de '89:

- eternele străzi neluminate noaptea; bezna şi teama

- apartamentele mici, decorate într-un kitsch suprem + „mesele” cu ciorbă, salată de boeuf, cremă de zahăr ars şi tort de bezea

- atitudinea feudală, de stăpânitor absolut, a micilor funcţionari – vezi recepţionera de la hotel

- plăcerea găsită de cei ce dobândesc un pic de putere în a-i umili cât mai îngrozitor pe cei care, din diverse motive, se află într-o poziţie de inferioritate – lătratul răstit al medicului, lehamitea implacabilă a recepţionerei, cicăleala unui adult semi-beat faţă de aprinsul ţigării în faţa părinţilor

- lipsa totală a drepturilor de protecţie a vieţii private; cum oricine are dreptul să te chestioneze cu privire la orice, iar dacă refuzi să răspunzi să te târască de urechi în mijlocul unei pieţe publice imaginare în care să fii scuipat şi lovit cu pietre de toţii tovarăşii de bine

- cum nu e tolerată absolut nici o greşeală şi toată lumea trăieşte sub teroarea că la un moment dat va greşi totuşi, iar pentru asta va plăti foarte scump

Câteva dintre chestiile pe care nu le-am înţeles:

- cum medicul nu ar risca nu ştiu câţi ani de închisoare pentru 3000 de lei, dar ar face-o pentru sex consimţit cu forţa de două femei

- cum relaţia dintre Adi şi ea trebuie să înghită pumnii ricoşaţi din luptele pe care ea le duce de una singură

Una peste alta:

- foarte impresionant...deşi pe mine, una, cred că filmul anterior al lui Cristi Mungiu, Occident, m-a „lovit” mai tare

- scena cea mai puternică mi s-a părut cea de la hotel, incluzând „negocierea” şi „operaţia”; apoi „petrecerea” de la părinţii lui, cu indulgenţa pentru „oamenii simpli” din care se trage ea; apoi fugitul noaptea pe străzi şi aruncatul fetusului la gunoi

- poate nu neapărat extraordinar e începutul şi finalul

- sunetul e prost; mi-a părut rău că nu erau subtitles

- multe cadre filmate extrem de bine – vezi cel de pe afiş; cred că Oleg Mutu (Moartea domnului Lăzărescu, Occident, Un cartus de kent si un pachet de cafea) ar trebui din nou aplaudat la capitolul ăsta

- sper să o revăd curând pe Anamaria Marinca pe ecran

A Crude Awakening: The Oil Crash

The main argument of this documentary is that the era of cheap and abundant energy is about to come to an end, and what we’ll be facing in the near future is the necessity to do with scarce and expensive energetic resources. And the main item on the list is – of course – oil. To support their argument, directors Bill Gelpke and Ray McCormack remind us how dependent we really are on oil, as well as how this is a non-renewable resource that has been abused and continues to be abused, and thus will soon finish.

Just like in all the Michael Moore films – though perhaps with less bias – and others such as The Corporation, the implied “guilt” is said to lie in the hands of the United States. In this case, mostly because they consume a disproportionately high amount of energy. They’re only about 5% of the world’s population and yet they consume about 25% of the global energy. But also because they don’t seem to “value” it right, i.e. they expect fuel to be cheap (whereas European countries don’t, for example).

The scariest part of the film to me was how it gradually deconstructs counter-arguments. You might be thinking, wait a minute, didn’t we invent biofuel and are working on improving it? With very concrete data, the movie shows there’s no way biofuel can be a viable solution, mostly because the money needed for its production top its real value. You might also be thinking, what if we cut our spending of energy starting tomorrow? Again, the film shows that even if the US implements all the required policies, due to the unavoidable economic growth (we live in the era of economies of scale, remember?), in a few years we’ll be back were we started.

As a friend recently suggested, we might see the theories of James Lovelock lying at the core of the film, such as the Gaia hypothesis, thus explaining how the imminent ending of oil as a resource will most likely have a very grim impact on humanity.

I’d say this film is a must because it touches upon some of the hottest policy issues that are debated globally right as we speak. It’s not as entertaining as one of Michael Moore’s films, and I see some reviewers down-graded it for that, but to me that only contributes to making it really dead serious.

Sep 11, 2007

Over the Hedge

Yes, this is a cartoon – DreamWorks style – and yes, it is primarily for children. Hence, it only comes natural that it features cute little animated animals split into two sides following moralistic criteria. We have the good side – the turtle is old and wise, the squirrel is a bit dumb but nice and affectionate, the hedgehogs have good family values, and so do the opossums, the skunk knows she stinks but has a confident attitude. There also a raccoon whose intentions are rather dubious at first but in the end he’s really part of the good guys. On the “bad” side, we have the bear, which is big and threatening and wouldn’t think twice before killing for food. And what’s most surprising is that the humans are also in the “big and bad” boat.

So yes, the moral of the story for all the kids watching is they shouldn’t lie, steal and hurt cute little animals and whatever else. But there’s also an incredibly subversive message, leaning strongly left I’d say, against humans destroying the wild and the lives of animals by cutting woods to build rich suburbs. The message extends to everything that human presence implies: the junk food, the garbage, the desire to extinct everything that doesn’t fit into their housing plans, plus turning all those cute little animals into avid consumers of whatever junk they can lay their hands on. So I think consumerism is also heavily targeted by this story, at least for people who know where to look.

I wonder what little kids make out of this cartoon showing how they’ve actually ended up on the wrong side. They’re not little hedgehogs or cute opossums, but rather part of the big bad human race.

Ah, that and the squirrel’s trip on caffeine (or was it some sort of amphetamine?) are really unusual stuff to include in a cartoon for kids, I think.

Sep 10, 2007

Yann Martel / "Life of Pi"

There’s a certain raw yet unavoidable charm surrounding novels about characters who struggle for survival. Take Robinson Crusoe. Stripped from urban anxieties and daily tribulations about self-fulfillment (i.e. all those thoughts we share with our bellies full), these stories seem to go straight to the roots, to what is really important. In other words, we’re back at the bottom of Maslow’s pyramid. Struggling to stay alive, fighting for basic survival needs and often finding real meanings (on life, religion & co.) during the process.

The main character in Yann Martel’s Booker Prize winning novel – Life of Pi – is a bit less lucky than Robinson Crusoe. He is the only survivor in a shipwreck and manages to stay alive for ten months in a lifeboat in the middle of the Pacific. The sunken ship was supposed to take him, his parents and brother, as well as whatever could be packed from their family business (a Zoo!) to Canada. They were to start all over, far from the troubled times of an India led by Indira Ghandi (we're in the late 1970s). And they were supposed to take this trip together with most of their animals from the Zoo (it's almost an updated Noah's ark!).

Did I say the main character, Pi, is the only survivor of the shipwreck? I meant the only human one. His company is a 200-kilo Bengali tiger, which needs to be fed. Pretty rough, huh? He does manage to survive though. And finding out how was my main drive when picking this book, so I won’t spoil the pleasure for you :).

The whole suspense and adventure keep you glued to the pages, unable to stop reading and see what will happen. But what makes the novel really good is, I believe, the final part. What Martel does in the end is to anticipate all the potential suspicions of the lucid reader (Is it really possible to stay alive for so long in the midst of the Pacific? In an 8-meter boat with a huge and hungry tiger you only feed with fish?), and thus build a whole new narrative that fits “rational” expectations. What you get in the end is a complete retelling of the whole story in a new frame, plus the implicit possibility to choose the version you like most.

Bookmark: The novel is to be made into a movie by Jean-Pierre Jeunet (Delicatessen, Le Fabuleux destin d'Amelie Poulain), scheduled for release in 2009. Really looking forward to that!

Sep 9, 2007

Tom Swoboda

One of those moments when nature looks so much like a theater setting that you expect to look back and see the stage director sitting in a red chair, legs crossed & pondering in half-darkness. Greatly captured, I think. More photos by this guy here.

Sep 3, 2007

Spectacol & ciocolată! Acum în pachetul economic 2 în 1.

Prin ochii unei actriţe poloneze ce îşi părăseşte cariera de mare succes din Mitteleuropa natală la mijlocul anilor 1870 pentru a se stabili în Statele Unite, Susan Sontag descria într-unul dintre romanele sale un prim contact cu scena americană de teatru. “Muzică tare, decor impunător, o sută de artişti mişunând pe scena enormă: asta place publicului de aici. În afară de cei doisprezece actori din rolurile principale, ‘baletul italian’ din actul al doilea era format din…doar o clipă, să mă uit în caietul-program…din ‘patru balerini de primă clasă, opt corifei, şase balerine, nouăzeci şi nouă de figuranţi, douăzeci şi patru de băieţi negri, douăsprezece coriste şi opt corişti, şi patruzeci şi opt de figurante!’ Imaginează-ţi-i pe toţi zburdând pe scenă în timp ce în spatele lor se desfăşoară efecte dintre cele mai uimitoare: toată scena se poate ridica de pe pământ sau se poate scufunda până îţi dispare din faţa ochilor.” Descrierea manierei de regizare ce atrage publicul în Lumea Nouă din perspectiva actriţei de carieră proaspăt venite de pe Bătrânul Continent reprezintă fără îndoială o cronică timpurie a predilecţiei pentru grandios şi a gustului pentru efecte speciale. Pe scurt, sunt creionate două caracteristici ce vor fi importate cu succes în cinematografie, apoi cultivate şi dezvoltate fără oprire în ritmul alert al dezvoltării tehnologiei.

La aproape un secol şi jumătate de la contextul ficţionalizat de Susan Sontag, filmul Charlie şi Fabrica de Ciocolată (Charlie and the Chocolate Factory) e o dovadă vie a succesului construcţiilor măreţe şi al efectelor de recuzită spectaculoase pe ecran. Terenul de desfăşurare al opulentului expozeu de costume şi decoruri fanteziste, lifturi zburătoare şi dulciuri generatoare de puteri magice este una dintre cele mai celebre poveşti pentru copii din literatura anglofonă, publicată în anii ’60 de scriitorul Roald Dahl. După o primă ecranizare pasabilă la începutul anilor ’70, povestea e din nou subiect de film în 2005. Şi nu oricum, pentru că ultima versiune a lui Charlie şi Fabrica de Ciocolată a fost pusă la cale de un cuplu cunoscut pentru ecranizări multiple de poveşti fantastice: regizorul Tim Burton şi actorul Johnny Depp. De la Edward Mâini-de-foarfecă (Edward Scissorhands) şi până la Sweeney Todd, ce se lansează anul acesta în cadrul Festivalului de Film de la Veneţia, cei doi au colaborat la şase filme, toate cu succese notabile la capitolul vânzării de bilete.

Dincolo de deliciile vizuale pe care le stârnesc fără îndoială în rândul principalilor spectatori – copiii – creaţiile lui Tim Burton din Charlie şi Fabrica de Ciocolată au darul de a scoate din desuetudine o poveste construită după plicticosul tipic moralizator, satisfăcând astfel audienţe cu diverse vârste şi aşteptări. Văzut print-o lentilă contemporană, story-ul ar putea suna cam aşa. Willy Wonka, şeful unei legendare fabrici de ciocolată ce acoperă acum o piaţă multinaţională, organizează o competiţie cu premii pentru consumatori. Nu-i aşa că sună exact ca o părticică a unui plan elaborat de relaţii publice? Ce-i drept, în cadrul ficţional procesul apare ceva mai demn decât campaniile ce trimit consumatorii la scormonit prin rude de parizer în căutarea unui lănţişor de aur, însă adevărul e că ne aflăm tot cam în aceeaşi direcţie (e vorba de un bilet aurit aşezat cu grijă sub ambalaj!). Iar senzaţia se perpetuează până aproape de final, când scenariul cu accente de marketing e demontat – deşi, ce-i drept, a reuşit să crească simţitor vânzările şi prestigiul brandului între timp –, lăsând loc intenţiei adevărate din spatele competiţiei, şi anume găsirea unui “moştenitor” pentru mogulul producător de ciocolată. Lumina “nobilă” în care apare Willy Wonka la final – bun, generos, iertător ş.a. – se asortează cu portretizarea monocromă a personajelor principale. Fiecare dintre copiii ce participă la competiţie şi nu câştigă, e vinovat de câte un “păcat”. Germanul Augustus e un gurmand fără scăpare, micuţa aristocrată britanică Veruca e o răsfăţată mereu în căutare de posesiuni materiale, iar cei doi americani – Violet şi Mike – sunt întruchipări ale autostimei excesive şi lipsei de obedienţă. Dar jocul stereotipurilor e poate cel mai evident în cazul “copilului favorit” din poveste, Charlie, al cărui comportament e decupat direct din galeria băieţeilor cuminţi, cu o familie “săracă, dar cumsecade”.

Însă probabil că aceste corespondenţe cu realitatea, sau mai degrabă lipsa lor, sunt ultimele lucruri pe care spectatorul ar trebui să le aibă în minte la vizionarea filmului Charlie şi Fabrica de Ciocolată. De ce? Pentru că pelicula îşi asumă de la bun început caracterul de poveste fantastică. Iar asta nu lasă loc decât suspendării aşteptărilor de adult raţional, scufundarea în atmosfera de basm, şi savurarea fiecărui deliciu al spectacolului oferit. De la plimbarea cu o barcă făcută din caramel pe lângă o cascadă gigantică de ciocolată şi până la cântecelele şi dansurile sincronizate ale zecilor de pitici lucrători în imensa fabrică de ciocolată. Toate aranjate într-un show mare şi dulce.