Calatorie contra cursului timpului

Dacă privim punţile de legătură ce se lăţesc între sferele tematice ale peripeţiilor lui Făt-Frumos (călărindu-şi vajnicul armăsar în căutarea tinereţii fără bătrâneţe) şi Duncan McLeod (încleştându-şi sabia în faţa unor personaje la fel de nemuritoare ca el, în filmul/serialul Highlander), ne-am putea aventura să spunem că imortalitatea reprezintă o temă de mare fascinaţie în imaginarul artistic al multor popoare. Oprirea faustiană a ceasului şi încercarea de a păstra intactă clipa ce întruneşte toate condiţiile fericirii – legate de frumuseţe şi hedonism, dacă ne gândim la Dorian Gray, sau de tinereţe şi vivacitate, dacă ne gândim la Făt-Frumos – pare să bântuie schema fundamentală a multor trame narative, de la paginile vetuste ale cărţilor cu basme la scenariile fantastice plăsmuite în uzina viselor de la Hollywood.

O variaţiune pe această tema găsim şi în povestioară publicată de F. Scott Fitzgerald prin anii ’20 sub numele de Strania poveste a lui Benjamin Button (The Curious Case of Benjamin Button). Însă ea marchează nu atât preocuparea pentru oprirea timpului şi păstrarea clipei, cât pentru reversiunea acestuia. Mai exact, Benjamin Button este un personaj care se naşte într-un stadiu avansat de îmbătrânire şi îşi continuă viaţa ca pe un proces neîncetat de întinerire. Dacă pe la vârsta pubertăţii are alura unui sexagenar, la vârsta a doua el trece de fapt prin adolescenţă, iar la cea de-a treia ajunge în copilărie.

Transpunerea pe marele ecran a acestei călătorii desfăşurate contra cursului firesc al timpului prezintă de la bun început câteva mari provocări. Una dintre ele e găsirea unor specialişti în arta machiajului, capabili să construiască un personaj ce suferă transformări credibile de la o vârstă la alta. În plus, facilă nu este nici cuprinderea întregului curs al unei vieţi în vreo două ore şi jumătate de proiecţie, aglomerarea narativă fiind de obicei invers proporţională cu răbdarea spectatorului. Nu în ultimul rând, episoadele ce marchează diferite vârste ale personajului principal trebuie să fie unite printr-un fir roşu, uşor de distins şi incitant de urmărit. Dacă vă spun că actorul ales pentru a-l reprezenta pe Benjamin Button este nimeni altul decât Brad Pitt – campion al topurilor ce stabilesc bărbaţii cei mai dezirabili din lume –, natura acestui fir roşu devine destul de uşor de intuit, nu-i aşa? E dragostea, desigur!

Dintr-o poveste concentrată pe tema reversiunii ontogenezei, Strania poveste a lui Benjamin Button devine, în cea mai mare parte a sa, un love story. Şi încă unul dramatic, după cum e uşor de bănuit dacă ne gândim la ciudata „boală a întineririi” de care suferă protagonistul. Încă de la început e evident că vieţile lui Benjamin şi ale iubitei sale Daisy (Cate Blanchett), parcurgând cursuri cronologice diametral opuse, se vor întâlni pentru a forma un cuplu împlinit doar pentru o scurtă durată, undeva pe la mijlocul traseului între naştere şi moarte.

Responsabili pentru regândirea poveştii lui F. Scott Fitzgerald în aşa fel încât să se potrivească cerinţelor marelui ecran sunt scenaristul Eric Roth şi regizorul David Fincher. Pe cel dintâi poate vi-l amintiţi ca semnatar al textului ce stă la baza câtorva filme celebre, cum ar fi Forrest Gump sau Munich. Iar pe cel de-al doilea, ca realizator al unor thriller-uri terifiante, precum Se7en, Fight Club sau Panic Room. În ambele cazuri, portofoliul cinematografic pare să creeze aşteptări ce nu îşi găsesc decât în mică măsură răspunsul pe ecran. În Strania poveste a lui Benjamin Button nu găsim aproape nimic din amprenta întunecată a celorlalte filme turnate de Fincher, nimic din suspansul teribil sau din momentele macabre. Cât despre scenaristul Eric Roth, e drept că atât Forrest Gump cât şi Benjamin Button parcurg o lungă serie de aventuri, însă nu prea putem compara geniala zugrăvire a istoriei recente americane prin ochii unui retardat, cu modesta trecere prin viaţă a unui personaj care tot întinereşte. Nici în ceea ce priveşte indispensabila transformare a actorilor prin machiaj, lucrurile nu se situează mereu în favoarea credibilizării personajelor. În rolul bătrânei ce-şi spune povestea pe patul de spital, machiajul lui Cate Blanchett convinge mult mai bine decât în cel al adolescentei cu ten fin ca al unui bebeluş, iar un lucru similar se poate spune şi despre Brad Pitt.

Cu toate posibilele sale slăbiciuni, Strania poveste a lui Benjamin Button a obţinut nu mai puţin de 13 nominalizări pentru premiul Oscar în acest an, deci nu putem decât să deducem că atinge o coardă sensibilă în aşteptările selecţionerilor şi ale publicului. Sau că nimic nu se compară cu a-l revedea pe Brad Pitt (chiar şi numai pentru câteva secvenţe şi chiar dacă imaginea îi e intens prelucrată în post-producţie) cu înfăţişarea de tânăr macho prin care cucerea Hollywood-ul în Thelma şi Louise, pe la începutul anilor ’90.