Jurnalistul cu sticla de rom în buzunar

În topul filmelor care te fac să fugi și să te înscrii la cel mai apropiat curs de jurnalism din momentul în care începe să curgă genericul final, Toți oamenii președintelui (All the President’s Men) de Alan Pakula ocupă, fără îndoială, primul loc. Avântul justițiar al celebrului cuplu care a dezgropat dedesubturile cazului Watergate, jucat irezistibil de Robert Redford și Dustin Hoffman, pune meseria de jurnalist într-un fel de ramă sacră. Adesea proiectez acest film pentru studenții din anul I la Jurnalism. Pe de o parte, fiindcă e un exemplu de manual despre puterea presei în societate. Pe de alta, pentru că sper să îi alimenteze pe studenți cu entuziasmul atât de necesar practicării acestei meserii. Și să îi facă măcar puțin mai rezistenți la dezamăgirile pe care le vor avea, foarte probabil, de îndată ce vor începe să lucreze într-o redacție.

Filme de genul celui regizat de Pakula în anii '70 vorbesc despre superbele valori teoretice ale jurnalismului într-o lume democratică și te umplu cu o încredere virală în importanța acestei meserii. Dar după ce genericul anunță ”The End” și îți muți privirea de la ecran spre realitate, se cam termină totul. Entuziasmul e în cădere liberă. Nu doar dacă te uiți în ograda proprie, la cazurile de ”tonomate” cu acte în regulă, de jurnaliști care scriu după cum li se dictează. Ci și mai departe, la lumea de peste ocean, unde descoperirea unui nou caz Watergate ar fi mult mai puțin probabilă acum, după ce presa de toate culorile a fost încet-încet cumpărată de corporații multinaționale. Iar producția de divertisment, de hăhăială ieftină, pare să mănânce tot mai mult, pe zi ce trece, din spațiul destinat investigațiilor jurnalistice pe probleme curente, reale, importante. Din acest punct de vedere, Jurnalul unui iubitor de rom (The Rum Diaries) e un film care te aduce cu picioarele pe pământ.    

Filmul îl are în centru pe Paul Kemp (Johnny Depp), un jurnalist american care vine să se angajeze la un cotidian portorican de limbă engleză în anii '60. Adică aterizează în San Juan, în centrul unei țări divizate între pro și antiamericani. Un stat încorporat artificial în cadrul SUA, cu două limbi oficiale, unde localnicii care trăiesc la limita subzistenței ies în stradă și își arată agresiv opoziția față de regimul dictat de Washington. Cu alte cuvinte, Kemp nimerește într-un mic paradis al jurnalismului de investigație. Cu subiecte de reportaj la tot pasul. De la  copiii portoricani nevoiți să scormonească prin gunoaie, la petrecerile organizate pe iahturi luxoase de investitorii americani ce văd în Puerto Rico ”o mare de bani”, un loc pe care îl pot exploata cu profituri enorme. Dar poate să scrie despre toate astea?

Avântul de tânăr jurnalist (și scriitor cu două romane și jumătate la sertar) al lui Kemp e rapid domolit de o primă lecție de politică editorială primită de la directorul american al cotidianului. Cititorii nu vor să afle despre probleme sociale și despre viața perdanților, ci ”vor să știe cine câștigă”, spune el. Vor povești de succes despre cum intervine America salvator aici, vor să afle despre shopping în magazinele duty-free, despre plaje private idilice, la care ai acces cu prețuri minuscule. Nu despre portretul de lumea a treia al localnicilor, despre maldărele de gunoi de care te împiedici la tot pasul sau despre luptele ilegale cu cocoși. Vor divertisment ușurel, de vacanță, dintr-un Puerto Rico numai bun de afișat pe o carte poștală.

Chiar dacă în Paul Kemp există un oarecare instinct de a opune rezistență, de a face pe jurnalistul integru și luptător pentru dreptate, el este eficient adormit de sticla de rom ce se află perpetuu prin preajma sa. Și de flacoanele cu droguri dubioase sau butelcile cu alcool home-made care par să-i răsară veșnic în cale și se cer băute. Așadar, Jurnalul unui iubitor de rom nu devine un film cu adevărat critic la adresa unui sistem care erodează valorile morale fundamentale ale meseriei de jurnalist, ci mai degrabă o serie de observații detașate ale fenomenului. Ba chiar amuza(n)te, pe alocuri. Paul Kemp e, după cum se autodeclară, mai degrabă scriitor decât jurnalist. Adică îl interesează mai mult să contemple – printr-un filtru cețos, cu iz etilic – nedreptățile endemice suferite de portoricani, decât să intervină militant pentru eradicarea lor.

Kemp e construit după chipul și asemănarea lui Hunter S. Thompson, autor al romanului din care e inspirată pelicula, și legendar inventator al stilului ”Gonzo journalism”. Adică al unui gen de scriitură eliberată din chingile obiectivității cerute în jurnalismul ”clasic” de informare și definită de un mod literaturizat de prezentare a faptelor. Un fel de reportaj cu inserții ficționale, adesea redat la persoana I. Spre deosebire de Spaimă și scârbă în Las Vegas (Fear and Loathing in Las Vegas), unde Johnny Depp încarna pentru prima dată un personaj mulat pe personalitatea lui Hunter S. Thompson, Jurnalul unui iubitor de rom pare să aibă un fir roșu al narațiunii mai ușor de distins, mai puțin pierdut între episoade narcotice delirante. Până la urmă, Jurnalul unui iubitor de rom rămâne la fel ca articolele despre turiștii americani amatori de bowling, care îi erau comandate lui Kemp de directorul ziarului – ușurel în aparență și subversiv pentru cine are ochi să vadă și urechi să audă. Rătăcirile jurnalistului cu sticla de rom în buzunar sunt așezate într-un film prea inegal pentru a te face să ieși transfigurat din sala de cinema, dar care, dacă ești atent, îți livrează câteva adevăruri surprinzător de lucide.

Is it newsworthy? Yes. Are we gonna air it? Of course not.

You pay me to get guys like Wigand, to draw him out. To get him to trust us, to get him to go on television. I do. I deliver him. He sits. He talks. He violates his own fucking confidentiality agreement. And he's only the key witness in the biggest public health reform issue, maybe the biggest, most-expensive corporate-malfeasance case in U.S. history. And Jeffrey Wigand, who's out on a limb, does he go on television and tell the truth? Yes. Is it newsworthy? Yes. Are we gonna air it? Of course not. Why? Because he's not telling the truth? No. Because he is telling the truth. That's why we're not going to air it. And the more truth he tells, the worse it gets!

The Insider (1999), r. Michael Mann

The Ides of March

You can lie, you can cheat, you can start a war, you can bankrupt the country, but you can't fuck the intern! Cam la asta se rezumă bucăţica de filosofie electorală întoarsă pe toate părţile în The Ides of March (filmul în care George Clooney se imaginează şi se filmează pe sine însuşi în rolul viitorului preşedinte al Americii). Adică, stai să văd dacă am înţeles corect:

a. Poţi organiza uciderea unor munţi de civili analfabeţi din oraşe cu nume nepronunţabile, de la capătul lumii? Da.

b. Poţi îngroşa conturile multinaţionalelor, subţia clasa de mijloc şi adânci prăpastia dintre cei foarte foarte bogaţi şi restul lumii? Da.

c. Poţi avea o mică fantezie cvasi-deviantă implicând un trabuc gros şi limita inferioară a burticii absolut apetisante aflate în posesia unei domnişoare de 20 de ani (ale cărei pupile se dilată la primul pas pe care îl faci în aceeaşi încăpere cu ea)? NU.

Destul de ridicol, hm? Te face să te gândeşti la cum Neil Postman - printre alţii - deplângea degradarea democraţiei până la nivelul unui circ mediatic penibil. În care ai toate şansele să fii reales cu aplauze, chiar dacă faci nişte greşeli dezastruoase de politică internă şi externă, câtă vreme îţi păstrezi nepătat zâmbetul alb şi imaginea de pater familias. Cu o nevastă îmbrăcată în taior Chanel şi frezată impecabil, doi copii şi un câine.  

The Ides of March nu e chiar reconstituirea unui sexgate în sine, însă marşează puternic pe ideea că preşedintele american trebuie să păstreze aparenţele cu orice sacrificiu. Filmul este, de fapt, un fel de poveste a "pierderii inocenţei". Cu ghilimele groase. Ryan Gosling intră în costumul unui om de PR übersmart, implicat în culisele unei campanii prezidenţiale, şi animat iniţial de fraze mari: "I've worked on more campaigns than most people have by the time they're 40. He's the only one that's actually going to make a difference in people's lives". Cum e de aşteptat, spiritul militant şi frazele propagandiste se dezumflă încet-încet, pe măsură ce "adevărata faţă" a omului politic pe care îl susţine iese la iveală. Ce mai noutate, hm?

Mă îndoiesc sincer că printre cei ce se vor afla în sala de cinema la proiecţia filmului mai e cineva care să creadă în sinceritatea şi în înălţimea morală a vreunui politician. În faptul că există candidaţi care nu fac compromisuri şi jocuri murdare de culise pentru a fi aleşi. Deci, din punctul ăsta de vedere, The Ides of March reîncălzeşte o supă fără prea mult gust. Pe de altă parte, Gosling se descurcă binişor (deşi într-un rol cam banal, cam "de serie", dacă e să îl compar cu cel din iconicul Drive, despre care am scris aici). Nemaivorbind de Philip Seymour Hoffman. Şi chiar şi de Clooney, aşa puţin cum apare. 

Aşadar: story şi subiect slab, distribuţie bună. Favoritul meu made by Clooney rămâne Good Night, and Good Luck. 

   

Cum să nu faci un interviu

Am găsit trailer-ul de la Interview agăţat pe peretele lui Iuli şi m-am gândit: Hm, Steve Buscemi - regizor? Why not? Amprenta personală pe care şi-a lăsat-o în carcasa unor personaje absolut memorabile din The Big Lebowski şi Fargo o am încă destul de caldă în minte, deci hai să-l vedem şezând pe scaunul regizoral.

De fapt, în Interview, Buscemi nu e doar autor, ci şi scenarist, şi actor principal. Un fel de Clint Eastwood în toată regula. Problema e că, spre deosebire de cel mai american regizor anteamintit, Buscemi se descurcă destul de dificil cu toate task-urile astea în spinare. Povestea sună cam aşa. Un jurnalist de la Newsweek, cu ceva decenii de glorie pe post de corespondent de război şi comentator politic, e trecut în rezervă de editorul său şi trimis să facă un text de umplutură. Un feature-profil despre o actriţă cu numele de scenă Katia. Cunoscută mai mult pentru variaţia circumferinţei bustului şi colegii de pat, decât pentru realizările cinematografice. Un fel de Lindsay Hilton - Paris Lohan, dacă vreţi. 

Buscemi se aventurează la un film în decor cvasiteatral. Cea mai mare parte a lui se întâmplă într-o singură încăpere, cu doar două personaje. Jurnalistul sictirit / alcoolic / ratat & starleta răsfăţată / preasexy / cu ceva- urme-de-crack-la-baza-năsucului-perfect. Începută ca un interviu cu zero documentare, conversaţia dintre ei se transformă într-un fel de confruntare de personalităţi, cu detalii din istoricul fiecăruia golite generos pe masă. Printre pahare de scotch şi de vin. Gradual, oamenii devin tot mai beţi şi mai puşi pe harţă. Cam ca în What we talk about when we talk about love, dacă stau să mă gândesc. 

În fine, lipsa de subiect şi substanţă, care la început incită, devine obositoare pe parcurs. Dialogul se târăşte cu greutate, oftaturile şi tachinările se banalizează. Aproape îmi vine să zic că Sienna Miller se descurcă mai bine decât Buscemi, cel puţin în economia scenariului. Iar finalul e complet varză. Dar, dragi actuali, viitori şi foşti jurnalişti care citiţi aceste rânduri, Interview rămâne un studiu de caz simpatic despre cum să nu faci un interviu. 

Asortat cu nopţile trecute...

...The Blitz te trimite direct în miezul suburbiilor londoneze sărace, zugrăvite în culorile tari ale violenţei şi frustrării. Printre junkies şi infractori, adolescenţi crescuţi în cartiere gri, înghesuiţi în camerele minuscule ale unui colos urât şi murdar din beton, mişunând fără nimic de făcut. Imigranţi care trăiesc de pe o zi pe alta, hoţi de buzunare, bătăuşi, beţivi, oameni de la periferie. Dospind o ură latentă şi feroce faţă de un establishment ce le taie sistematic toate căile de acces spre un viitor afară din suburbiile infecte, tarate de crime şi droguri.

Peste setting-ul ăsta, faptul că Jason Statham performează o rutină relativ banală de bad cop nici nu mai contează aşa mult. Sigur că nu e un film de nota 10, dar poate te face să înţelegi un pic mai bine ce se întâmplă zilele astea în metropolă. 

The Von Trier Affair

Chiar nu simte nimeni sarcasmul din ultima frază?

Şi tot apropo de copilul teribil al Cannes-ului, despre a a sa Melancholie am scris aici.

State of Play

Though fairly formulaic and predictable (halfway through, it becomes clear as daylight who the bad guy is), I think this film was still worth watching. Not just because Russell Crowe is a pretty good actor and makes the discovery of additional layers in the “search for truth” quite captivating, but mostly because State of Play reiterates the hardships of investigating and publishing a news story that might pose a threat to an important corporation. In other words, because it is in fact a film about how media is more and more a business + less and less an institution working in the public interest. And how press freedom becomes a virtually inexistent concept. I know this is not news, but it was particularly interesting to watch this film now, when media in Romania seems to register a dramatic decrease in quality, partly due to the electoral campaign, but mostly because of recent changes in ownership configuration.

Running Dog / Don DeLillo

One of DeLillo’s early novels (first published in 1978), Running Dog looks at first like a thriller story (with his trademarked touch of irony) centered around the alleged existence of a pornographic film produced during the last days of Adolf Hitler’s life and starring the man himself as part of an orgy in the Fuehrerbunker. All characters in the book are involved to some degree in the search for this film: journalist Moll Robbins from Running Dog magazine, pornographic art dealer Lightborne, Senator & pornographic art collector Percival, Glen Selvy and Earl Mudger – both involved in a clandestine organization called Radial Matrix. Although no one has seen the film and its existence is highly questionable, everyone gets strongly involved in the search. Inside the mystery story frame, the book includes most of the topics that DeLillo will later on develop in famous novels like White Noise, Underworld and Cosmopolis. It's all about consumerism, isolated lives and fragmentary dialogs in late 20th century America, how tabloid media fills the world with useless, contradictory and confusing information etc.
In an interview with Anthony DeCurtis, published in 1988 in the Rolling Stone magazine, DeLillo explains the plot this way:
"What I was really getting at in Running Dog was a sense of the terrible acquisitiveness in which we live, coupled with a final indifference to the object. After all the mad attempts to acquire the thing, everyone suddenly decides that, well, maybe we really don't care about this so much anyway. This was something I felt characterized our lives at the time the book was written, in the mid to late seventies. I think this was part of American consciousness then."

Favorite quote (that appears in Cosmopolis as well): “The logical extension of business is murder” (In Running Dog it’s a quote from Chaplin, whereas in Cosmopolis it’s just a line Eric delivers after sleeping with the girl with “cinnamon skin” & a bit more than 6% of body fat).