Clint Eastwood vs. Woody Allen

Amândoi longevivi, amândoi extrem de prolifici. Te-ai gândi că 76 (Allen) și 81 de ani (Eastwood) reprezintă vârste la care cei mai mulți preferă să spună la revedere tumultului nebunesc al producției de filme. Să se retragă la casele lor, să se așeze, în tihnă, undeva pe o plajă din Florida. În ambele cazuri, însă, apetența pentru făcut filme e departe de a se fi potolit sau încetinit. Cu, în medie, un film scos în fiecare an (dacă nu chiar două, în cazul lui Eastwood), cei doi par să păstreze un ritm de lucru demn de iepurașul Duracell.

A-i compara poate părea puțin bizar, fiindcă Eastwood e specialist în filme "serioase și grele", și a încercat diverse nișe, abordări și teme de-a lungul istoriei lui cinematografice, pe când Allen e maestru în comedioare și pastișe, fidel unui gen puțin schimbat în timp. Însă, dacă ne uităm cu atenție, vedem că dincolo de vârstă și de productivitate creativă, îi unește, mai nou, un interes cinematografic comun - reconstituirea unor felii de istorie.

În Midnight in Paris, Woody Allen își face de cap cu o decadă delicios-decadentă a secolului trecut: "the jazz age". Recreează ficțional atmosfera pariziană a anilor '20, populând-o cu personaje iconice, de la F. Scott Fitzgerald la Salvador Dali şi Gertrude Stein. Toate incluse într-un cadru imaginar colorat în nuanţele personale care domină orice film de Woody Allen.

Eastwood pare mai interesat de reconstituirea unor episoade din istoria Americii, cu un uşor iz patriotic, sau cu râvna celui ce vrea să aducă lumină asupra unor secvenţe controversate din istoria (post)belică. Mă gândesc aici la seria de filme complementare formată din The Flags of Our Fathers şi Letters from Iwo Jima. Dar şi la J. Edgar, un film ce reconfirmă interesul lui Eastwood pentru tratarea unor subiecte de acest gen.

Cu Leonardo di Caprio complet transfigurat în rolul principal, ultimul film al lui Eastwood recreează ficţional un personaj legendar: cel care, practic, a înfiinţat FBI-ul (aşa cum îl ştim azi) şi l-a condus câteva decenii. Şi care, se spune, a avut o influenţă decisivă în alegerea liderilor politici ai Statelor Unite. "Omul care avea un dosar despre oricine", cum i se spunea lui J. Edgar Hoover. Cel despre care se zvonea că îi are la mână pe toţi oamenii politici definitorii în viaţa publică - familia Kennedy, Richard Nixon şi mulţi mulţi alţii -, cu date intime controversate, culese prin metode neortodoxe, de obicei, şi numai bune pentru şantaj.  

Dincolo de faţada controversată politic, Eastwood face un portret personal al lui J. Edgar, aşa cum apare în diverse biografii şi cronici ale perioadei. Tipicar, ipohondru, perfecţionist, cu o personalitate dificilă, foarte puţini prieteni şi înclinaţii sexuale incerte, J. Edgar apare în plenitudinea trăsăturilor care îl transformă într-un personaj aparte.

Pentru cine nu e foarte familiarizat cu biografia lui Hoover sau cu istoria aferentă perioadei în care a condus FBI-ul, filmul poate fi un pic plicticos. La fel ca Moneyball, povestea lui Eastwood rămâne destinată exclusiv iniţiaţilor. Filmul e plin de trimiteri la diverse afaceri şi controverse politice, pe care dacă nu le cunoşti, te pierzi în multitudinea de personaje şi situaţii. Leonardo di Caprio se descurcă onorabil, deşi poate nu chiar atât de bine ca în Aviatorul. Recreează cu fidelitate şi în mod credibil, convingător, ticurile fizice şi de limbaj, la fel ca şi întreaga atmosferă din jurul lui Hoover. Mi-ar fi plăcut să aflu mai multe despre legăturile personajului, nu numai cu lumea politicii, ci şi cu cea a showbiz-ului, aşa cum reiese din celebrul episod recreat în prologul Underworld-ului lui DeLillo, unde Hoover asistă la un legendar meci de baseball alături de Frank Sinatra.

Pe scurt, filmul merită văzut dacă vă interesează istoria politică a Statelor Unite de la Roosevelt la Nixon. Mai puţin dacă sunteţi în căutarea unui film cu story captivant. Eastwood face concesii majore la acest capitol, iar rezultatul nu e dintre cele mai reuşite.

Extremely Loud & Incredibly Close

Un bărbat în costum, în cădere liberă de la etajul o-sută-și-ceva al unuia dintre Turnurile Gemene. The falling man. Câteva linii verticale și o siluetă cu capul în jos transformă fotografia făcută pe 11 septembrie 2001 într-o mostră perfectă a atmosferei din acea zi. Un detaliu, o frântură de poveste personală, care spune mai mult despre eveniment decât orice rezumat dintr-o carte de istorie. Prima dată am dat peste ea la Don DeLillo, care o transformă într-un act de artă performance. A doua oară, la Jonathan Safran Foer, în superbul roman Extremely Loud & Incredibly Close.

La fel ca în Everything is Illuminated, Foer ne propune un exercițiu prelung și supercreativ de memorie. Un fel de fitness mental, dacă vreți, un demers intensiv de aducere aminte. Totul sub pretextul unei "investigații riguroase". Plănuite atent şi documentate pas cu pas, în cataloage pline cu tot felul de semne, colaje, simboluri, amintiri şi mici nimicuri evocatoare. 

În Everything is Illuminated personajul principal era un american tipicar-ciudățel, cu dioptrii exagerat de multe şi o aversiune profundă pentru carne, pornit în căutarea unor rădăcini îndepărtate de familie pe undeva prin Ucraina rurală. În Extremely Loud & Incredibly Close Foer pune în centrul poveştii un copil dintr-o categorie similară, adică la fel de atipic/bizar. Oskar Schell  e supradotat, hiperactiv, suspect de autism (deşi "rapoartele medicilor nu au fost concludente"), plin de fobii şi idei fixe. Sclipitor de inteligent, cu o memorie de elefant şi abilitatea de a face calcule extrem de complicate în câteva secunde. Ceva între Rain Man şi Kevin din Home alone. Proaspăt orfan de tată. Mai exact, victimă prin extensie a atacurilor de la 11 septembrie. 

"Investigaţia" pe care o porneşte Oskar se leagă de o cheie găsită printre lucrurile tatălui său mort. Şi îl duce printre poveştile personale a zeci de oameni ce suferă de pe urma unor pierderi similare sau comparabile cu a lui. Filmul lui Stephen Daldry suprinde cum nu (cred) că se putea mai bine tot ce se întâmplă în mintea micuţului aflat cu toată seriozitatea în căutarea acului din carul cu fân, calculând posibilităţi, investigând diverse piste şi plănuind riguros soluţii, variante. Şi încercând, dincolo de toate astea, să rămână cât mai aproape de spiritul tatălui său.

Chiar dacă neverosimilul care devine verosimil sau combinaţia dintre umor şi amăreală ce domină romanul îi scapă filmului, şi chiar dacă Sandra Bullock nu face neapărat rolul vieţii ei, iar melodrama e mult mai groasă şi mai deranjantă pe ecran decât pe hârtie, Extremely Loud & Incredibly Close a ieşit bine. A reuşit să surprindă mult din spiritul şi ideea cărţii. Şi a reuşit să nu se transforme (de tot) într-un fel de mesaj patriotic clişeizat. Ci doar să spună, la fel ca fotografia The Falling Man, o frântură de poveste personală. Un detaliu mic ce vorbeşte despre un eveniment foarte mare. 

The season of golden curls (II)

The season of golden curls

 

Marilyn and Margaret. Femininity and feminism. 

Familii disfuncționale. The Descendants vs. A Separation.

Amândouă apar printre nominalizările la Oscar și amândouă fac câte un snapshot al unei crize familiale. Dar imaginile ce rezultă aparțin unor lumi complet diferite.

În The Descendants, George Clooney e capul unei familii pe cale să se dezintegreze din cauza morții neașteptate a mamei. Capul familiei e un mod de a spune, de fapt. Fiindcă el se simte mai degrabă "părintele de rezervă". Cel care a stat întotdeauna mai mult la birou decât acasă. Şi care acum are parte de două mari surprize, schimbătoare de viaţă. Prima: familia i s-ar fi dezintegrat oricum, şi fără moartea subită a nevestei. A doua: are două fiice despre care nu ştie mai nimic şi cu care nu are habar cum să comunice. Rolul de tată îi vine ca o mănuşă croită prost. 

În Nader and Simin. A Separation, criza familială e dată de un bunic cu Alzheimer şi de un divorţ iminent. Şi, mai presus de toate, de o filosofie de viaţă. Simin vrea să părăsească Iranul şi să găsească o viaţă mai bună pentru fiica ei în Occident. Nader refuză să îşi dezerteze tatăl bolnav şi crede că plecarea ar fi un semn de laşitate.

De ce merită văzute în paralel? Fiindcă sunt viniete din două tipuri opuse de societate. The Descendants e o mostră de etică protestantă. Absolut toate personajele sunt bazate pe un egoism feroce şi cred în valoarea supremă a eficienţei. Suferinţa e o povară personală, dusă pe cont propriu. Deşi aproape întregul film se învârte în jurul unui pat pe care zace o mamă muribundă, tatăl îşi îmbrăţişează fiica cea mică abia în ultima scenă. Toţi membri familiei sunt hipercentraţi pe propria persoană şi reci ca gheaţa, incapabili să relaţioneze cu adevărat. Replicile care se vor calde / sentimentale sună fals, ca şi cum le-ar spune doar fiindcă le-au auzit într-un film. Singura cu adevărat sinceră pare prima replică a fiicei Alexandra, spusă furios printre aburi de alcool, când tatăl o anunţă că mama a avut un accident mortal: "Fuck mom!" Clooney are mai degrabă aerul pierdut / vulnerabil din Burn after Reading, decât cel macho din Ocean's Twelve. După cum îi mărturiseşte tranşant propria fiică la un moment dat, e un mototol. Şi rămâne aşa.

A Separation, pe de altă parte, e o mostră familială complet diferită. Copiii sfidători, obraznici şi egoişti din filmul american nu şi-ar găsi locul în cel iranian, unde cuvintele-cheie în relaţiile filiale sunt respectul şi devotamentul. Părinţii sunt o povară ce trebuie dusă, oricât ar fi de grea. Nu o problemă care poate fi măturată sub preş, închisă într-un azil. Replicile au mult mai multă forţă şi conflictele mai multă substanţă. Filmul nu surprinde doar microdrama destrămării unei familii, ci şi cea a unei societăţi divizate. 

Intertext / Inbetweenness

To be more precise, Millat hadn't read it. Millat knew nothing about the writer, nothing about the book; could not identify the book if it lay in a pile of other books; could not pick out the writer in a line-up of other writers (irresistible, this line-up of offending writers: Socrates, Protagoras, Ovid and Juvenal, Radclyffe Hall, Boris Pasternak, D. H. Lawrence, Solzhenitsyn, Nabokov, all holding up their numbers for the mug shot, squinting in the flashbulb). But he knew other things. He knew that he, Millat, was a Paid no matter where he came from; that he smelt of curry; had no sexual identity; took other people's jobs; or had no job and bummed off the state; or gave all the jobs to his relatives; that he could be a dentist or a shop-owner or a curry-shifter, but not a footballer or a film-maker; that he should go back to his own country; or stay here and earn his bloody keep; that he worshipped elephants and wore turbans; that no one who looked like Millat, or spoke like Millat, or felt like Millat, was ever on the news unless they had recently been murdered. In short, he knew he had no face in this country, no voice in the country, until the week before last when suddenly people like Millat were on every channel and every radio and every newspaper and they were angry, and Millat recognized the anger, thought it recognized him, and grabbed it with both hands.

(Zadie Smith - White Teeth)

Deconstructing the love scene

Soft kisses? Stars, hearts and gentle breezes?
Fuck that, me needs some blood.

Fata cu cercel de perlă. În nas.

Din snobism, din ignoranță, sau pur şi simplu pentru că nu sunt mare fan de romane poliţiste, nu am citit nimic din "trilogia Millenium". Știu vag cine e Stieg Larsson, de pe copertele câtorva best-seller-uri. Deci când m-am apucat să văd The Girl with the Dragon Tattoo, am pornit-o fără background-ul celor care le cunoaşteau deja atmosfera. 

Ăsta a fost un prim motiv pentru care am intrat cu capul înainte şi am luat din plin toate loviturile care răsar neanunţate de prin cotloanele poveştii. M-am lăsat luată şi purtată prin mijlocul unui mistery story plin de falduri ascunse. Toate croite elegant, dar cu un iz maladiv pregnant şi cu răbufniri de o violenţă feroce. 

Al doilea motiv e numele celui care decupează textul de pe pagina de roman şi îl aşează pe ecran: David Fincher. Apetenţa lui pentru personaje psihotice - de la Seven la Zodiac, via Fight Club - se potriveşte ca o mănuşă pe cadrul imaginat de Larsson. După derapaje gen Benjamin Button şi The Social Network, cheful lui Fincher de a face thriller-uri se retrezeşte (în sfârşit!) la viaţă. Gata să înfrunte o provocare serioasă: ecranizarea unui roman care a mai fost, cu doar doi ani în urmă, pus pe peliculă (e drept, în limba suedeză). Văzut şi foarte aplaudat, chiar dacă nu de o audienţă aşa de numeroasă ca un film hollywoodian. 

Cum era de aşteptat pe un teren care îi e atât de familiar, Fincher face o treabă excelentă. Expune cu răbdare de colecţionar ramurile degenerate ale unei familii suedeze ce trăieşte pe o insulă şi ascunde secrete sumbre, a căror adâncime nici n-o bănuieşti la prima vedere. Din când în când, serveşte câte o scenă atât de violentă încât te lasă fără respiraţie. Doar pentru ca apoi să te ia din nou de mână şi să te poarte printr-un labirint al deviaţiilor mentale. În căutarea unui ucigaş. 

Deşi vocea auctorială sau călăuza prin poveste e una masculină - Daniel "Bond" Craig, în rolul unui jurnalist care investighează o crimă la câteva decenii după ce s-a petrecut -, punctul de atracţie al filmului e în mod cert personajul feminin. Sau, în fine, androgin. Lisbeth (Rooney Mara) e o mixtură curajoasă de genuri. Şi nu mă refer doar la faptul că se poartă la fel de natural în geci de piele cu ţinte + pantaloni băieţeşti de camuflaj, ca şi în cel mai elegant taior Dior. Lisbeth e ambivalenţa întruchipată, din toate punctele de vedere. E şi victimă, e şi agresor. Şi foarte tânără, şi complet terminată emoţional. Şi devoratoare de femei, dar şi de bărbaţi. Şi cumplit de agresivă, dar şi dureros de vulnerabilă. Iar dincolo de toate: posesoare a unei inteligenţe crude, tăioase, surprinzătoare. Şi a capacităţii de a te ţine hipnotizat, cu muşchii încordaţi în aşteptarea finalului.   

The Honorary Bear

Yes, Meryl, you deserved it!

Homo videns

It's like this. You wake, watch TV, get in your car, listen to the radio. You go to your little job or little school, but you don't hear about that on the 6 o'clock news. Why? 'Cause nothing is really happening. And you go home and watch some more TV or maybe it's a fun night and you go out and watch a movie. I mean it's got so bad that half the people on TV, inside the TV, they're watching TV. What are all these people watching? People like me.

(Ezra Miller / Kevin in We Need to Talk About Kevin)

Copilul 2.0 (sosit fără manual de utilizare)

Dragi cititori fără copii, dacă vreodată ați cochetat cu ideea de a deveni părinți, sau chiar v-ați fixat-o ferm în planul cincinal, filmul We Need to Talk About Kevin are toate șansele să vă deturneze definitiv intențiile! Pentru că face zoom pe acea situație (cred/sper) rară, dar absolut coșmarescă, în care nu există niciun pic de compatibilitate sau înțelegere între o mamă și fiul ei. În care ea pendulează între stări și reacții ambivalente față de copil, iar el îi explotează abil vina. O șicanează și o manipulează. Dar nu în maniera drăgălășeniilor comice din filme gen Singur acasă (Home alone) – unde aveam un cu totul alt gen de „Kevin” –, ci cu tonul grav, profund realist, al unei drame.

„Mămica era chiar fericită înainte de a se naște Kevin. Acum se trezește în fiecare dimineață dorindu-și să fie în Franța”, mărturisește despre sine Eva (Tilda Swinton), exasperată de refuzul fiului ei de vreo 3 ani de a folosi toaleta, de a vorbi și în general de a coopera. Kevin nu suferă de autism, ci doar de un soi de răutate nativă, s-ar părea. Dotat cu un radar hipersensibil la îndoielile mamei legate de capacitatea de a fi un părinte bun, Kevin îi servește mai târziu replici ce toarnă sare pe rană. Când Eva îl anunță că în curând va avea „o parteneră de joacă”, adică o soră, el întreabă: „Dar dacă nu îmi va plăcea?”. „Atunci te vei obișnui cu situația”, vine răspunsul adultului rațional. „Doar pentru că te obișnuiești cu ceva, nu înseamnă că îți și place acel ceva. De exemplu, tu te-ai obișnuit cu mine”. Replica are efectul unui pumn în plex. Mama e K.O. Înghite în sec și schimbă vorba.

Filmul pătrunde în dedesubturile unei relații filiale ratate şi ridică probleme, temeri sau îndoieli pe care orice părinte le încearcă la un moment dat. Comunicarea scurtcircuitată în familie şi prăpastia căscată între mamă şi fiu sunt laitmotivele atmosferei familiale disfuncţionale care culminează cu agresiunea neaşteptată, feroce, comisă de Kevin. Regizoarea Lynne Ramsay desface povestea într-o mulțime de episoade ce se interpun haotic şi construieşte filmul ca pe e o succesiune de flashbackuri. Eva bântuie confuză între trecut şi un prezent în care vina, remușcarea şi regretul formează mlaștina depresiei în care încearcă să își țină capul la suprafață.

Primele secvențe o arată trezindu-se pe canapeaua unei case mizere, printre cutii de medicamente și farfurii de plastic cu resturi de mâncare. O femeie între două vârste, obosită, trecută, terminată. Se ridică și pășește nesigur, clătinându-se, călcând pe gunoaie împrăștiate pe jos. Iese afară și privește. Casa și mașina tocmai i-au fost vandalizate: cineva a aruncat o găleată cu vopsea roșie pe peretele exterior și pe parbriz. Aflăm curând că aceasta e doar una dintre „bulinele negre” primite din partea comunității în care trăiește pentru faptul că a fost un părinte ratat. Motivele? Se dezvăluie treptat. Camera de filmat pătrunde în mintea Evei, iar filmul reproduce haosul și dezolarea de acolo. Cum totul apare mereu doar prin ochii ei, încerci de unul singur să cauți legături cauzale, explicații. Este într-adevăr Kevin un spirit malefic înnăscut? Sau apare așa doar în mintea ei?

La fel ca în Elephant-ul lui Gus van Sant, nu există un motiv clar pentru râvna destructivă ce îl animă pe adolescentul Kevin. La fel ca acolo, regizoarea reușește să capteze tensiunea, apăsarea, chagrin-ul inform al unei societăți în care toată lumea are datoria de a fi fericită. Și, desigur, cum ajung toate acestea să fie traduse în acte de o violență extremă. Lionel Shriver, autoarea romanului omonim după care a fost adaptat filmul We Need to Talk About Kevin, mărturisește că evenimente de genul masacrului săvârșit de doi elevi ai liceul Columbine, în 1999, au făcut parte din sursele care i-au stârnit interesul. Mass-media e și ea o prezență latentă, nenumită, în lista cu argumente ce explică traseul destructiv al lui Kevin, prin excesul ei de agresivitate și prin cum ridică celebritatea la rang de religie. Însă nu e nici pe departe singura.

În ciuda încăpățânării filmului de a-ți dezvălui o poveste cu cap și coadă, cu legături cauzale, motivații și „mesaj”, We Need to Talk About Kevin e un thriller psihologic care îți agață atenția și nu îi dă drumul. Care îți dezvăluie o situație devastator de impresionantă. Cum? Prin două performanțe actoricești de nota 10. Tilda Swinton redă fără nicio notă falsă sau îngroșată partitura părintelui măcinat pe dinăuntru de faptul că, oricât ar încerca, nu se poate înțelege cu propriul fiu. Iar Ezra Miller în rolul lui Kevin e, poate, marea revelație de pe lista de distribuție, un actor despre care vom mai auzi în mod cert. Cu o dezarmantă siguranță de sine și un egoism vicios, el e întruchiparea maleficului carismatic. Trezește antipatie și seduce în același timp. Amândoi sunt punctele de rezistență ale unui film care îți cade greu ca un bolovan, și te face să reconsideri profund relația părinte-copil în societatea în care trăim.     

Robert

Ce mai tornadă de amintiri faine s-a ridicat pe marginile fotografiei ăsteia. (thx, V.)

Allons enfants de la patrie!

La Adina si la previziunile ei oscarigene m-am gândit while watching this :)

Tinker Taylor Soldier Spy

Un titlu cam prea British, cam prea contextual pentru a putea fi tradus (aproape că îi compătimesc pe cei care au fost nevoiți să îl traducă în română - cum altfel decât banal și probabil fără să fi văzut filmul - ca Un spion care știa prea multe)? Cam lung, încâlcit și complicat, deși cu un tonus bun? Ei bine, filmul e la fel.

De fapt, probabil ar trebui să încep cu o confesiune. Nu sunt un fan al romanelor lui John le Carré și nici al romanelor de spionaj în general. Asta cu toate că le cumpăr cu regularitate și le fac cadou de Crăciun. Așa că am ridicat o sprânceană sceptică atunci când colegul de cameră - adesea aflat printre destinatarii cadourilor sus-numite - a apărut într-o seară cu Tinker Taylor Soldier Spy, adaptat după romanul lui Le Carré. Ce m-a câștigat, însă, a fost primul nume de pe afiș: Gary Oldman. Cine poate uita superbele personaje psihotice din Leon și The Fifth Element? Sau cum l-a jucat pe Harvey Lee Oswald în JFK și pe Rosencrantz, alături de Tim Roth? Iar când am văzut și restul listei de distribuție, mi-am lăsat la o parte rezervele: Colin Firth, John Hurt, Tom Hardy. Și lista nu se oprește aici. Regizorul Tomas Alfredson adună crema actorilor britanici și o așează pe tortul multietajat copt de Le Carré. Iar ce rezultă arată absolut delicios, privit prin vitrina unei chocolaterii. Dar gustul parcă nu se ridică la înălțimea aspectului.

Pe scurt, story-ul se coagulează greu ca naiba. Pe la minutul 40 încă îmi întrebam colegul: Despre ce e filmul ăsta, totuși? Poate pentru că nu am antrenament cu romanele de spionaj, nu am reușit să diger și să asimilez cohorta generoasă de personaje care apar, dispar și trebuie reținute. Sunt multe, multe! Toate cu o poveste și cu un nume de cod. Atât de multe încât aproape îmi vine să vă sfătuiesc să aveți un pix și carnețel prin preajmă, în caz că vreți să dezlipiți vreun sens din prima parte a filmului.

Apoi încet-încet lucrurile încep să se clarifice, iar ultima parte devine realmente antrenantă. Despre subiect, unii ar putea spune că e relativ expirat - Războiul rece -, dar poate asta nu ți-ar atrage atenția neapărat, dacă filmul ar fi puțin mai alert de la bun început. E drept că există o scenă cu o împușcătură, pe terasa unui bistro din Budapesta. Unde sunt trase două gloanțe. Unul pătrunde prin spatele unui spion britanic, altul prin tâmpla unei mame care își alăpta inocentă bebelușul. Dar de acolo și până la următoare scenă cu un pic de suspans, și care să fie și cât de cât inteligibilă în economia scenariului, mai e muult.

Deasupra tuturor acestor detalii, Gary Oldman rămâne prezența centrală, motivul pentru care filmul merită văzut. Deși rolul e relativ diferit de restul în care l-ați mai văzut. Lucru care nu mă miră, până la urmă, știindu-i stilul versatil, capacitatea cameleonică de a intra în pielea unei galerii de personaje foarte variate. Din câte observ, rolul lui Smiley din Tinker Taylor Soldier Spy i-a adus și o nominalizare la Oscar, dar nu îmi fac iluzii că va câștiga statueta în fața lui alde Pitt sau Clooney.

Martha Marcy May Marlene

De revăzut, chiar și numai pentru motivele astea.

Minorităţi majoritare

Să zicem că cineva vă invită să daţi o raită cu maşina timpului. Vă treziţi brusc la începutul anilor '60, în statul Mississippi. Şi descoperiţi repede că a fi alb acolo şi atunci însemna, din oficiu, două lucruri. Primul? Că făceai parte dintr-o majoritate rasială confortabilă. Al doilea? Că, de la înălţimea socială pe care ţi-o oferea acel confort, puteai da periodic câte un şut în fund vreunui reprezentant al minorităţilor rasiale, fără ca cineva să se sesizeze sau scandalizeze în mod deosebit. Acum coborâţi din maşina timpului şi păşiţi în prezent. Anul 2012, tot peste ocean. Ce observi cu ochiul liber, alb fiind, aici şi acum? Cel puţin două lucruri. Primul? Că ai un preşedinte de culoare. Al doilea? Că trăieşti într-o ţară în care numărul de naşteri din familii non-albe (negre, hispanice, asiatice ş.a.) e pe cale să îl depăşească pe cel din familii albe. Bye-bye „majorităţii confortabile”! Aşadar, mişcarea pentru drepturile civile a învins, discriminarea pozitivă a dat rezultate, la fel şi legea imigrării din 1965. Roata se întoarce încet, dar sigur. Minorităţile de ieri formează majoritatea de mâine. Iar acum, de la înălţimea socială dobândită de asupriţii de ieri, ce poate fi mai fain decât a da câte un şut în fund asupritorilor de atunci? Sau – în termenii best-seller-ului The Help de Kathryn Stockett – ce poate fi mai amuzant decât a scoate la iveală felii din istoria tensiunilor rasiale, în care personaje albe sunt portretizate (literalmente) mâncând rahat?

Pe aceeaşi undă cu acest ton vag revanşard, ecranizarea romanului The Help (tradus Culoarea sentimentelor) adoptă tiparul unei poveşti cu „personaje negative” vs. „personaje pozitive”. În partea stângă a ringului: opresorii albi, care îşi tratează servitorii negri ca pe nişte fiinţe inferioare. Deşi eliberaţi de sclavie, aceştia din urmă sunt în continuare victimele unui şir nesfârşit de intimidări şi umilinţe. Plătiţi prost, persecutaţi inclusiv de oamenii legii, lipsiţi de voce în societate. În partea dreaptă a ringului: opresaţii negri. „The help”, adică ajutoarele invizibile care fac gospodăriile impecabilelor doamne din Jackson, Mississippi să meargă şnur. Bonele şi servitoarele care le cresc copiii, le lustruiesc argintăria, pornesc aspiratorul şi pregătesc micul dejun. Dar nu au voie să folosească aceeaşi toaletă cu albii.

Castana fierbinte a unui astfel de film – pe care stă scris „nominalizare la Globurile de Aur” chiar şi înainte de a începe prima zi de filmare – a fost prinsă de Tate Taylor. Nu vă spune mai nimic numele? Nici mie. Şi asta probabil pentru că, pe de o parte, s-a ocupat mai mult de actorie decât de regie până acum. Iar pe de alta, pentru că e una dintre acele feţe interşanjabile din filmele americane, care apare în diverse roluri secundare, de obicei fără prea multe replici sau prezenţe memorabile. Însă toate astea nu l-au împiedicat pe Tate Taylor să înţeleagă foarte clar de ce anume are nevoie publicul mainstream de la un astfel de film. De o poveste cu morală, desigur. Una care trasează un mesaj fără echivoc, generator de aplauze frenetice din partea luptătorilor contra rasismului, a feministelor şi a amatorilor de „poveşti de succes”.

Aşa că, păstrând proporţiile demonstrative ale romanului, filmul distribuie actriţe de culoare pline de culoare (sic!) şi actriţe albe serbede. Cu excepţia lui Jessica Chastain, care reuşeşte să pună pe nişte tocuri enorme un personaj à la Marylin Monroe, pe cât de lubric, pe atât de uman, tot restul actriţelor albe arată ca o armată informă de cabotine. Cu zâmbetele lor Colgate, cu kilogramul de fixativ ce le menţine coafura la staturi ameţitoare şi cu rochiile apretate, ele par – toate – la fel. (Nemaivorbind de soţii lor, care, practic, nici nu există în film. Feţe pe care le uiţi în secunda doi după ce le-ai întâlnit. Prezente doar pentru a spune „Da, dragă” din când în când.) Până şi Emma Stone, în rolul lui Skeeter – jurnalista care pune pe hârtie mărturiile de umilinţă şi durere ale servitoarelor negrese – se distinge cu greu din masa de personaje decolorate.

De cealaltă parte, însă, se află Viola Davis şi Octavia Spencer. În rolurile primelor două servitoare de culoare care se decid să rupă tăcerea şi să îşi spună public povestea – riscându-şi jobul şi chiar viaţa –, ele devin rapid centrul real al filmului. O simplă privire şi o mişcare imperceptibilă a buzelor pe faţa Violei Davis face cât douăzeci de replici scremute ale armatei de cabotine descrise mai sus. În rolul unei femei de vârstă mijlocie, pentru care preţul multor ani petrecuţi ţinând o gospodărie deţinută de albi a fost viaţa propriului fiu, ea scoate la iveală o expresivitate gravă, profundă. Îţi trezeşte interesul şi empatia parcă fără a face vreun efort special în sensul ăsta. Prin simpla ei prezenţă, prin modul firesc în care scrie şi vorbeşte.

Realizat cuminte, cu ochii aţintiţi într-o carte ce probabil se numeşte „Cum să transmiţi un mesaj cât mai clar şi evident printr-un film. Ghid pentru începători.”, The Help nu rezervă prea multe surprize. Şi nici nu prea lasă loc de subtilităţi. Cu toate astea, subiectul său îl transformă într-o vizionare necesară. Şi îi dă toate şansele unei prezenţe notabile printre filmele din 2011 cu nominalizări la premii prestigioase. 

Fundul gol și stima de sine

Romane transformate în filme? Sunt o grămadă. Piese de teatru transpuse pe ecran? S-au mai văzut destule. Dar filme aduse pe scena teatrului? Mai rar. Deci cred că e OK să fii puțin sceptic când vezi afișul piesei The Full Monty.

Dacă știi superbul film cu Robert Carlyle & co., ce a luat Oscarul în '97, aproape sigur te întrebi: Ce rost are o adaptare scenică a filmului?

Mă încumet să ghicesc trei răspunsuri care stau pe limba oamenilor din spatele spectacolului:

(I) Când vine vorba de bărbați care se dezbracă, nimic nu e prea mult :) (Parafrazez din V.)
(II) Cine nu are chef oricând de o piesă comică, cu mesaj tonic, pozitiv, care te binedispune?
(III) Când apare pe afiș numele lui Răzvan Mazilu la regie și al lui Dragoș Buhagiar la scenografie, cine nu e gata să își concediez orice urmă de neîncredere și să dea o șansă spectacolului? Eu, una, exact asta am făcut.

A meritat, a fost fain? The Full Monty e un spectacol prea puțin liniar pentru a da un răspuns monosilabic la întrebarea asta. L-aș vedea din nou?

Da, pentru:
- scenografia absolut genială (instalațiile care vin și părăsesc scena, aranjate și luminate pentru a arăta exact ca ecranul unui televizor, pianul și balconul și totul),
- costumele (my personal favourite rămâne rochia Gabrielei Popescu, din ultima parte),

- Gabriela Popescu în sine - superba actriță a Teatrului de Comedie, care îi bagă în buzunar pe toți ceilalți actori de la prima silabă pe care o rostește pe scenă,
- ideea de ”spectacol în spectacol” și  cum scenariul te face să te întrebi mereu până la final, la fel ca publicul din piesă: Are they actually going to do this? Mai exact: Gașca asta de bărbați de vârstă mijlocie, cu burți și bube pe fund, o să își adune destul curaj pentru a se urca pe o scenă de striptease?
- mesajul, care până la urmă, e unul generator de energie: Încrederea de sine vine din interior. La fel și puterea de a schimba ceva în viața ta.

Poate totuși nu, din cauza:
- traducerii din engleză a textului, care prea des sună a google translator și prea rar a limba română vorbită. Dar asta s-ar putea să fie din cauza urechii mele deformate de filolog.
- muzicii - puțin prea tare pe ici, pe colo, deși excelent aleasă și interpretată,
- replicilor puțin prea îngroșate uneori, care nu fac decât să lungească inutil (până la peste 3 ore) totul,
- unor voci puțin prea slabe (pentru un musical).

Is it newsworthy? Yes. Are we gonna air it? Of course not.

You pay me to get guys like Wigand, to draw him out. To get him to trust us, to get him to go on television. I do. I deliver him. He sits. He talks. He violates his own fucking confidentiality agreement. And he's only the key witness in the biggest public health reform issue, maybe the biggest, most-expensive corporate-malfeasance case in U.S. history. And Jeffrey Wigand, who's out on a limb, does he go on television and tell the truth? Yes. Is it newsworthy? Yes. Are we gonna air it? Of course not. Why? Because he's not telling the truth? No. Because he is telling the truth. That's why we're not going to air it. And the more truth he tells, the worse it gets!

The Insider (1999), r. Michael Mann

The Ides of March

You can lie, you can cheat, you can start a war, you can bankrupt the country, but you can't fuck the intern! Cam la asta se rezumă bucăţica de filosofie electorală întoarsă pe toate părţile în The Ides of March (filmul în care George Clooney se imaginează şi se filmează pe sine însuşi în rolul viitorului preşedinte al Americii). Adică, stai să văd dacă am înţeles corect:

a. Poţi organiza uciderea unor munţi de civili analfabeţi din oraşe cu nume nepronunţabile, de la capătul lumii? Da.

b. Poţi îngroşa conturile multinaţionalelor, subţia clasa de mijloc şi adânci prăpastia dintre cei foarte foarte bogaţi şi restul lumii? Da.

c. Poţi avea o mică fantezie cvasi-deviantă implicând un trabuc gros şi limita inferioară a burticii absolut apetisante aflate în posesia unei domnişoare de 20 de ani (ale cărei pupile se dilată la primul pas pe care îl faci în aceeaşi încăpere cu ea)? NU.

Destul de ridicol, hm? Te face să te gândeşti la cum Neil Postman - printre alţii - deplângea degradarea democraţiei până la nivelul unui circ mediatic penibil. În care ai toate şansele să fii reales cu aplauze, chiar dacă faci nişte greşeli dezastruoase de politică internă şi externă, câtă vreme îţi păstrezi nepătat zâmbetul alb şi imaginea de pater familias. Cu o nevastă îmbrăcată în taior Chanel şi frezată impecabil, doi copii şi un câine.  

The Ides of March nu e chiar reconstituirea unui sexgate în sine, însă marşează puternic pe ideea că preşedintele american trebuie să păstreze aparenţele cu orice sacrificiu. Filmul este, de fapt, un fel de poveste a "pierderii inocenţei". Cu ghilimele groase. Ryan Gosling intră în costumul unui om de PR übersmart, implicat în culisele unei campanii prezidenţiale, şi animat iniţial de fraze mari: "I've worked on more campaigns than most people have by the time they're 40. He's the only one that's actually going to make a difference in people's lives". Cum e de aşteptat, spiritul militant şi frazele propagandiste se dezumflă încet-încet, pe măsură ce "adevărata faţă" a omului politic pe care îl susţine iese la iveală. Ce mai noutate, hm?

Mă îndoiesc sincer că printre cei ce se vor afla în sala de cinema la proiecţia filmului mai e cineva care să creadă în sinceritatea şi în înălţimea morală a vreunui politician. În faptul că există candidaţi care nu fac compromisuri şi jocuri murdare de culise pentru a fi aleşi. Deci, din punctul ăsta de vedere, The Ides of March reîncălzeşte o supă fără prea mult gust. Pe de altă parte, Gosling se descurcă binişor (deşi într-un rol cam banal, cam "de serie", dacă e să îl compar cu cel din iconicul Drive, despre care am scris aici). Nemaivorbind de Philip Seymour Hoffman. Şi chiar şi de Clooney, aşa puţin cum apare. 

Aşadar: story şi subiect slab, distribuţie bună. Favoritul meu made by Clooney rămâne Good Night, and Good Luck. 

   

Just drive. Decupaje.

N-am ezitat nici măcar o clipă. Cu cîţiva metri înainte să înceapă curba, am accelerat din nou şi-am început să trag de volan la stînga, apoi am călcat ambreiajul şi-am schimbat la loc într-a cincea. Simţeam că fac toate mişcările ca teleghidat, fără să le gîndesc, ca şi cum îmi veneau de undeva din străfundurile minţii, din codul cu care fusesem programat; mai mult, roţile mi se păreau prelungiri ale mîinilor şi picioarelor, pedalele şi manetele un fel de piese de legătură prin care transmiteam comenzile de executat. Pielea de pe volan devenise complet elastică, mi se mula în palme, iar adidaşii păreau că mi s-au topit în pielea tălpilor şi tălpile în metalul pedalelor, în care se ramifica acum reţeaua mea de vene, prin care adrenalina circula la aceeaşi viteză cu aia de pe indicatorul de bord. Pe şosea nu mai era Subaru condusă de un puşti de douăzeci de ani, ci doar eu, un fel de om-maşină, care se mişca perfect coordonat între partea din carne şi oase, şi partea electrică şi mecanică.

(Mihaela Gheorghiţă - Dragonul)