Exerciţii de memorie

Deşi acest lucru nu e evident din primele (zeci de) minute de vizionare, ecranizarea făcută de Liev Schrieber după cartea lui Jonathan Safran Foer – Totul e iluminat – stă fără îndoială sub semnul unui demers asumat al aducerii aminte. Iar dacă la început pare să fie un exerciţiu de memorie personal, întreprins de descendentul unei familii de emigranţi dintr-o nevoie firească de descoperire a originilor, în final se dovedeşte a fi o practică vitală pentru păstrarea vie (chiar dacă doar la nivel imaginar), prin rememorare, a unei întregi comunităţi evreieşti din Ucraina.

Filmul Totul e iluminat se află de la bun început sub marca debutului. Are un scenariu şi o regie semnate de un tip care nu a mai scris sau regizat vreun alt film înainte (Liev Schrieber e cunoscut la Hollywood mai degrabă ca un actor marginal, să nu zic mediocru, având în portofoliu mai mult roluri secundare şi prezenţe în seriale de televiziune decât vreo prezenţă notabilă într-un film). Are un protagonist a cărui experienţă în lumea filmului e, de asemenea, minimală (Eugene Hutz – de profesie solist al trupei Gogol Bordello, născută într-un bar de imigranţi est-europeni din East Village, New York, combinând oximoronic în concerte incendiare furia muzicii punk cu voioşia ce rezonează inconfundabil din viorile lăutarilor ţigani). Pe deasupra, are un al doilea protagonist ce poartă bine lipit pe frunte abţibildul imaginar cu numele „Frodo”, de la personajul de basm din Stăpânul inelelor ce l-a făcut celebru pe marile ecrane (Elijah Wood – aflat aici într-un rol cu semnificaţii diametral opuse faţă de cel jucat în populara poveste adresată în special audienţelor între 8 şi 15 ani). Nu în ultimul rând, filmul e ecranizarea celebrului prim roman al lui Jonathan Safran Foer, publicat pe când acesta avea doar 24 de ani, şi care l-a ridicat rapid pe valul celebrităţii în lumea literară americană.

Autor şi protagonist al poveştii, Jonathan Safran Foer (interpretat de Elijah Wood) joacă rolul americanului venit în Ucraina pentru a descoperi rădăcinile familiei sale evreieşti într-un sat care nu mai apare pe nicio hartă. Trochenbrod este numele shtetl-ului din care bunicul lui Jonathan a reuşit să scape chiar înaintea invaziei naziste din 1942. Indiciile ce se adună de-a lungul poveştii şi prevestesc o dramă amânată culminează la final prin corelarea cu drama cumplită a Holocaustului. Din satul în care bunicul Safran şi-a petrecut cei mai frumoşi ani ai tinereţii, în Ucraina actuală a mai rămas o singură casă. Întregul rest al comunităţii a fost ras de pe faţa pământului de către trupele naziste.

Descoperind pas cu pas dedesubturile acestei poveşti şi punând cap la cap detaliile sale, Jonathan dezvăluie treptat pasiunea ce îl caracterizează. Încă de la început el ne este prezentat drept „Colecţionarul”, şi aflăm că se ocupă cu adunarea minuţioasă de obiecte ce facilitează exerciţiul memoriei: un medalion din ambră, chei de la uşi care nu mai există, bilete expirate, poze îngălbenite, pietricele şi pumni de pământ dintr-un loc în care nu se va mai întoarce curând – toate închise ermetic în pungi mici de plastic, datate, numerotate, agăţate pe un perete şi incluse într-un catalog. Într-un război angajat cu uitarea, el reconstruieşte întregi existenţe din detalii mărunte, strângând obiecte ce vorbesc de la sine despre momente importante din viaţa celor care le-au deţinut. Medalionul mare din chihlimbar, cu o lăcustă întreagă imortalizată în interior, este punctul de pornire către un exerciţiu de aducere aminte ce depăşeşte pereţii camerei în care se află colecţia lui Jonathan. El regăseşte acest medalion la gâtul unei femei pozate alături de bunicul său înainte de plecarea acestuia din Trochenbrod.

Aventurarea în misterele unui est întunecat, marcat de persecuţiile antisemite prevalente în Europa secolului trecut chiar şi înainte de ascensiunea nazistă, este privită în paralel cu ruptura actuală pe care o resimte călătorul apusean aterizat la Odessa. Întâmpinarea lui Jonathan la gară de către aşa-zisul său translator, Alex (vorbitor al unei engleze ce mi-a amintit de cea a zâmbăreţului preşedinte ce decreta că „ză dacs cam from ză tracs” prin anii ’90), aduce filmul în sfera unei veritabile pastişe la adresa lui Kusturica. Lăutarii care fug pe peron alături de trenul (încă în mers!) în care se află Jonathan, şi cântă în acelaşi timp, fac parte dintr-o scenă parcă scoasă din Pisica albă, pisica neagră. „Exoticul” atmosferei balcanice/est-europene e întreţinut de-a lungul întregului film, pigmentat de modul brutal în care se exprimă afecţiunea în familia ucraineană, de uimirea cu care e privit obiceiul lui Jonathan de a evita să mănânce carne (de parcă vegetarianismul ar fi un comportament de extraterestru) ş.a. Melanjul dintre această ironie pe alocuri amară şi cumplita soartă a comunităţii evreieşti pe care Jonathan şi Alex o readuc la viaţă prin rememorare transformă filmul într-un experiment special, la rândul său greu de uitat.