Fraza asta e repetată de atâtea ori în The Limits of control, ultimul film al lui Jim Jarmusch, încât te întrebi dacă nu cumva regizorul suferă de un fel de bâlbâială în gândire. Oglindind, evident, lumea îmbibată de mass-media în care trăim, bazată prevalent pe repetare/reluare/revizitare/recapitulare.
De departe cel mai criptic şi discontinuu film al lui Jarmusch din ultimii ani, The Limits of control se îndepărtează de stilul carismatic şi relativ uşor de urmărit din Broken Flowers sau Ghost Dog, întorcându-se mai degrabă spre cel obscur/greu accesibil din Dead Man sau Coffee and cigarettes.
Dincolo de plot-ul bizar şi risipa de personaje/locuri/cadre, filmul e de văzut pentru cinefilii curioşi de posturile originale în care apar oameni ca Tilda Swinton, Gael Garcia Bernal sau Hiam Abbass. În rest, nu reuşeşte decât să confirme afirmaţia asta a lui Jarmusch: “I consider myself a dilettante, and I always have. That affects my sense of filmmaking.”
Faptul că Limits of control a fost cam nevizionabil mă împiedică să încerc o citire mai adâncă, cel puţin acum, chiar dacă acest lucru poate scoate la iveală o serie de conexiuni interesante, după cum arată C.
3 comments:
overrated. de film vorbesc! iar subiectul e... scuzaţi-mă... o băşină! cum ai ajuns... cu puterea minţii... :))
cred ca anumite secvente sunt faine luate izolat (ma refer la imagine, la De Bankole s.a.), si poate ca ar fi fost ok daca dl Jarmusch nu s-ar fi hazardat la un lung metraj. dar in ansamblu, da, sunt de acord ca nu prea functioneaza acest film.
da, îm mod cert, filmul are o imagine bună. niciun dubiu - dar ăsta a fost singurul lucru care mi-a rămas în minte. finalul - cu negrul în interiorul bazei militare este din cu totul alt film faţă de ce am văzut anterior - vezi repetiţiile şi personajele.
Post a Comment