Feb 10, 2012

Copilul 2.0 (sosit fără manual de utilizare)

Dragi cititori fără copii, dacă vreodată ați cochetat cu ideea de a deveni părinți, sau chiar v-ați fixat-o ferm în planul cincinal, filmul We Need to Talk About Kevin are toate șansele să vă deturneze definitiv intențiile! Pentru că face zoom pe acea situație (cred/sper) rară, dar absolut coșmarescă, în care nu există niciun pic de compatibilitate sau înțelegere între o mamă și fiul ei. În care ea pendulează între stări și reacții ambivalente față de copil, iar el îi explotează abil vina. O șicanează și o manipulează. Dar nu în maniera drăgălășeniilor comice din filme gen Singur acasă (Home alone) – unde aveam un cu totul alt gen de „Kevin” –, ci cu tonul grav, profund realist, al unei drame.



„Mămica era chiar fericită înainte de a se naște Kevin. Acum se trezește în fiecare dimineață dorindu-și să fie în Franța”, mărturisește despre sine Eva (Tilda Swinton), exasperată de refuzul fiului ei de vreo 3 ani de a folosi toaleta, de a vorbi și în general de a coopera. Kevin nu suferă de autism, ci doar de un soi de răutate nativă, s-ar părea. Dotat cu un radar hipersensibil la îndoielile mamei legate de capacitatea de a fi un părinte bun, Kevin îi servește mai târziu replici ce toarnă sare pe rană. Când Eva îl anunță că în curând va avea „o parteneră de joacă”, adică o soră, el întreabă: „Dar dacă nu îmi va plăcea?”. „Atunci te vei obișnui cu situația”, vine răspunsul adultului rațional. „Doar pentru că te obișnuiești cu ceva, nu înseamnă că îți și place acel ceva. De exemplu, tu te-ai obișnuit cu mine”. Replica are efectul unui pumn în plex. Mama e K.O. Înghite în sec și schimbă vorba.

Filmul pătrunde în dedesubturile unei relații filiale ratate şi ridică probleme, temeri sau îndoieli pe care orice părinte le încearcă la un moment dat. Comunicarea scurtcircuitată în familie şi prăpastia căscată între mamă şi fiu sunt laitmotivele atmosferei familiale disfuncţionale care culminează cu agresiunea neaşteptată, feroce, comisă de Kevin. Regizoarea Lynne Ramsay desface povestea într-o mulțime de episoade ce se interpun haotic şi construieşte filmul ca pe e o succesiune de flashbackuri. Eva bântuie confuză între trecut şi un prezent în care vina, remușcarea şi regretul formează mlaștina depresiei în care încearcă să își țină capul la suprafață.
Primele secvențe o arată trezindu-se pe canapeaua unei case mizere, printre cutii de medicamente și farfurii de plastic cu resturi de mâncare. O femeie între două vârste, obosită, trecută, terminată. Se ridică și pășește nesigur, clătinându-se, călcând pe gunoaie împrăștiate pe jos. Iese afară și privește. Casa și mașina tocmai i-au fost vandalizate: cineva a aruncat o găleată cu vopsea roșie pe peretele exterior și pe parbriz. Aflăm curând că aceasta e doar una dintre „bulinele negre” primite din partea comunității în care trăiește pentru faptul că a fost un părinte ratat. Motivele? Se dezvăluie treptat. Camera de filmat pătrunde în mintea Evei, iar filmul reproduce haosul și dezolarea de acolo. Cum totul apare mereu doar prin ochii ei, încerci de unul singur să cauți legături cauzale, explicații. Este într-adevăr Kevin un spirit malefic înnăscut? Sau apare așa doar în mintea ei?


La fel ca în Elephant-ul lui Gus van Sant, nu există un motiv clar pentru râvna destructivă ce îl animă pe adolescentul Kevin. La fel ca acolo, regizoarea reușește să capteze tensiunea, apăsarea, chagrin-ul inform al unei societăți în care toată lumea are datoria de a fi fericită. Și, desigur, cum ajung toate acestea să fie traduse în acte de o violență extremă. Lionel Shriver, autoarea romanului omonim după care a fost adaptat filmul We Need to Talk About Kevin, mărturisește că evenimente de genul masacrului săvârșit de doi elevi ai liceul Columbine, în 1999, au făcut parte din sursele care i-au stârnit interesul. Mass-media e și ea o prezență latentă, nenumită, în lista cu argumente ce explică traseul destructiv al lui Kevin, prin excesul ei de agresivitate și prin cum ridică celebritatea la rang de religie. Însă nu e nici pe departe singura.

În ciuda încăpățânării filmului de a-ți dezvălui o poveste cu cap și coadă, cu legături cauzale, motivații și „mesaj”, We Need to Talk About Kevin e un thriller psihologic care îți agață atenția și nu îi dă drumul. Care îți dezvăluie o situație devastator de impresionantă. Cum? Prin două performanțe actoricești de nota 10. Tilda Swinton redă fără nicio notă falsă sau îngroșată partitura părintelui măcinat pe dinăuntru de faptul că, oricât ar încerca, nu se poate înțelege cu propriul fiu. Iar Ezra Miller în rolul lui Kevin e, poate, marea revelație de pe lista de distribuție, un actor despre care vom mai auzi în mod cert. Cu o dezarmantă siguranță de sine și un egoism vicios, el e întruchiparea maleficului carismatic. Trezește antipatie și seduce în același timp. Amândoi sunt punctele de rezistență ale unui film care îți cade greu ca un bolovan, și te face să reconsideri profund relația părinte-copil în societatea în care trăim.     

10 comments:

iulineaţa said...

copilutu` care-l joacă pe Kevin seamănă izbitor cu Edward Furlong, după mine.

apoi

Kevin-ul de la maturitate tare-mi e teamă că va juca rolul negativ şi întunecat al unui şi mai negru vampir. Seamănă în film cu norii de la Gărâna, care erau mai negri ca oricare cer dat al nopţii. (fie ea oricare)

Varianta optimistă a filmului ar fi ,,What about Bob ?``, unde rolul unui Kevin comic este jucat de Bill Murray. Rolul mamei de R. Dreyfuss.

Filmul mi-a amintit de Imaginary Heroes... The Squid and The Whale îl ştiai oricum. Am zis să-ţi împărtăşesc ceva nou. http://www.imdb.com/title/tt0373024/

Foarte frumoasă recenzia.

Cu respect,

I.L.T

iulineaţa said...

Imaginary Heroes - mult mai complex şi totodată underrated faţă de acest mult lăudat WNTTA...Kevin, care pe alocuri e fain, dar nu e, părerea mea, cu mult peste acesta.

iulineaţa said...

Ok, nu mă gândeam neapărat la genul filmului - referitor la ultima afirmaţie

ad said...

Da, si eu ma gandeam ca are ceva din maleficul vampiresco-sarmant al unui Robert Pattison, de ex., deci ar putea fi cooptat in roluri de genul. Pe de alta parte, l-ai auzit vorbind pe Ezra Miller? Eu am rasfoit cateva interviuri pe youtube si e ceva din prezenta lui (increderea in sine, egotismul, nu stiu exact ce) care ma face sa cred ca va fi capricios in alegerea rolurilor si nu va accepta orice prostioara mainstream.
Mersi de sugestii!

srn said...

About rolurile lui Ezra Miller. Am vazut Another Happy Day si rolul e la fel, adolescentul sarcastic, neempatic, lucid, care sicaneaza mama si care are issues (un fel de closeted crossdresser + substance addict care si-ar avea radacinile in relatia nereusita intre parinti). Filmul precede the Kevin film numai ca eu le-am vazut in ordine inversa si devenise un pic "deja-vu again". Plus ca era so American indie cumva, mi se parea fortat, mono-tonal in its theme, neinteresant, thought-unprovoking, poor.

Asa c-am fost cam dezamagit ce repede Hollywood l-a pigeon-holed.

ad said...

Corect, dar din fericire nu va mai putea juca roluri din astea decat un numar (foarte) limitat de ani :)

mariaaa said...

imi pare rau, dar partea de inceput m-a frapat. nu cred ca se poate compara dorinta si hotararea unui cuplu de a aduce pe lume un omulet si impreis alasat de un film. cel putin, niste oameni rationali nu ar lua o decizie based on a movie impression..
plus ca un astfel de caz, ca si cel din film, nu se intalneste des.
in rest, fain review.

ad said...

de acord, maria. filmul te poate doar descuraja. hopefully, temporar :)

dedulea said...

vine primavara. sa-l lasam pe kevin si sa trecem la cyrus: http://www.imdb.com/title/tt1336617/
(il pastram pe john c. reilly)

ad said...

de acord, pare fain :)