Usted no habla español, verdad?

Fraza asta e repetată de atâtea ori în The Limits of control, ultimul film al lui Jim Jarmusch, încât te întrebi dacă nu cumva regizorul suferă de un fel de bâlbâială în gândire. Oglindind, evident, lumea îmbibată de mass-media în care trăim, bazată prevalent pe repetare/reluare/revizitare/recapitulare.

De departe cel mai criptic şi discontinuu film al lui Jarmusch din ultimii ani, The Limits of control se îndepărtează de stilul carismatic şi relativ uşor de urmărit din Broken Flowers sau Ghost Dog, întorcându-se mai degrabă spre cel obscur/greu accesibil din Dead Man sau Coffee and cigarettes.

Dincolo de plot-ul bizar şi risipa de personaje/locuri/cadre, filmul e de văzut pentru cinefilii curioşi de posturile originale în care apar oameni ca Tilda Swinton, Gael Garcia Bernal sau Hiam Abbass. În rest, nu reuşeşte decât să confirme afirmaţia asta a lui Jarmusch: “I consider myself a dilettante, and I always have. That affects my sense of filmmaking.”

Faptul că Limits of control a fost cam nevizionabil mă împiedică să încerc o citire mai adâncă, cel puţin acum, chiar dacă acest lucru poate scoate la iveală o serie de conexiuni interesante, după cum arată C.

E al naibii de complicat!

Am impresia că Nancy Meyers s-a dus să (re)vadă Chocolat în timp ce lucra la scenariul pentru It’s complicated. Apoi a luat o foarfecă, a decupat personajul lui Juliette Binoche din decorul de orăşel francez şi l-a prins cu lipici unuia american. Păstrând inventivitatea culinară şi modelul carismatic al creatoarei de dulciuri. Ah, şi adăugând ceva ani în plus, încă doi copii, plus un ex-soţ care gravitează nostalgic prin preajmă. Iar noul decor fiind unul de ilustrată made-in-California (mda, cu celebrele plaje mereu însorite, pe care mişună oameni frumoşi, bronzaţi, cu danturi impecabile), mica chocolaterie se transformă într-un coffee shop a la Starbucks, iar cofetăreasa în şefa unui business de succes.

Evident, cârpeala nu are cum să ascundă faptul că Nancy Meyers ≠ Lasse Hallstrom, iar amprenta ei de autoare de comedii romantice nu prea are nimic în comun cu dramele regizate de el. Nemaivorbind de faptul că Meryl Streep joacă în altă ligă decât Binoche.

De fapt, iată o mostră de sinceritate nemachiată: cu toate că-mi scot oricând pălăria în faţa lui Meryl Streep, m-am cam săturat să o văd în prostioare gen Mamma mia! sau cea de faţă.

An Ajami Education

De la cartierul Ajami din Tel Aviv – unde un melanj de musulmani, creştini şi evrei îşi duce viaţa segregată clocotind mocnit de ură, în case mizere, pe străduţe prăfuite – şi până la vilele elegant ordonate şi burghez decorate din suburbia londoneză Twickenham, se cască o evidentă şi largă prăpastie. Dar pentru că am văzut Ajami la scurt timp după An Education nu mă pot abţine să nu observ firul ce surmontează senin clivajul.

Dincolo de decorul complet diferit, ambele filme urmăresc câte un personaj ce e silit să facă un pas mare către viaţa de adult, chiar dacă nu e încă pregătit să îşi abandoneze copilăria/adolescenţa. Un personaj ce trece printr-un proces accelerat de “educare”, în şcoala dotată cu mobilier din dormitorul lui Procust. Adică da, “şcoala vieţii”. În Ajami e Omar (şi nu numai), iar în An Education e Jenny.

El e nevoit să preia povara protejării siguranţei familiei sale într-un cartier în care viaţa are o valoare derizorie şi se poate intersecta în orice clipă cu un glonţ letal.

Ea abandonează peste noapte hainele adolescenţei şi le îmbracă pe cele ale femeii mature, cu bucuriile şi dezamăgirile aferente.

Amândoi sunt (sur)prinşi pe drumul abrupt al maturizării, iar pe marginea lui spun câte o poveste: Omar despre cum se trăieşte pe muchie de cuţit într-o zonă marcată de perpetua iminenţă a unui conflict interreligios (şi nu numai), iar Jenny despre convenţii puritane şi amarul abandon al adolescenţei în Anglia anilor ‘60.

Whatever Works

Cel mai ciufut dintre toţi bătrâneii ciufuţi - plus ipohondru, mizantrop şi teribil de nepoliticos - o întâlneşte pe Albă ca zăpada rătăcită într-un gang din Chinatown. Adică pe Miss Tot-felul-de-regiuni-texane, blondă, proaspătă, naivă, şi tocmai ieşită din adolescenţă (sau poate nici măcar), plus fugită de acasă pentru a-şi trăi viaţa la New York, după cum promit toate filmele de la Hollywood că se poate.

Silfida cu IQ modest se îndrăgosteşte până peste cap de boşorogul ex-candidat la premiul Nobel şi actualmente rezident al unui apartament mizer în Manhattan. Ba mai mult, se vrea luată de nevastă. Unde se poate întâmpla aşa ceva? Numai într-un film de Woody Allen, desigur.

Larry David intră de minune în rolul bătrânelului ce îşi petrece cea mai mare parte a timpului constatând cât de proşti/cretini/idioţi sunt cei din jur şi apoi spunându-le asta în faţă. În plus, reuşeşte să devină un fel de replică a lui Woody Allen pe ecran, de la gestică la accent şi evreismele new-yorkeze din limbaj, şi să construiască centrul unei comedii absolut savuroase. Din care, periodic, iese pe post de meta-narator şi conversează cu tine, cel aşezat comod pe canapea în faţa filmului.

Logorama

Take all the advertising you've ever been fed with. The logos, the slogans, the TV ads, the roadside signs and all the rest. Then mix it in with Batman's-killer-clown-meets-Ronald-McDonald, some second rate pulp fiction movie featuring donut-eating policemen and armed robberies, and a bit of James Bond. Plus the zoo from Madagascar. And a pinch of some apocalyptic movie featuring deadly earthquakes and floods. And there you have it: it's media mayhem! Pour a generous amount of dark humor + an even thicker bunch of layers identifiable in the palimpsest, and it's called Logorama (thx, cinesseur!):

While watching, this line by Nick Shay from Underworld came to mind: Consume or die. That's the mandate of our culture.

Or better yet: consume and die.

Ultimul drum

La fel cum roboţelul îl are pe gândăcel în Wall-E sau Will Smith pe căţelul credincios în Legenda vie (I Am Legend), şi în Drumul (The Road) eroul principal are un partener pentru a da piept cu lumea postapocaliptică. E vorba de fiul său. Împreună, ei sunt printre cei din urmă supravieţuitori ai unor dezastre ce au adus umanitatea în pragul sfârşitului. Reţeta pierzaniei nu e la fel de explicită ca în Wall-E, unde finalul rezultă din poluarea aferentă consumerismului nestăvilit, sau în Legenda vie, unde e vorba de o epidemie letală. În Drumul aflăm doar de existenţa unei succesiuni de cataclisme, a căror cauză rămâne ambiguă. De-a lungul întregului film, cei doi protagonişti mărşăluiesc către sudul continentului american, ce apare ca o fată morgana în pustietatea rece şi sordidă. Spre deosebire de celelalte două filme, aici personajele nu au nici nume şi nici vreo perspectivă de ieşire de pe drumul ce nu poate duce decât la moarte. Ca într-un fel de efort final, tatăl (Viggo Mortensen) îşi conduce fiul (Kodi Smit-McPhee) printr-o Americă al cărei peisaj mortifer aminteşte de „Zona” din Călăuza lui Tarkovsky.

Scenariul realizat după cartea lui Cormac McCarthy adună cele mai întunecate prevestiri ale profeţilor sfârşitului lumii. „E frig şi se face tot mai frig, pe măsură ce lumea se apropie încet de moarte. Nu mai trăieşte niciun animal, nu mai există nicio recoltă”, mărturiseşte eroul principal, cu glas obosit, de bolnav terminal. Locurile prin care trec cei doi sunt construite după manualul decorurilor postapocaliptice: crepuscul permanent, ploaie, vegetaţie moartă, incendii ce cuprind întregi păduri de copaci morţi, zăpadă înnegrită de cenuşă, cutremure ce transformă mai orice aşezare în ruine. Plus oameni decimaţi de foamete şi deveniţi canibali. Găşti înarmate vânează supravieţuitori, pe care îi închid apoi în beciuri întunecate pentru a-i măcelări şi mânca.

După primele vreo douăzeci de minute de film devine destul de evident că un final pozitiv e imposibil. Speranţa e în mod clar moartă şi îngropată. De aceea trebuie spus că Drumul nu este o peliculă uşor de vizionat. Promisiunea unei renaşteri (chiar dacă îndepărtată) a umanităţii, ce apare în Wall-E sau Legenda vie, lipseşte aici. Tot ce ne oferă deznodământul e iluzia unei siguranţe temporare dobândite de fiul eroului principal după moartea acestuia. Fără a îndepărta, însă, spectrul apăsător al sfârşitului omenirii. Depresia care stagnează, griul ubicuu, lipsa oricărei luminiţe întrezărite la capătul tunelului – toate îl transformă într-un film ce cade greu, ca un bolovan pe care îl cari apoi cu tine mult timp după ce lista cu distribuţia a dispărut de pe ecran. Migrarea posibilă a peisajului postindustrial dezolant de pe ecran în realitate datorită schimbărilor climatice şi/sau poluării, într-un viitor nu chiar atât de îndepărtat, e profund tulburătoare. Deşi filmul nu insistă asupra cauzelor ce au dus la acest acest pre-final sumbru al umanităţii, epuizarea resurselor naturale sau războiul nuclear pot fi identificate în subtext. Tot acolo găsim şi bestializarea celor rămaşi în viaţă ca urmare a luptei agonizante pentru hrană, transformarea lor în nişte brute criminale, ce salivează la văzul unui copil ca în faţa unei delicatese.

Dezolarea absolută ce stăpâneşte marşul tatălui şi al fiului către un „sud” iluzoriu, înnoptând în maşini părăsite şi folosind insecte pe post de cină, nu e anulată nici măcar de reuşite temporare. Norocoşii descoperitori ai unui buncăr plin cu mâncare conservată şi combustibil, ce îi face pentru scurt timp să retrăiască o existenţă umană – adică să facă o baie caldă, să îşi schimbe hainele şi să ia o masă adevărată –, cei doi rămân la fel de condamnaţi la o dispariţie iminentă. Nici măcar faptul că la final fiul e adoptat de o altă familie, ce la rându-i e angajată într-un marş pentru supravieţuire, nu reprezintă în sine un happy-end. Filmul rămâne conceput ca un lung ultim drum al celor din urmă supravieţuitori ai societăţii umane.

Proiectarea unui astfel de viitor distopic, unde omenirea îşi găseşte sfârşitul violent într-un decor postapocaliptic, nu e o temă nouă la Hollywood. Iar după cum arată filmele de mai sus, ca şi altele recente, gen Cartea lui Eli (The Book of Eli), subiectul e unul preferat al momentului. Ce distinge povestea ecranizată a lui Cormac McCarthy de restul meditaţiilor pe acest subiect este anihilarea sistematică a oricărei porţi de ieşire din iadul existenţei, şi condamnarea definitivă la un sfârşit cumplit. La fel ca în Nu există ţară pentru bătrâni (No Country for Old Men), moartea urmăreşte personajele cu lentoare, dar şi cu o terifiantă precizie.

Cu graţie în dizgraţie

Ruşinea are o structură etajată în povestea sud-africană a lui J.M. Coetzee, după care s-a făcut filmul Disgrace. La primul nivel e cea a dascălului jucat de John Malkovich, ce riscă şi pierde totul forţând o aventură cu o studentă mulatră. La cel de-al doilea e fiica sa, ce decide să păstreze un copil rezultat din violul săvârşit de o bandă de culoare.

Deşi inegale, cele două acte de agresiune funcţionează complementar în film şi conservă atmosfera de tensiune interrasială din cartea lui Coetzee. Nesiguranţa, permanenta iminenţă a violenţei. Rolul principal îi vine ca o mănuşă lui Malkovich, ce îşi perorează monologurile despre vină, ruşine şi dizgraţie cu mina implicit superioară a colonistului. Asta în opoziţie cu fiica lui, ce simte greutatea vinei de a face parte din rasa responsabilă de ororile apartheid-ului, şi îşi acceptă soarta de victimă aproape ca pe una meritată.

I want to go to Spain. But I won't.

Ieri seara in Club Setup.

The guys sound slightly better live, though I really love this video.

Filmul bate viaţa. Măr.

Realitatea televizată = realitatea “reală”. Altfel spus, viaţa prezentată pe ecran o modelează decisiv pe cea din afara lui. Aşa sună, în esenţă, cea mai celebră teorie a lui Jean Baudrillard. Deşi privită de mulţi drept puţin exagerată, mai ales sub acest enunţ literal, teoria pare să se aplice adesea cu bizară acurateţe în lumea cinematografică. Corespondenţa dintre viaţa reală şi cea de pe ecran a actorilor transpare mai ales acum, în era intruziunii agresive a tabloidelor în sfera personală. Un astfel de caz prin excelenţă este cel al lui Hugh Grant. De când presa i-a pus eticheta de burlac incurabil, şi a trimis armate de paparazzi pentru a o confirma, Hugh Grant e distribuit cu precădere în roluri ce par să copieze fidel această imagine.

De la Patru nunţi şi o înmormântare (Four Weddings and a Funeral) şi Nouă luni (Nine Months) – în care joacă rolul câte unui burlac ce amână sine die momentul în care va păşi spre altar – la Jurnalul lui Bridget Jones (Bridget Jones’ Diary) – unde e iubitul superficial, în căutare veşnică de cuceriri pe cât de pasionale, pe atât de pasagere –, Hugh Grant pare să se fi specializat în interpretarea unui arhetip. Mai exact, cel al bărbatului de vârstă mijlocie care refuză cu încăpăţânare “să se aşeze la casa lui”, şi intră în diverse complicaţii amoroase generate de superficialitatea sa adolescentină şi de o permanentă dorinţă de a evita orice “angajament serios” de tip familial. Pe de o parte, acest gen de personaj subminează cinic traseul stereotip către mariaj impus de convenţiile filmelor mainstream. Cam la fel de cinic ca răspunsul dat de Grant după ce a fost surprins de paparazzi acroşând contra cost o profesionistă în arta amorului, ce îşi făcea veacul îmbrăcată sumar pe Sunset Boulevard: “Am făcut un lucru rău şi cu asta basta”. Fără scuze sau tânguieli, în ciuda verbozităţii moraliste a presei americane. Dar pe de altă parte, rolul se înscrie docil în traseul specific comedioarei romantice finalizate cu happy-end. Cinic, dar şi comic, el emulează autoironic britanicul stereotip – cu accentul, afectarea şi mimica specifice – în faţa audienţei de peste ocean.

În filmul realizat după cartea omonimă a lui Nick Hornby, Totul despre băieţi (About a boy), Hugh Grant nu se dezice de arhetipul cu care ne-a obişnuit. Aici el este Will Freeman, un tip care – după cum probabil vă aşteptaţi – are 38 de ani şi se comportă ca un adolescent. Adică îşi ocupă întreg timpul cu clădirea manifestă a unei existenţe “insulare”. Fără legături prea strânse, fără obligaţii. După cum declară cu profetism mucalit de la bun început: “Trăim într-o eră a vieţii insulare. Acum o sută de ani trebuia să depinzi de cei din jur. Nimeni nu avea televizor, CD-uri, DVD-uri, casete video ... sau aparate de făcut espresso. De fapt, nimeni nu avea nimic cool. Pe când acum ... acum poţi construi în jurul tău o mică insulă paradisiacă”. Mai exact, Will e lipsit de orice angajament atât în viaţa personală – ideea de familie nu îi trezeşte nici un interes –, cât şi în cea profesională – moştenitor al unui cont confortabil în bancă, nu e obligat să aibă un job. Aşadar, îşi petrece timpul “fiind cool” – joacă snooker, citeşte reviste glossy, urmăreşte divertisment la TV, cumpără ultimele tipuri de gadgeturi electrocasnice sau îşi aranjează frizura la coafor. Plus elaborează planuri sofisticate de a-şi găsi iubite pasagere.

Meandrele unui astfel de plan îl aduc faţă în faţă cu Marcus, un băiat de 12 ani în căutare de partener pentru mama sa divorţată. Din multe puncte de vedere mai responsabil şi mai matur decât Will, Marcus începe o întreagă campanie pentru stabilirea unei legături între acesta şi mama sa. Deşi până la urmă scopul său nu este atins, pe parcurs între cei doi se consolidează o relaţie puternică, iar la final reuşita ia o formă nepreconizată iniţial. Pe marginea drumului către această relaţie, filmul în care Hugh Grant pare să se joace pe sine atinge succint multe dintre anxietăţile vieţii de familie contemporane. Divorţul, teama uciderii pasiunii prin căsătorie, stagnarea într-o adolescenţă perpetuă, depresia, găsirea unei fericiri iluzorii în acumularea de produse de consum – fiecare apare în Totul despre băieţi. Însă niciuna nu e abordată în tonurile astenice ale dramei, ci în cele uşurele ale comediei romantice. Rezultatul e lejer, amuzant şi cu happy-end. Adică la fel ca orice alt film la care te poţi uita liniştit înainte de culcare, fără pericol de insomnii.

From guerrilla fighting to presidency. The story of Nelson Mandela.

Seeing Invictus a few nights ago brought up something I believe few people remember -- before adopting the policy of reconciliation in South Africa, that the movie talks so much about, Nelson Mandela led for many years the armed branch of the African National Congress. This organization’s anti-apartheid activities were quite far from the Ghandi-inspired views that Mandela later promoted. Bombing campaigns and civilian casualties were routine practice. In fact, until 2008, Mandela was on the international terror watch list issued by the United States.

This made me wonder if any of the Guantanamo prisoners might follow a similar route and run for the White House 30 years from now.

Du reste, Invictus is probably not among Clint Eastwood’s best films. Apart from being awfully telling in so many instances, it also includes vast sections that are so long, uselessly detailed and predictable that I had a hard time not falling asleep while watching. The 20-minute rugby match is one such scene. I think Clint Eastwood loses focus in his attempt to glorify Madiba, to depict the portrait of a saint. And as we all know, saints are sweet but incredibly boring. I would have loved to see more about his youth as an ANC activist. Or about his time in jail. And much less about rugby.

La battaglia di Algeri

I recently found this incredible picture from The Battle of Algiers -- my (and Andreas Baader's) all-time favorite film about terrorism.

With its experimental mixture of fiction & documentary techniques (written and produced by a formerly imprisoned member of the FLN, Saadi Yacef, also starring in the film), Pontecorvo's classic uses primarily the viewpoint of charismatic character/historical figure Ali la Pointe to tell the story of Algerian liberation from the French colonial rule. Its depiction of controversial topics, including torture applied by the French army and explicit presentation of guerrilla warfare techniques led to its banishment in France in the 1960s. It also transformed the film into a marked source of inspiration for insurrectionary movements throughout the world, from the Black Panthers to IRA.

It's probably this heavy political weight, filling every second of neorealistic black-and-white atmosphere, that makes it such a captivating viewing, despite some obvious anachronisms.

Reclusive Salinger

Just like Pynchon, Salinger couldn't stand media attention. He didn't do the public-reading / signing-authographs / creative-writing-workshop / selling-movie-rights type of routine. He was the writer without a face. Or at least without one constructed by the media. And without a voice outside the one of Holden Caulfield, Franny and Zooey Glass, and a few other fictional characters that shaped the sound of American lit. and were translated in gazillions of other languages.

But no matter how hard he tried to hide from the eye of the press, eventually they tracked him down. And that's when they took this photo.

Here's how DeLillo (who later on used it as an inspiration for Mao II) describes it in an interview:

"[...]it was a picture that appeared on the front page of The New York Post, in the summer, I think, of 1988, and it was a photograph of J. D. Salinger. They sent two photographers to New Hampshire, to stalk him. It took them six days, but they found him. And they took his picture. He saw them and they saw him. When they took his picture he came at them. His face is an emblem of shock and rage. It's a frightening photograph."

Isn't it sad and weird how the media framed his death almost exclusively as the death of a reclusive artist, instead of one that created some of the most fascinating characters in contemporary American lit.?

Litera, spiritul si politistul. Adjectiv.

A fost o coincidenta amuzanta sa vad Politist, adjectiv la un interval relativ scurt dupa The Bad Lieutenant. Asta pentru ca amandoua sunt, tehnic vorbind, "filme politiste". Doar ca le diferentiaza o chestie esentiala. Personajul din filmul lui Herzog actioneaza exclusiv in spiritul, si nu in litera legii - adica face ferfenitza manualul de etica al meseriei (si orice urma a vreunui cod moral/de bun simt), impusca in stanga si-n dreapta, da iama in depozitul de cocaina confiscata al politiei, etc. Dar pana la urma tot il prinde pe mafiotul-sef! Pe cand cel din filmul lui Porumboiu e silit sa se limiteze la litera legii. Asa de ingusta, aberanta si imbecila cum e ea.

De ce? Ne explica intr-o lectie extinsa de morala "Domnul Capitan" jucat de Vlad Ivanov. Umflat intelectualist in pene, el isi construieste lectia prin tehnica maieuticii, cu orgoliul sefului care stie ca majoritatea subalternilor lui habar n-au ca asta nu are legatura cu folosirea sau citarea maieului. Iar rezultatul te face sa razi stramb si amar, reactie in care am impresia ca s-a specializat Corneliu Porumboiu.

The Men Who Stare at Goats

E ca şi cum regizorul filmului ar fi încapsulat şi dospit la cald toate dorinţele frustrate din lume de a-i vedea pe deţinuţii de la Guantanamo liberi. Dar, în acelaşi timp, şi-ar fi dat seama că povestea lăsării lor în libertate nu are ce să caute într-un film care se pretinde a reda o situaţie cât de cât reală. Aşa că a inventat un scenariu fantasmagoric în care să încapă această mică utopie liberală. Scenariu cusut cu aţă fosforescentă, în care ni se serveşte o unitate militară supersecretă şi superspecializată în cultivarea de luptători cu superputeri în armata americană. Tartore peste supereroii clociţi aici e Jeff Bridges, într-un rol care mi-a amintit de cel în care îl chema Lebowski şi plimba un pahar cu White Russian în diverse locaţii bizare. Iar primul din grupa lui de învăţăcei, cu premii speciale la orele de "spionaj-psihic" şi "oprit-inima-unei-capre-prin-forţa-privirii", e George Clooney, într-un rol care parcă a fost croit de fraţii Coen. Ce să mai, filmul e de râs la fel de tare şi de negru pe cât sugerează titlul.

Amintiri din epoca de aur

Ar fi o gramada de spus despre fiecare bucata din filmul asta care e pus cap la cap, scris si regizat de o mana de oameni faini ce demonstreaza din nou ca filmul romanesc e alive & kicking. Despre cum sunt alese legendele din perioada triumfala a comunismului si cat de bine gandite momentele si situatiile pe care le pun in cadru. Dar o sa ma opresc scurt doar la amintirea mea preferata din serie: Legenda soferului de gaini :) (din partea a 2-a a Amintirilor)

Preferata pentru ca spune atat de putine si face sa se inteleaga atat de multe. Si pentru ca mi-a facut placere sa descopar cat de similar e, pana la urma, rolul lui Vlad Ivanov de aici cu cel din 4,3,2. Cu diferenta cruciala ca tot ceea ce spune cu o nonsalanta socanta acolo, cu aroganta explicita a santajistului, trece aici in registrul tacerii. Intentiile intra in aceeasi sfera, insa nu mai apartin unui personaj fara scrupule. Sfiala si un oarecare bun simt inerent al personajului Grigore nu permit formularea lor intr-o maniera a la Domnu' Bebe. Modul in care Vlad Ivanov se adapteaza ambelor roluri imi reconfirma ce echipa de minune face cu Cristi Mungiu. Si, desigur, cat de geniali sunt amandoi :)

Reality show la Paradis TV

„I see dead people” era fraza recurentă cu care micuţul Haley Joel Osment trezea fiori de groază în Al şaselea simţ (The Sixth Sense), cucerind decisiv ochii şi urechile privitorilor. Plasarea glasului său mititel în contextul lugubru al unei conversaţii cu oameni ce au trecut pe lumea cealaltă a reprezentat cheia succesului pentru filmul bizar, dar atât de captivant, al regizorului M. Night Shyamalan. O asociere similară stă şi la baza peliculei Din raiul meu (The Lovely Bones), realizat după romanul lui Alice Sebold de regizorul Peter Jackson. Doar că de data asta perspectiva este inversată. Filmul nu mai urmăreşte un personaj din lumea noastră ce poate comunica cu cea de dincolo, ci o fetiţă ce a trecut deja dincolo, însă continuă să privească la cele lăsate în urmă. Cu o lejeritate ce surprinde, eroina dezvăluie în primele câteva minute ale filmului întregul miez narativ. După ce ne informează cu multă candoare copilărească: „Numele meu este Salmon. La fel ca al peştelui. Prenumele: Susie.”, ea continuă cu gravitate pătrunzătoare: „Aveam 14 ani când am fost ucisă, pe 6 decembrie 1973.”

Aşadar, filmul se dezvăluie de la început ca unul al rememorării, ce va culmina, după cum e uşor de intuit, cu uciderea lui Susie (Saoirse Ronan). Privit de la acest nivel, Din raiul meu pare a concentra premisele de peliculă horror centrată pe detaliile unei crime odioase şi pe personalitatea maladivă a ucigaşului în serie. Şi poate asta ar fi şi fost, dacă narator era criminalul. Însă cum vocea auctorială aparţine lui Susie, e evident că avem un gen diferit de poveste aici. Filmul ne scuteşte de detaliile macabre ale crimei, de o incursiune adâncă în mintea psihotică a asasinului sau de căutarea unei eventuale motivaţii pentru faptele lui. Punctul propriu-zis de trecere al lui Susie din această lume în cea de dincolo pare să conteze puţin. Accentul stă pe existenţa ei acolo şi perpetua privire înapoi, ceea ce transformă ucigaşul într-un personaj secundar (rol de care Stanley Tucci se achită onorabil, câştigând o nominalizare pentru Globurile de Aur din acest an).

Portretizarea „raiului” – sau, în fine, a unui soi de antecameră a raiului, de unde Susie are privilegiul de a putea privi încă spre lumea pe care a lăsat-o în urmă – ridică un risc considerabil pentru autorul filmului: căderea în clişeu. Câmpurile mereu verzi, lanurile de grâu în pârg, cerul de un albastru imaculat şi apele veşnic limpezi aduc prea mult cu imaginile demonetizate reproduse fără încetare pe ilustrate poştale, în calendare cu preţ redus sau în sute de alte filme. Şi, din păcate, pelicula nu face economie la ele. Există pasaje destul de consistente în care aceste imagini impersonale şi stereotipe ale unui paradis natural perpetuu ocupă întreg ecranul. Pasaje care, în loc să fie unite inseparabil de atmosfera personală a filmului, funcţionează ca un fel de cortină universală; ele ar putea fi fără probleme decupate şi ataşate altei producţii de la Hollywood, în care s-ar integra corect, spunând însă la fel de puţine.

Din fericire, aceste simboluri banalizate nu acaparează decisiv modul în care e reprezentat edenul lui Susie. Aşa cum pare firesc, dacă ne gândim că viaţa naratoarei a fost oprită la apogeul pubertăţii, raiul lui Susie Salmon e un loc în care se pot face toate lucrurile la care ar râvni un personaj de vârsta ei – zbânţuială în haine extravagante împreună cu cea mai bună prietenă, bătăi cu flori, răsfoit reviste ce conţin sfaturi despre cum să-ţi asortezi unghiile cu ochelarii de soare, muzică, dans şi alunecat cu sania pe un derdeluş uriaş. Şi poate cel mai important – posibilitatea de a privi captivată, în timp ce ronţăie popcorn ca şi cum ar fi o spectatoare fidelă a unui reality show la Paradis TV, fragmente din ce se întâmplă în viaţa lăsată în urmă. Şi asta pentru că, după cum e firesc pentru vârsta ei, Susie simte la fel de mult lipsa familiei ca pe cea a lui Ray – brunetul cu gene lungi de la liceu, cu care a schimbat doar câteva vorbe precipitate de roşeaţa din obraji, şi a stabilit o primă întâlnire romantică la mall exact în ziua în care a fost ucisă.

La fel de prielnic pentru aerul proaspăt al filmului este rolul bunicii lui Susie, mic dar foarte pregnant în economia peliculei, jucat de Susan Sarandon. Bunica încă tânără, ce fumează ţigară după ţigară şi are prin preajmă un pahar de whisky încă de la ora prânzului, vine pentru a „prelua controlul” în casa în care moartea fetiţei de 14 ani i-a scufundat pe cei doi părinţi într-o depresie adâncă. Excentrică şi plină de replici ce contrastează binevenit cu atmosfera suburbiei americane (ce, până la crimă, seamănă mult prea mult cu una de basm pentru a fi adevărată), ea rămâne paradoxal mintea limpede atât de necesară pentru ca familia lăsată în urmă de Susie să poată continua să trăiască într-o oarecare normalitate. După cum e de aşteptat, filmul alunecă spre un happy end mai mult sau mai puţin justificat. Una peste alta, Din raiul meu nu se ridică la înălţimea lui Al şaselea simţ, dar asta şi pentru că nu se ia atât de tare în serios. Adică preferă să rămână fidel unei voci narative ce colorează viaţa de dincolo mai mult în tonurile luminoase ale viziunii pubertine decât în unele macabre.

Mireasa siriana

Ideea filmului mi se pare foarte faina si bine gandita. La fel ca Etz Limon, despre care scriam acum cateva luni, filmul spune o poveste din zona de ocupatie israeliana. Dar de data asta nu e West Bank, ci Inaltimile Golan - luate de Israel de la Siria in anii '60, printr-un razboi de o saptamana, dupa cum explica atat o parte, cat si cealalta. Pentru a spune povestea, scenariul pune pe tapet urmatorul pretext.

Mona, o fata dintr-un sat aflat in zona Inaltimilor Golan, in care locuitorii au "nationalitate nedefinita" (nefiind recunoscuti nici ca sirieni, dar nici ca israelieni de autoritatea de ocupatie), urmeaza sa se casatoreasca cu Tallel, un actor sirian din Damasc, pe care nu il cunoaste decat de la televizor. Asta atat pentru ca mariajul este aranjat de familie, cat si pentru ca in regiunea ocupata accesul este interzis pentru sirieni. Mai exact, familia lui Tallel nu poate veni in satul Monei, si nici familia Monei nu poate trece in Siria pentru nunta. Deci ea urmeaza sa aiba loc la granita, unde fratele Monei striga urari prin megafon familiei lui Tallel, aflat de cealalta parte a gardului cu sarma ghimpata. Comicul situatiei e sporit de incalceala birocratica ce trebuie biruita pentru ca nunta sa aiba loc.

Desi ideea filmului si ipostazele imaginate de scenariu sunt foarte expresive, jocul actorilor e cam prea plin de locuri comune pentru a face filmul extraordinar. Cel mai mult m-a dezamagit Hiam Abbass, a carei prestatie a fost piesa de rezistenta in Etz Limon, dar care aici se pierde intr-o mimica cam prea afectata si teatrala pentru subiect.

The Bad Lieutenant: Port of Call - New Orleans

Shoot first. Ask questions later.

Cred ca Dirty Harry a fost cel care a canonizat genul de personaj politist definit prin sintagma asta. Si uite ca, trei decenii mai tarziu, arhetipul poate fi inca fara probleme sters de praf si scos in vitrina. Sau cel putin asta spune ultimul film al lui Werner Herzog, in care personajul principal e un politist cu un palmares impresionant de fapte ilegale. Adica un "locotenent rau", dupa cum anunta cinic de fatis titlul. Dar care, pana la urma, se dovedeste a fi totusi un detectiv de succes. Eficient, dar corupt.

Asemanarea cu personajul lui Clint Eastwood se opreste fara doar si poate la nivelul temei, pentru ca la capitolul compozitie Herzog pariaza totul pe zona din afara suprafetei netede a evidentei, rezonand intr-un umor greu si noir. Pe cand la Spiegel, what you see is what you get.

Dupa cum zicea un comentariu peste care am dat pe imdb - citez aproximativ: doamne-ajuta ca Nicolas Cage a revenit la filme mishto! Dupa Ghost Rider si Bangkok Dangerous incepusem sa cred ca e pierdut fara speranta. In Bad Lieutanant face un rol absolut sublim. Iar Domnul Herzog nu e nici el mai prejos, desi am impresia ca nu joaca pe terenul lui obisnuit. Iar Eva Mendes e cam cat de delicioasa te astepti sa fie. Si scenele cu camera mobila, in care apar fixate reptile rasarite din imaginatia narcotica a lui Terry McDonagh, sunt chiar cireasa de pe tort.

Pereţii-barieră

Nu sunt cei tencuiţi ai sălii de curs, în Entre les murs. Nici măcar cei ai şcolii din suburbia pariziană mizeră de unde vin copiii din clasa lui Monsieur Marin. Sunt cei construiţi etanş de societate împrejurul lor. Invizibile şi greu penetrabile, aceste ziduri reprezintă graniţa ridicată de sărăcie, de cultura neorurală a familiilor din care provin. Sau de eticheta nevăzută dar de nedezlipit de pe fruntea fiecăruia, ce le desemnează rasa/etnia/naţionalitatea ne-franceză, limba vorbită acasă ce nu se regăseşte defel în sala de clasă, sau divertismentul ieftin pe care pe care îl consumă absorbiţi, parcă pentru a-şi abandona/confunda subversiv identitatea cu cea a unui jucător de fotbal din Cupa Africii sau a unui solist de rap.

Povestea eşuată a Întoarcerii la Brideshead

Gârboviţi sub greutatea tomului semnat de Evelyn Waugh, scenaristul şi regizorul responsabili cu ecranizarea Întoarcerii la Brideshead (Brideshead Revisited) se chinuie să înghesuie în cadrul strâmt de două ore şi ceva al filmului toate mărunţişurile unei acţiuni luxuriante – iată senzaţia ce persistă după vizionare. Acţiunea se lăbărţează peste mai bine de un deceniu şi trimite personajele din Anglia până la Veneţia şi înapoi, iar ulterior prin Maroc, ba chiar şi prin filtrul atât de bogat subtextual al unui război mondial. Incapacitatea realizatorilor filmului de a face faţă avalanşei fâşiilor de acţiune ce vor a fi introduse în film este prima impresie ce frapează privitorul. În mod neplăcut, desigur. În loc să îşi asume decizia de a colora intens doar unul sau două episoade majore, selectate cu cap din romanul lui Waugh, şi în jurul cărora să creioneze apoi în nuanţe mai fade restul acţiunii, cei doi consumă zadarnic timpul de peliculă expunând deşirat şi superficial acţiunea atât de densă a cărţii. Iar distribuţia nu prea îi ajută nici ea.

De fapt, istoria filmului Întoarcere la Brideshead e încă de la început cea a unui eşec. Motivele? Cel puţin două la număr. Primul – filmul a fost conceput ca o adaptare după un mini-serial de unsprezece episoade ce a avut mult succes la difuzarea în Marea Britanie şi Canada, la începutul anilor ’80. Succes ce se explică nu numai datorită formulei episodice mult mai generoase, ce s-a asortat evident mai bine structurii narative opulente a romanului lui Waugh, ci şi pentru că l-a avut pe Jeremy Irons în rolul principal. Al doilea – regizorul desemnat iniţial pentru transpunerea cinematografică a cărţii, David Yates, laureat al mai multor distincţii pentru producţii de televiziune britanice (printre care două premii BAFTA, echivalente ale Oscarului de peste ocean), a părăsit platourile de filmare în stadiul iniţial al proiectului, pentru a face Harry Potter şi Ordinul Phoenix. Cu tot cu el au plecat şi actorii distribuiţi iniţial pentru rolurile principale: Paul Bettany, Jude Law şi Jennifer Connelly. Singurul nume sonor rămas a fost Emma Thompson, de acord să lucreze cu regizorul lăsat să îl înlocuiască pe Yates: Julian Jarrold.

E drept că nu întotdeauna calitatea unui film este dată de sonoritatea numelor de pe afiş. Există atât de multe filme excelente realizate de necunoscuţi şi în care joacă actori al căror nume nu spune nimic publicului, uneori chiar neprofesionişti, dar care reuşesc să ţină ochii şi atenţia privitorilor lipite strâns de acţiune. Cazul Întoarcerii la Brideshead nu face parte, însă, din aceasta categorie. Oricât de indulgent am privi-o, interpretarea personajului principal Charles Ryder (Matthew Goode) este plată, ştearsă, lipsită de orice expresie distinctivă. Alături de protagonista Julia Flyte (Hayley Atwell), el formează un duo al banalităţii şi clişeului, responsabil pentru însumarea unei suite complete de replici şi gestici comune, prăfuite. Ambii reuşesc doar foarte rar să se ridice deasupra statutului de cititori inexpresivi ai unor replici răsuflate. Dar poate vina nu le aparţine în întregime. În încercarea disperată de a acoperi întinderea masivă a scenariului, regizorul le lasă foarte puţin spaţiu de manevră şi adesea sacrifică dezvoltarea atât de necesară a unor raţionamente cauzale. De pildă, vrea să deducem singuri cum după doar câteva minute de intimitate, cele două personaje ajung să fie legate de o iubire ce rezistă cu mult stoicism. Atât de mult, încât după ani şi ani, când se reîntâlnesc, cei doi decid aproape instant să îşi abandoneze familiile şi vieţile construite între timp, pentru a fi împreună.

În plus, filmul are un excedent de coincidenţe cusute cu aţă albă. Secvenţa din timpul carnavalului de la Veneţia – când protagonistul o sărută sub o arcadă pe Julia şi tocmai în acel moment e surprins de fratele ei, care spera într-o idilă pederastă şi e profund rănit – are ceva din aerul de telenovelă în care Esmeralda se lasă sărutată pasional de iubitul proscris, iar în secunda doi intră pe uşă nevasta-iubitului / servitoarea-bârfitoare / tatăl-care-se-împotriveşte. Fără îndoială, filmul ar fi putut fi o poveste impresionantă şi neobişnuită despre un triunghi amoros în care un frate şi o soră sunt îndrăgostiţi de acelaşi bărbat. Sau despre cum severitatea educaţiei catolice germinează frustrări adânci şi transformă vina într-un laitmotiv al existenţei. Sau despre decăderea tihnitului univers al aristocraţiei britanice în preajma celui de-al Doilea Război Mondial. Oricare teză s-ar fi pretat cu succes, câtă vreme realizatorii Întoarcerii la Brideshead ar fi avut curajul unei citiri asumate a textului şi nu s-ar fi pierdut în vâltoarea unei simple reproduceri. Ori ar fi găsit o tehnică dătătoare de coerenţă, de tipul relevării prin contrast ce asigură unitatea filmului Remuşcare (Atonement), apropiat tematic şi la fel de ambiţios în acoperirea unei naraţiuni vaste. În lipsa unei astfel de regii asumate, însă, filmul rămâne o tristă nereuşită.