Irealitatea japoneză

Vi s-a întâmplat vreodată să staţi mai mult de trei-patru săptămâni într-o ţară apuseană? Atunci risc să vă spun o observaţie fumată, dar iat-o oricum. După o absenţă din România mai mult decât oricând, e izbitor modul în care lipsa responsabilităţii profesionale e ridicată la rang de regulă aici. Iar în miezul punctului focal se află mereu problemele, nu soluţiile. De la implacabila mină flegmatică a doamnei de la ghişeul Poştei, la funcţionara ce molfăie saleuri de pe un platou cu „mâncare de protocol” în timp ce vă încasează o factură, şi apoi vă latră o serie de acreli ce se încheie invariabil cu „nu se poate” la orice întrebare. Şi lista nu se opreşte la banalul vieţii de zi cu zi. Nici n-ar avea cum. Preşedintele contestă ce face Primul Ministru, care la rândul său critică oameni din propriul cabinet. Totul într-un festin al pasării responsabilităţii în curtea vecină. Spiritul latin, balcanismul, vechea atitudinea subversivă faţă de orice tip de stabiliment moştenită din comunism – nici nu mai ştiu de unde porneşte sau unde se încheie lista de motive pentru care, la capitolul respectului pentru profesie şi eficienţă, rămânem mereu codaşi. Cert este că, dintr-o ţară în care se instalează camere de luat vederi în sala de şedinţe a Consiliului Local din Capitală pentru a preveni zbughirea pe uşă a consilierilor imediat după strigarea prezenţei, a vedea un film ce reflectă cultura japoneză – cum este Scrisori din Iwo Jima (Letters from Iwo Jima) – e echivalent cu a viziona un documentar despre extratereştri. În caz că nu vă amintiţi, Japonia este ţara în care, în 1970, Yukio Mishima şi-a făcut seppuku după o tentativă eşuată de a porni o lovitură de stat. Eşecul era pur şi simplu în afara discuţiei. Aceeaşi ţară în care, în această primăvară, Ministrul Agriculturii a preferat să se sinucidă decât să suporte umilinţa unui scandal legat de corupţie.

E drept că Japonia se află ieşită bine din sfera unui „Apus” tangibil, ale cărui valori putem râvni să ni le apropriem vreodată. Iată de ce, de la nivelul deriziunii supreme faţă de reguli din viaţa de lângă noi, de la imposibilitatea de a depăşi inexorabilul „fuck-the-system” care ne invadează eurile postcomuniste, atmosfera unui film ca Scrisori din Iwo Jima, despre armata japoneză în Al Doilea Război Mondial, pare profund străină. Contactul cu un mediu în care consecvenţa, devotamentul şi onoarea stau neclintite pe un piedestal a cărui înălţime nu o contestă nimeni reprezintă o experienţă absolut ireală pentru audienţa din imediata noastră apropiere. Ceea ce nu înseamnă că aceste caracteristici fac suma unui bine absolut, sau că nu le pândeşte pericolul acuzelor de anacronism. Filmul nu ridică în slăvi obedienţa oarbă faţă de codul samurailor. Până una alta, regizorul este Clint Eastwood.

Scrisori din Iwo Jima este un film ce porneşte de la două cărţi scrise de doi autori japonezi, dintre care unul a fost general în celebra bătălie de pe insula japoneză în Al Doilea Război Mondial. Aşadar, un film făcut aproape în totalitate cu o distribuţie japoneză, dar al cărei regizor e Clint Eastwood, personaj iconic în istoria filmului american. Vă mai amintiţi, nu-i aşa, de rolurile din Pentru un pumn de dolari (Per un pugno di dollari) sau din Inspectorul Harry (Dirty Harry)? În Scrisori din Iwo Jima, Eastwood se află doar în spatele camerei, dar prezenţa lui rămâne pregnantă. Filmul trebuie privit ca o replică în oglindă a unei pelicule anterioare. Dacă în Steaguri pline de glorie (The Flags of Our Fathers), regizorul Eastwood urmărea bătălia de pe insula Iwo Jima din perspectiva armatei americane, în Scrisori din Iwo Jima îşi propune să relateze aceeaşi poveste, însă din perspectiva armatei adversare americanilor.

Dincolo de faptul că răspunde cu success provocării reprezentate de lucrul cu un scenariu şi o distribuţie japoneze – fapt confirmat de Oscarul câştigat în 2007 –, Scrisori din Iwo Jima încearcă vizibil să păstreze un echilibru obiectiv al relatării. Şi în mare parte reuşeşte. Filmul începe în prezent, când pe insula Iwo Jima sunt descoperite şi dezgropate scrisori ale celor ce luptaseră acolo în urmă cu şase decenii. Prin ele se reconstituie atmosfera celebrelor patruzeci de zile de asediu american din 1945, la capătul cărora, din 21.000 de soldaţi japonezi, doar puţin peste 200 au fost luaţi prizonieri. Peste 20.000 au murit în luptă sau preferând să se sinucidă înainte de a fi capturaţi. Deşi aparent nu idealizează performanţele armatei americane – ai cărei soldaţi manifestă la fel de multă cruzime în mijlocul absurdităţii războiului – undeva în subtextul adânc al Scrisorilor din Iwo Jima lumina pozitivă cade tot pe figura unui general care cunoaşte şi adoptă ceva din valorile „spiritului american”. Valori care poate sunt mai uşor recognoscibile de spectatorul român, deşi la rândul lor destul de departe.