Midnight in Paris

Că oricine ar juca într-un film de Woody Allen ajunge în cele din urmă să arate ca Woody Allen, ştim deja. Dar în cazul lui Owen Wilson parcă e vorba de mai mult decât de importul gesticulatului în exces, al frazelor cu muuult prea multe paranteze, al gângăvelilor certăreţe, al bâlbâielilor şi al derapajelor discursive. Omul parcă are şi profilul lui Woody! Nasul, bărbia. Şi privirea. Şi postura puţin gârbovită. Şi frizura ciufulită. Toate astea, evident, fac parte dintr-o surpriză foarte plăcută. Doar una dintre cele pe care le rezervă Midnight in Paris.

Mai clar? Pe la sfârşitul anilor '70 Woody Allen publica o povestioară în care fantaza la o întoarcere în timp pentru o aventură fierbinte cu (the one and only) Emma Bovary. The Kugelmass Episode se chema acest exerciţiu de creativitate de un umor absolut savuros. Ei bine, vreo trei decenii şi ceva mai târziu, fantezia revine. Multiplicată nebuneşte. Adică nu era de ajuns ca scriitorul de mâna a doua ajuns în Paris să aibă întâlniri nocturne doar cu Hemingway şi Zelda & Scott Fitzgerald. Trebuie să fie acolo şi Cole Porter. Ba şi Dali & Bunuel. Şi Gertrude Stein. Şi o cohortă de alţi oameni pe care îi descoperi cu o neobosită fascinaţie, creionaţi parcă exact aşa cum ţi-i imaginai citindu-le cărţile. Plasaţi mereu între faze ritmate de umorul consacrat, auctorial.     

Iar dacă la asta se adaugă şi un happy end....