„I see dead people” era fraza recurentă cu care micuţul Haley Joel Osment trezea fiori de groază în Al şaselea simţ (The Sixth Sense), cucerind decisiv ochii şi urechile privitorilor. Plasarea glasului său mititel în contextul lugubru al unei conversaţii cu oameni ce au trecut pe lumea cealaltă a reprezentat cheia succesului pentru filmul bizar, dar atât de captivant, al regizorului M. Night Shyamalan. O asociere similară stă şi la baza peliculei Din raiul meu (The Lovely Bones), realizat după romanul lui Alice Sebold de regizorul Peter Jackson. Doar că de data asta perspectiva este inversată. Filmul nu mai urmăreşte un personaj din lumea noastră ce poate comunica cu cea de dincolo, ci o fetiţă ce a trecut deja dincolo, însă continuă să privească la cele lăsate în urmă. Cu o lejeritate ce surprinde, eroina dezvăluie în primele câteva minute ale filmului întregul miez narativ. După ce ne informează cu multă candoare copilărească: „Numele meu este Salmon. La fel ca al peştelui. Prenumele: Susie.”, ea continuă cu gravitate pătrunzătoare: „Aveam 14 ani când am fost ucisă, pe 6 decembrie 1973.”
Aşadar, filmul se dezvăluie de la început ca unul al rememorării, ce va culmina, după cum e uşor de intuit, cu uciderea lui Susie (Saoirse Ronan). Privit de la acest nivel, Din raiul meu pare a concentra premisele de peliculă horror centrată pe detaliile unei crime odioase şi pe personalitatea maladivă a ucigaşului în serie. Şi poate asta ar fi şi fost, dacă narator era criminalul. Însă cum vocea auctorială aparţine lui Susie, e evident că avem un gen diferit de poveste aici. Filmul ne scuteşte de detaliile macabre ale crimei, de o incursiune adâncă în mintea psihotică a asasinului sau de căutarea unei eventuale motivaţii pentru faptele lui. Punctul propriu-zis de trecere al lui Susie din această lume în cea de dincolo pare să conteze puţin. Accentul stă pe existenţa ei acolo şi perpetua privire înapoi, ceea ce transformă ucigaşul într-un personaj secundar (rol de care Stanley Tucci se achită onorabil, câştigând o nominalizare pentru Globurile de Aur din acest an).
Portretizarea „raiului” – sau, în fine, a unui soi de antecameră a raiului, de unde Susie are privilegiul de a putea privi încă spre lumea pe care a lăsat-o în urmă – ridică un risc considerabil pentru autorul filmului: căderea în clişeu. Câmpurile mereu verzi, lanurile de grâu în pârg, cerul de un albastru imaculat şi apele veşnic limpezi aduc prea mult cu imaginile demonetizate reproduse fără încetare pe ilustrate poştale, în calendare cu preţ redus sau în sute de alte filme. Şi, din păcate, pelicula nu face economie la ele. Există pasaje destul de consistente în care aceste imagini impersonale şi stereotipe ale unui paradis natural perpetuu ocupă întreg ecranul. Pasaje care, în loc să fie unite inseparabil de atmosfera personală a filmului, funcţionează ca un fel de cortină universală; ele ar putea fi fără probleme decupate şi ataşate altei producţii de la Hollywood, în care s-ar integra corect, spunând însă la fel de puţine.
Din fericire, aceste simboluri banalizate nu acaparează decisiv modul în care e reprezentat edenul lui Susie. Aşa cum pare firesc, dacă ne gândim că viaţa naratoarei a fost oprită la apogeul pubertăţii, raiul lui Susie Salmon e un loc în care se pot face toate lucrurile la care ar râvni un personaj de vârsta ei – zbânţuială în haine extravagante împreună cu cea mai bună prietenă, bătăi cu flori, răsfoit reviste ce conţin sfaturi despre cum să-ţi asortezi unghiile cu ochelarii de soare, muzică, dans şi alunecat cu sania pe un derdeluş uriaş. Şi poate cel mai important – posibilitatea de a privi captivată, în timp ce ronţăie popcorn ca şi cum ar fi o spectatoare fidelă a unui reality show la Paradis TV, fragmente din ce se întâmplă în viaţa lăsată în urmă. Şi asta pentru că, după cum e firesc pentru vârsta ei, Susie simte la fel de mult lipsa familiei ca pe cea a lui Ray – brunetul cu gene lungi de la liceu, cu care a schimbat doar câteva vorbe precipitate de roşeaţa din obraji, şi a stabilit o primă întâlnire romantică la mall exact în ziua în care a fost ucisă.
La fel de prielnic pentru aerul proaspăt al filmului este rolul bunicii lui Susie, mic dar foarte pregnant în economia peliculei, jucat de Susan Sarandon. Bunica încă tânără, ce fumează ţigară după ţigară şi are prin preajmă un pahar de whisky încă de la ora prânzului, vine pentru a „prelua controlul” în casa în care moartea fetiţei de 14 ani i-a scufundat pe cei doi părinţi într-o depresie adâncă. Excentrică şi plină de replici ce contrastează binevenit cu atmosfera suburbiei americane (ce, până la crimă, seamănă mult prea mult cu una de basm pentru a fi adevărată), ea rămâne paradoxal mintea limpede atât de necesară pentru ca familia lăsată în urmă de Susie să poată continua să trăiască într-o oarecare normalitate. După cum e de aşteptat, filmul alunecă spre un happy end mai mult sau mai puţin justificat. Una peste alta, Din raiul meu nu se ridică la înălţimea lui Al şaselea simţ, dar asta şi pentru că nu se ia atât de tare în serios. Adică preferă să rămână fidel unei voci narative ce colorează viaţa de dincolo mai mult în tonurile luminoase ale viziunii pubertine decât în unele macabre.
No comments:
Post a Comment