Peste vreo zece
zile, la Cannes, va fi proiectat în premieră ultimul film al lui Alain Resnais –
Vous n’avez encore rien vu (Încă n-aţi văzut nimic) – aşa că m-am gândit că e un moment
bun să văd cu mai multă atenţie unul dintre filmele care i-a consacrat stilul,
made in 1961.
Şi trebuie să
încep cu un warning. Anul trecut, la
Marienbad e un film care cere (şi merită) răbdare. Care se derulează
într-un ritm lent, repetitiv, cu accent pe detalii a căror semnificaţie nu e
vizibilă imediat. Fără story clar definit, fără evenimente de tip cauză-efect.
Adesea haotic sau neclar. De ce? Pentru că reproduce cadrul unui vis. Unde
totul e posibil şi unde nu există un regizor şcolit la Hollywood.
Anul trecut, la Marienbad e o poveste de dragoste incertă, în care
el şi ea împărtășesc amintiri contradictorii. În cea mai mare parte a filmului, el
monologhează încercând să o convingă pe ea că există ceva petrecut ”anul trecut, la Marienbad” care îi leagă.
Iar ea neagă în permanenţă, dar în acelaşi timp pare să îl stârnească, să se
lase sedusă. Dar povestea rezumată în două fraze e prea puţin importantă. Filmul
lui Resnais e despre caracterul selectiv si capricios al memoriei. Pasaje din
trecut sunt reluate mereu sub altă formă - fiecare îşi aminteşte altceva. Iar toate personajele sunt filmate în câteva rânduri pe
post de statui umane, nemişcate, blocate şi mute într-un palat enorm numit
Marienbad.
Filmul păstrează
aerul discontinuu, misterios, straniu al unui love story ieşit din tipare, la
fel ca cel din Hiroshima, mon amour.
Fără happy end şi fără rezoluţii liniştitoare. Doar cu imagini persistente care
îţi rămân impregnate pe retină.
