Undeva în spatele surorilor gemene mai mari – Mary-Kate şi Ashley, devenite celebre printr-un sitcom interminabil al anilor '80-'90? Asemănarea dintre cele două gemene crescute pe platourile de la Full House şi sora lor mai mică, Elizabeth, e atât de pregnantă, încât eşti tentat aproape instantaneu să o asociezi cu gemenele sitcomice. Să ai impresia că părinţii lor au avut tripleţi, de fapt.
Iată de ce jocul de rezistenţă pe care îl face în fulminantul lungmetraj de debut al lui Sean Durkin – aflat în competiţie pentru Un Certain Regard – vine ca o mare supriză. Şi una extrem de plăcută, trebuie să adaug. De fapt, este doar una dintre suprizele pe care le rezervă acest thriller psihologic care sondează elegant încercarea lui Martha-Marcy-May-Marlene de a se rupe de „familia” pe care a reprezentat-o timp de doi ani pentru ea o sectă condusă de un lider carismatic – schiţat undeva între Gregorian Bivolaru şi Charlie Manson. Un grup neo-hippie şi cu idei la limita anarhismului, format din câţiva tineri abia ieşiţi din adolescenţă, care trăiesc într-un fel de kibbutz izolat undeva în statul New York (poate chiar pe lângă Woodstock, deşi filmul se fereşte de referiri clare). Evident, cu toţii îşi împart viaţa sexuală, la fel ca şi toate (puţinele) posesiuni pe care le au, la fel ca şi atribuţiile legate de existenţa / subzistenţa într-o fermă aflată departe de civilizaţie. Tartore spiritual şi cu drept de întâietate la iniţierea sexuală a noilor venite, Patrick construieşte în jurul tuturor adepţilor săi o capcană nevăzută, din care le e imposibil să iasă chiar şi dacă părăsesc fizic ferma, la fel cum face Martha.
Martha Marcy May Marlene pendulează constant între prezentul aparent safe în care se află eroina scăpată din cuşca gurului şi amintirile legate de sectă. Succesiunea de flashback-uri care năvăleşte neanunţat pe ecran lăţeşte confuzia şi teama cuibărită în mintea personajului principal peste întreaga structură narativă a filmului.
Filmul dezvoltă încet şi sigur o teroare latentă, dintre picăturile căreia se nasc o droaie de simboluri laterale, ce ar merita discuţii extinse. De la mesajul anarhist / anti-capitalist al sectei, la carisma irezistibilă a gurului care detectează fără greş slăbiciunile victimelor sale şi apoi le transformă cu precizie diabolică în sclavii săi voluntari, cu mintea complet reformatată. De-a lungul şi de-a latul tuturor liniilor simbolice ale scenariului, Elizabeth Olsen (şi, de ce să nu recunoaştem, sânii ei perfecţi, dezgoliţi de vreo două ori spre ochiul înfometat al camerei) îţi acaparează fără drept de apel atenţia. Te ţine alături de ea, te seduce, te face părtaş la tramă şi la traumă.
Martha Marcy May Marlene pendulează constant între prezentul aparent safe în care se află eroina scăpată din cuşca gurului şi amintirile legate de sectă. Succesiunea de flashback-uri care năvăleşte neanunţat pe ecran lăţeşte confuzia şi teama cuibărită în mintea personajului principal peste întreaga structură narativă a filmului.
Filmul dezvoltă încet şi sigur o teroare latentă, dintre picăturile căreia se nasc o droaie de simboluri laterale, ce ar merita discuţii extinse. De la mesajul anarhist / anti-capitalist al sectei, la carisma irezistibilă a gurului care detectează fără greş slăbiciunile victimelor sale şi apoi le transformă cu precizie diabolică în sclavii săi voluntari, cu mintea complet reformatată. De-a lungul şi de-a latul tuturor liniilor simbolice ale scenariului, Elizabeth Olsen (şi, de ce să nu recunoaştem, sânii ei perfecţi, dezgoliţi de vreo două ori spre ochiul înfometat al camerei) îţi acaparează fără drept de apel atenţia. Te ţine alături de ea, te seduce, te face părtaş la tramă şi la traumă.
No comments:
Post a Comment