Paul Auster / “The New York Trilogy” and “Oracle Night”

Though I think technically what Paul Auster writes is called detective fiction, he doesn’t go for the traditional formula – the mystery, the spying, the digging in the past, the surfacing of unexpected details, and then ta-daa!: the definite resolution – but rather for how these novels are written. We’re always talking about a detective story within (at least) another detective story, and that’s why “The New York Trilogy” has been described as meta-detective-fiction. Here are a few things that I had fun discovering and I enjoyed experimenting as anti-boredom/anti-dullness surprises in Auster’s books:

1.The traditional spying formula is turned completely upside down. In “Ghosts” (“The New York Trilogy”) the detective following a “suspect” realizes in the end that he is the one who is being followed. The reason? He's just a pawn in a game set up for inspirational purposes by a fiction writer.

2.A character pretending to be “Paul Auster” himself in “City of Glass” (“The New York Trilogy”), though in fact he is someone else. That was a fun fictional knack to use :)

3.The use of footnotes in “Oracle Night”. Probably intended to trim the story as much as possible and/or not have it too clogged with details. However, you could almost make up a whole new novel by putting together all footnotes. I realize this is not a novel technique in itself (I believe Camil Petrescu used in “Patul lui Procust” decades before), but I liked the way it is embedded in the mystery-story pattern.

4.The urban atmosphere. “The New York Trilogy” in particular reminded me of an episode from Jim Jarmusch’s “Night on Earth”. Probably because they both happen in and around Brooklyn.

5.How each story features a character who at some point decides to walk out from his own life for no apparent reason. Leaves the apartment to drop a postcard one evening and ends up in a completely different city where he starts all over. Plus how these attempts almost always fail miserably. Not in terms of the character coming back, but rather not finding whatever he was hoping to achieve by taking a fresh start.

6.How Auster’s stories are always about other stories. There’s never a clear narrative line following “detective X hired by the Mrs. Y to find details on her missing husband”, but rather a series of digressions about the inner life of an auctorial “I”-voice or of the main character. In addition, these digressions do not lead to any clear resolution. It’s more like a mystery about a mystery that takes you inside the life of a number of characters. And what you get out of it is not a clear finale, not the feeling that the story started at point A and ended at point Z, but rather that you’ve experienced a large range of often unexplainable but so deeply human mindsets and feelings. And you’ll carry full episodes and bits of atmosphere with you for days on end.

The Weather Man

It’s almost hard to believe this movie comes from Gore Verbinsky – the mainstream, action-movie director known for box-office hits such The Mexican or Pirates of the Caribbean.

To me The Weather Man looks more like an Alexander Payne film (see an older post on About Schmidt). And that’s because it focuses on a rather ordinary fellow, whose life doesn’t really include anything spectacular. Except perhaps the fact that he occasionally gets hit by flying milkshakes :). He’s Dave Spritz, weatherman for a TV network – a job that makes him quasi-famous and hence sometimes a target for pranks from the part of people with a somewhat vicious sense of humor (implying semi-liquid food thrown on Mr.Spritz as he drives with his window open or walks on the street).

What would probably characterize this guy best is the phrase “good-enough-for-me”, which he doesn't utter as such but seems to be like a motto for the way he makes choices in life. He’s not unhappy. But he’s not happy either. He has a job where he works little and gets paid a lot. A former wife and two kids. A failed novel written some years back, now gathering dust somewhere in a drawer. Plus a famous-writer father who doesn’t have too much time left to live (and who’s played so well by Michael Caine). To put it simply, Dave Spritz didn’t quite excel in his personal life, but he is responsible for another type of “American accomplishment” (as Caine’s character so subtly underlines at some point). He is about to be promoted to a job in the national TV network, thus adding a few more figures to his annual revenue. Does this make him happier? The film doesn't really suggest that.

Though it received mixed reviews, possibly because the loose ends it leaves in the narrative might make it a bit unconvincing at times, I think it’s worth watching. And one of the reasons is this particular freedom it gives the viewer in terms of interpretation, this lack of any clear resolution (that in the end makes you wonder – was there any problem in the first place?). It might be a film which subtly criticizes a society who lately seems to equate money with happiness more than anything else. It might be about how we tend to be more and more spoiled in our constant search of getting everything as easy as possible, but always slightly unsatisfied with what we get. Or it might just be a funny-sad look at an ordinary case of latent depression, like most of Alexander Payne’s movies.

Luis Sepulveda / "Diario de un killer sentimental"

With the exception of Pablo Neruda’s poetry, I didn’t really see Chile on the world map of literature until recently, when I got a book called Diario de un killer sentimental by Luis Sepulveda. Though some literature aficionados tend to look down on the genre he is practicing – detective stories – to me his writing is absolutely seamless. In fact, lately I’m more and more convinced that this is really a genre which has a lot more in stock than first meets the eye. That is in part also due to some of Paul Auster’s work, but I will come back to this in one the following days.

With a life that makes up a great novel in itself, the Chilean novelist Luis Sepulveda has such a perfectly sharp and clear storytelling technique that it was impossible for me to leave the book out of my hand until the last line of the story. And the truth is this didn’t take so long in the case of Diario de un killer sentimental – a short detective story that follows a professional killer during his last mission before retirement. And even though I did somehow predict the ending in my mind – probably because my reading expectations were somewhat shaped in time by experiencing similar stories in films, where the narrative formula tends to be pretty repetitive – I absolutely enjoyed every page of Sepulveda’s story, his vividly cinematic descriptions and his razor-sharp authorial voice, flawlessly shaping a story in which not a single word is superfluous.

Aldous Huxley / "Brave New World"

It’s amazing to me how much insight into future social and economical tendencies could Aldous Huxley provide in the 30s, when he wrote Brave New World. I don’t think many other people back then could have predicted that a few decades ahead the key-word in societal behavior would become „consumption” (except Keynes, whose theories Huxley probably wanted to satirize a little bit), and that all individual efforts would be directed towards overarching hedonistic principles.

But apart from the visionary writing, what I probably enjoyed most is the parallel view Huxley builds between the ideology of the dystopian society he imagines and our current perceptions on „what is normal” (more or less unchanged since the 30s). He constantly shocks by challenging mainstream views on quintessential concepts that are in the center of our lives, such as family or culture, and presents an environment built in radical opposition to our own. Monogamy is a disgrace rather than a virtue (in addition, the concept of „family” is inexistent and women no longer give birth, because children are conceived by technological means); the use of light drugs is encouraged and at times even compulsory; social layers are enginereed in such a way that they preserve a perfectly balanced society, where everyone is happy and healthy.

On top of it all, Huxley has a hidden yet incisive sense of humor. It’s rather funny (in a dark way, of course) to realize that in a society where the sources of all unhappiness have been taken care of, literature is practically dead. Shakespeare’s plays, and drama in general for that matter, are primarily based on conflicts and when you can have everything solved with a pill of soma, the struggles of Othello seem really silly.

I think coming back to Huxley's work from time to time provides a very good and clear lens one could use in looking at the world around. And if this sounds rather prophetic, well, it's because it is :).

The Namesake: La mijlocul distanţei dintre Bollywood şi Hollywood

O mare parte a cinematografiei europene din ultimii ani şi-a dezvoltat ca marcă tematică sondarea conflictelor de valori sau a crizelor de identitate ce intră în sfera efectelor sociale ale emigrării (see Temenuga Trifonova's article). Strămutarea temporară sau definitivă a personajelor dintr-o societate în alta e urmărită în scenarii ale marginalizării şi ale eforturilor de adaptare în exil, în filme ca cele regizate de, printre alţii, Fatih Akin (Cu capul înainte) sau Michael Haneke (Cod necunoscut, Ascuns).

Din acest punct de vedere, pelicula realizată de Mira Nair după bestseller-ul lui Jhumpa Lahiri – The Namesake (în română: poreclă, supranume) – pare foarte “europeană”. Asta cu toate că regizoarea are o istorie în cinematografie situată undeva între capitala indiană a filmului – Bollywood – şi cea americană – Hollywood –, mai degrabă decât în Europa. Producţii ca Mississippi Masala (1991) – cu Denzel Washington în rolul unui personaj de culoare, neagreat pe motive rasiale de părinţii indieni ai fetei iubite – sau Nuntă în vremea musonului (Monsoon Wedding) (2001) – în care sunt explorate dramele familiale din jurul unui mariaj aranjat în New Dehli – au pus numele Mirei Nair pe listele cu nominalizări şi premii ale festivalurilor internaţionale de film. Însemnele de recunoaştere ale producţiilor ei? Tematic, toate urmăresc personaje prinse între cultura indiană/orientală şi cea occidentală. De obicei e vorba de prima sau de a doua generaţie de emigranţi în încercarea de a-şi defini o nouă identitate prin dimensionarea distanţei dintre cultura ancestrală şi cea a societăţii de adopţie. Stilistic, reţeta de succes a filmelor lui Nair e tempoul răbdător al camerei de filmat, poposirea asupra detaliilor şi aprofundarea semnificaţiei lor simbolice prin puterea imaginii, mai degrabă decât prin aserţiunea explicită.

O privire succintă asupra coordonatelor de mai sus e suficientă pentru a decreta existenţa unei compatibilităţi creative între Mira Nair şi scriitoarea Jhumpa Lahiri. Aşa cum a demonstrat în colecţia de povestiri distinsă în 2000 cu premiul Pulitzer, Interpretul de maladii, şi apoi a confirmat în The Namesake, autoarea americană provenită dintr-o familie de origine bengaleză arată la fel de mult interes pentru personajele ce îşi construiesc identităţi transnaţionale, pe o axă împărţită între Orient şi Occident. În plus, ea îşi modelează stilistic construcţiile narative cu aceeaşi răbdare menită să consolideze punţi de empatie între cititor şi personaje. Filmul produs în urma colaborării dintre Lahiri şi Nair, The Namesake, apare ca o poveste întinsă considerabil în timp şi care dezvoltă două straturi narative de amploare. Pe primul se aşterne povestea lui Ashima (interpretată de actriţa bollywoodiană Tabu) şi Ashoke Ganguli (Irfan Khan) – un cuplu indian format în mod tradiţional în urma unei căsătorii aranjate de familii, şi care apoi se mută în Statele Unite. Pe al doilea e urmărit Gogol Ganguli (Kal Penn), fiul celor doi, surprins în încercarea de a-şi defini o identitate transnaţională ca newyorkez de origine bengaleză. Faptul că filmul explorează spaţiul aflat între două culturi e confirmat şi de scenariul bilingv, locaţiile de filmare situate pe ambele continente, precum şi de distribuţie.

Mărimea poveştii şi abundenţa detaliilor esenţiale pentru atmosferă reprezintă marea provocare în ecranizarea unei astfel de naraţiuni de tip bildungsroman. Şi din păcate, îngrămădirea a câteva decenii din viaţa lui Gogol Ganguli şi a familiei sale în două ore de proiecţie nu pare a fi întotdeauna punctul forte al lui Nair. Multe aspect importante se pierd pe drum. De ce Gogol decide să facă un viraj radical de la cultura americană la cea a părinţilor săi după moartea lui Ashok, tocmai când părea că se identifică perfect cu valorile occidentale? Care e semnificaţia numelui său, pe care se pune atât de mult accent în film, inclusiv prin titlu? Ce e atât de special în transformarea lui Gogol într-un tiz aliterativ al scriitorului preferat de Ashok? Aflăm că la mijloc e un accident de tren legat mai degrabă printr-o coincidenţă de una dintre cărţile lui N.V. Gogol, dar până la urmă e greu de decis de ce Ashok îi acordă atâta importanţă.

În concluzie, stilurile lui Lahiri şi Nair converg cu succes, iar asta e evident în multe cadre luate separat. Dar privit în ansamblu, filmul The Namesake pare adesea o cronică grăbită, ce vrea neapărat să puncteze anumite idei – greutatea adaptării, disconfortul situării perpetue la mijlocul distanţei dintre două culturi diferite, solitudinea ş.a. –, dar petrece prea puţin timp construind argumentaţia emoţională din spatele lor. Rezultatul e o peliculă ce aduce uneori prea mult cu stilul melodramelor uşurele produse sub marca Bollywood.

The Three Burrials of Melquiades Estrada

Not bad at all for a big-screen directorial debut from the part of Tommy Lee Jones! Though I’m not a big expert in cowboy movies (I’m afraid the only similar titles that come to mind are The Quick and the Dead and Brokeback mountain – the last of which would be probably be excluded from the category by the connoisseurs –, and I haven’t seen the John Wayne essentials, not even Unforgiven; yes: guilty!), I absolutely enjoyed The Three Burrials of Melquiades Estrada. Liked how the characters talk little but say a lot, how Tommy Lee Jones plays the main character + generally how secondary characters create small yet very meaningful parts, such as Lou Ann sinking into the inescapable boredom of small town life, or the old blind man living in the middle of nowhere and listening to Spanish radio all day long without understanding anything, just because he likes the sound of the language.

Gadjo Dilo

Perhaps the most authentic film I've seen about the life of Rroma/Gipsy communities in the Balkans, Gadjo Dilo often resembles more to a documentary than to a piece of fiction (as opposed to some of Kusturica’s films on the same topic). Director Tony Gatlif takes a raw/un-sweetened view at the rural life of a Gipsy community, with the ensuing tribal culture, illiteracy and almost unbelievable lack of modern life resources (this is mid 90s and they don't have electricity!), but at the same time with an astonishing joie-de-vivre and inherent cheerfulness in approaching life. It’s that type of exuberant energy that is conveyed so well through the bright rhythms of authentic Rroma/Gipsy music – which is in fact the driving force of the movie.

The main character is Stephane, a French guy probably in his 20s, who comes to a remote village in Romania in search of Nora Luca, a Gipsy music singer which seems to have been his father’s favorite. What I found particularly ironic is how the small community at some point looks at him with skepticism ("What if he wants to steal our chicken?", "What if he’s a gadjo dilo – crazy stranger – who brings bad luck?"), thus reversing the archetypal roles by which Gipsy ethnics going to the West are stereotypically labeled as thieves or delinquents. The cultural clash brings, as expected, a lot of surprises to the viewer, but generally the film – although highlighting issues of ethnic discrimination and huge social prejudice against Gipsies – preserves the cheery, good-spirited atmosphere and intense energy of Gipsy music and dancing.

I guess what completely won me over is the easy-going/light-hearted approach to everything that Gatlif's characters have, as well as that relaxed playfulness that most of us “civilized” people loose while having to practice daily seriousness at a desk.

That and Rona Hartner's absolutely amazing performance!

Probably the best chocolate in the world :))

Caramel coating + nougat and chocolate filling + 1 delicious hazelnut in every piece of Toffifee. What more could you possibly want? :))

Pascal Bruckner / "Copilul divin"

Nu neapărat una dintre cărţile-etalon ale lui Pascal Bruckner, „Copilul divin” şi-a câştigat un loc pe lista mea de lectură prin întrebarea de la care porneşte: Dacă ar şti ce le rezervă viaţa şi apoi dacă şi-ar putea exprima o opţiune decisivă, oamenii s-ar mai naşte sau nu? Unii au văzut în carte o continuare a unei dezbateri începute de Cioran, alţii au văzut pur şi simplu un exerciţiu reuşit de scriitură.

Povestea merge aşa. Madeleine, mamă în devenire, hotărăşte că rezultatul sarcinii ei nu va fi un bebe aliniat în lungul şir al sugarilor care gânguresc tâmp şi pierd vremea toată ziua dormind şi mâncând, pentru ca abia după mulţi ani să fie apţi să-şi pună creierul serios pe treabă şi să înceapă acumularea de cunoştinţe. Planul lui Madeleine, copt împreună cu doctorul Fontane, e să înceapă educaţia încă din perioada intrauterină. Zis şi făcut. Conectat la o întreagă reţea de ordinatoare şi la cele mai fanteziste metode de transfer de informaţii, magesticul pântec al lui Madeleine începe să hrănească creierul mogâldeţei – care în final se va dovedi a fi în dublu exemplar – ce pluteşte placid în lichidul amniotic. Treaba merge bine, micuţii sunt receptivi. Până într-o zi. După un regim intensiv de enciclopedii şi alte generatoare de cultură generală, chiriaşii din burtă primesc pe la începutul lunii a opta câteva ziare adevărate. Ghiceşti ce se întâmplă, nu? Şocaţi de avalanşa de calamităţi şi gunoaie promovate în cunoscutul stil agresiv din era tabloidizării, copilaşii se decid că mai bine rămân frumos acolo unde se află. Pe scurt, refuză – la început galant, apoi agresiv – dreptul la viaţă.

Pe mine una m-au cucerit mai puţin veleităţile filozofice ale romanului şi mai mult umorul extrem de noir al lui Bruckner (păstrat perfect în traducerea apărută la Editura Trei, în ciuda capcanelor pe care le ridică de obicei transpunerile lingvistice), şi modul în care asta îi salvează povestea de la vulgar şi scabros. Să nu uităm că o mare parte din cele vreo 200 de pagini se întâmplă în interiorul unui pântec feminin, şi cred că nu e nevoie să îţi explic prin ce orificii comunică bebeluşii cu exteriorul. În plus, mi-a mai plăcut stilul atât de lin în care alunecă spre fantastic şi firescul cu care aşterne episoade pur suprareale.

Gogol Bordello

I used to think the perfect recipe for a perfect feel-good morning was a huge mug of coffee and milk + one of the old Mano Negra albums. Or at least this worked wonders during my thesis writing days. Recently however, since I’ve started feeling more and more in touch with my Balkan/CEE roots, a new set of lively drums and guitars came into the picture. This time together with a wild violin and an equally vivacious accordion. What sets me into the right mood lately is Gogol Bordello, a band who takes the best of Gypsy music and combines it with the best of punk, and who – apparently – is responsible for some amazingly energetic live gigs. I’m planning to see that for myself on August 10, at Sziget Festival on Margit Island :)

So here’s a (rather low-key) sample.

As for some of their more famous tunes, you’ll probably enjoy them only if you’ve found yourself at least once in your life dancing rowdily on the sounds of The Clash. Otherwise, you might find this too radical :)

Un film despre Iris Murdoch?

Nu vă lăsaţi păcăliţi de campania de prezentare a filmului: Iris (2001) nu este un film centrat pe viaţa cunoscutei scriitoare britanice Iris Murdoch. Deşi afişul reprezintă – cu o concludenţă aparentă – un gros-plan al scriitoarei în tinereţe (interpretată de Kate Winslet), alături de unul la bătrâneţe (interpretată de Judi Dench), şi deşi scenariul a fost scris pornind de la două cărţi semnate în memoria scriitoarei de partenerul ei de o viaţă – John Bayley, regizorul Richard Eyre a ales un alt punct focal pentru ecranizare. Camera lui de filmat nu e concentrată decât tangenţial pe viaţa lui Iris, schiţată prin fragmente disparate de la vârste diferite, într-o pendulare continuă între trecut şi prezent, iar zoom-ul major cade doar pe un aspect anume al vieţii scriitoarei. Dacă am fi puţin cinici, am putea spune că e vorba despre aspectul “marketabil” al vieţii ei, adică finalul care trezeşte audienţei generale un şir rece de fiori pe şira spinării. Personajul principal în film este de fapt boala ce duce la moartea scriitoarei.

Incarnare a celor mai cumplite coşmaruri care zac în fiecare dintre noi cu privire la bătrâneţe, cu decăderea şi neputinţa anexate implicit şi angoasant, maladia Alzheimer e de fapt tema pe care marşează filmul. Sunteţi probabil familiarizat cu simbolistica bolii. Cu modul în care ea revendică încet şi metodic raţiunea, apucând precis şi ireversibil fiecare bucăţică din noianul inform de cunoştinţe, conexiuni, noţiuni şi idei pe care creierul le-a absorbit în sertare şi categorii misterioase de-a lungul anilor. Asaltul intruziv al bolii asupra materiei cenuşii mătură nemilos absolut tot ce adunăm sub numele de inteligenţă, caracter sau personalitate, lăsând în urmă doar cioturile inapte ale unei minţi echivalentă în ascuţime cu cea a unui copil de 3 ani.

În cazul lui Iris Murdoch, procesul devine cu atât mai dramatic cu cât atacul bolii duce la pierderea unui intelect cu mare importanţă în istoria literară a Marii Britanii. Dar asta nu prea aflăm din film, ci ar cam trebui să ştim înainte de vizionare sau să căutăm a afla după, pentru a percepe greutatea reală a faptelor şi a deznodământului. Regizorul Richard Eyre nu e interesat de trecerea în revistă a echivalentului unui CV ecranizat, menit să sublinieze rolul avut în cultura britanică de cea care a semnat în cursul vieţii un şir remarcabil de romane, piese de teatru şi cărţi de filosofie, şi a câştigat celebrul Booker Prize în 1978 cu Marea, marea. Eyre îşi concepe filmul în limitele unui senzorial domestic şi oarecum previzibil. Ne oferă secvenţe din tinereţea extravagantă, cu porniri pasionale, a lui Iris (în al cărei şir consistent de iubiţi s-au aflat nume ca Jean-Paul Sartre, Raymond Queneau şi Elias Canetti), din periplul de testare a limitelor unei senzualităţi dogoritoare, în egală măsură alături de femei şi de bărbaţi. Un portret interesant, dar parcă puţin prea tabloidizat în încercarea de a scoate în evidenţă trăsăturile unui spirit rebel şi independent peste măsură, mai degrabă decât însuşirile unei scriitoare majore. Apoi întâlnirea cu John Bayley şi misterioasa enduranţă a unui cuplu atât de diferit: ea, o devoratoare pătimaşă de experienţe trupeşti, iar el, un virgin de aproape 30 de ani. Plus detaliile din spatele cortinei: ciondănelile, eroziunea, infidelităţile, durerea mută şi dependenţa reciprocă.

Alături de drama involuţiei cerebrale şi a infantilizării induse de instalarea tot mai pregnantă a demenţei, filmul povesteşte drama “victimelor colaterale” ale bolii. De la primele semne de afazie şi până la imposibilitatea de a mai rosti o propoziţie coerentă, John Bayley notează greutatea tot mai mare cu care vechea persoană Iris poate fi recunoscută sub masca construită de “doctorul Alzheimer” din amnezii şi din răbufnirile panicate asociate uitării. El rămâne devotat până la final, când din femeia cu o minte surprinzătoare prin ascuţime mai rămâne doar o băbuţă neajutorată ce se uită în gol şi chicoteşte uneori în faţa păpuşilor animate la televizor în programele pentru copii.

Norah Jones / "Not Too Late"

I'm not a big fan of country music. Always thought it's a bit too corny. But there's something about Norah Jones' last album - Not Too Late - that made me hang on to it, though it does often sound countryish. It might be because I missed that mixture of light guitar strings, soft piano and mellow voice. I probably haven't heard it since Jewel's old albums and maybe some of Alicia Keys' early pieces. Plus lyrics are pretty good too.

Personal favorite: Rosie's Lullaby. You can hear it here (if you have tzeava) or here (if you don't really; ah, and ignore images).

Oldies, but goldies :)

Poate pentru ca e vara sau poate pentru ca pastrez nostalgia mersului la mare cu trenul (14 ore cu pielea lipita de bancile din vinilin-marca CFR, in mirosul inerent de transpiratzie si tzigari Carpatzi, cu coji de semintze scartzaind sub talpa shlapilor ...eh, ce vremuri!:))

Sau poate pur si simplu pentru ca e una dintre pozele mele favorite din galeria lui Bumbutz.

The latest Rodriguez/Tarantino film

No famous names are on the list of actors that shows up in the first scenes of Grindhouse, juxtaposed with the image of a stripper doing her thing half-naked in a bar; everything filmed in 80s cheap-style studio effects. No Uma, no Samuel L., no Travolta. So just when you start wondering whether the mad Rodriguez/Tarantino couple wrote again a script so completely insane that all their big-star Hollywood friends abandoned them, a nice close-up of none-other-than-the-great-savior-himself, Bruce Willis, is up on the screen!

Although you later realize his part is practically inexistent in the film (I don't think he has more than 10 lines all in all), that close-up definitely does the trick. I mean, honestly, can you picture any action movie without Bruce Willis, Chuck Norris or Mr. Van Damme? And I believe a "true" action movie - with all the related blood-baths, corny dialogues (e.g. Bruce Willis' line #1: "Where's the shit?" :)), miracle escapes, tragic last-words-before-dying, breathtaking car races & the like - is what the Rodriguez/Tarantino are after.

But the fact that pastiche is Tarantino’s middle name became pretty clear ever since Pulp Fiction. However, with Grindhouse I'm having some deja-vu issues. First of all, you have the same vampire-scenario as in From Dusk Till Dawn (though this time they’re some other type of creepy creatures), the same mixture of cheap sex and violence, all packed as a simulation of a good old pulp script. Plus, most fighting scenes - with the chopped limbs and the blood-showers - look so much alike the ones in the Kill Bills.

What's new is the way they patch together two different movies into a single one, creating some sort of a meta-frame (with kitschy ads, missing reels and trailers for other movies included in between). The thing works to reinforce the cheap 80s action-film pattern. But it also makes the whole thing unbearably long (190 minutes!). Though now that I think more about it, this is not so new either, since Tarantino & Rodriguez did it before in Four Rooms.

So all in all, I did get the humor and what they're trying to do, I digged and laughed at many of the funny scenes (e.g. the wooden leg dance, the "I killed Bin Laden" story etc.), but somehow I think Tarantino is not as good as he used to be. I feel he ends up imitating cheap/kitschy movies so well, that many times the irony escapes me and it's harder and harder to distinguish the fact that this is actually a pastiche.

Or maybe it's not?

A Driver for Vera (Voditel dlya Very)

The landscapes are great in this movie. (Which, I know, you couldn't tell from this kitschy poster). The camera moves really well and the whole setting - the sea, the cliffs, the small town, the mansion - is captured gorgeously. I've never been to Crimea, although it's not that far, but I'm definetly putting it on my list of places to visit after seeing this.

So, great landscapes...and that's about it. I'm afraid the rest was just a bit overdone. A bit too much far-fetched, telenovela type of drama for my taste. However, apparently it was pretty appreciated in Russia. And after all, it is an interesting insight into the Soviet atmosphere of the late 60s and offers a tiny taste of Hruschev's political schemes. But that hardly saves the poor script and the feeling of "seen-this-before-for-tens-of-times" that you get while watching.

Aurel Donescu

I can almost feel the sand & sea breeze when I see this photo :)

Here's the sophisticatedly-cool-in-a-minimalistic-type-of-way website of this guy.

Good (metro) reading :)

Ok, I do realize this shouldn't function as a criterion when choosing a book, but I'm afraid I picked up Jhumpa Lahiri's "Intepreter of Maladies" because it's rather short :) Unfortunately, time doesn't exactly allow me to start reading massive stuff like "À la recherche du temps perdu" right now, so I've become a short-story fan lately (i.e. consume anything that fits into my daily 80-min commuting time) :).

Anyway, Lahiri's book is an absolute must, not only because it won the Pulitzer prize, but because it captures with so much grace, talent and wit the cultural differences that people from India/Pakistan/Bangladesh have to face when migrating to the West. Themewise, it reminded me of Arundhati Roy (the small, revealing details; the refined characters and their quiet sadness, embedded so well in everyday routines). Structurewise, strangely enough, it reminded me of J.D. Salinger (for most of the above reasons, and maybe perhaps because this volume is also made up of nine stories).

Kukushka (The Cuckoo)

What's really special about this film is that it features 3 different characters speaking 3 different languages! We're in 1944 and two soldiers fighting on different sides (Ivan - the Russian - and Veiko - the Finnish who wears the SS uniform, but hates war) end up through a complicated series of events and coincidences into the home of Anni. She's a Laplander living in a small hut in the middle of nowhere (i.e. remote areas of Finland), with a husband gone to war four years ago, a small herd of reindeer and a great longing for the company of the opposite sex.

So how does dialogue work between 3 characters brought together by war but who don't understand each other? You might expect some really dark, absurd-theatre type of humor coming out of this. Just like some of those Ionesco plays in which each character delivers its own isolated discourse and is incapable of making sense of what other characters are saying. But in reality the funny situations brought up by the language barrier so obvious in Kukushka turn out to be pretty light. You might often find yourself genuinely laughing without the awarenss of a gloomy irony in the subtext of the non-sensical dialogue.

Like when Veiko tries to find a common language with Ivan by quoting titles of famous Russian novels ("war and peace", "the idiot" etc). Or when Ivan tries to share his desolation regarding the war and his life in general, while Anni replies with really prosaic pieces of advice about how he shouldn't eat mushrooms from the woods.

All in all, the statement of how irrelevant can language be in human interaction is pretty clear until the end. It makes you think (without annoyingly finger-pointing) about what's really important & all. Plus Anni is a really cute & eye-catching character, even when the script pulls her (a bit too clumsy maybe) out of the real world.

Ultimele momente (tăcute şi cam plicticoase) din viaţa lui Warren Schmidt

Într-una dintre cele mai controversate cărţi ale sale, celebrul cercetător în ştiinţe politice Robert Putnam descria consumatorul contemporan de media ca fiind un tip care nu arată prea grozav pentru viitorul celei mai de succes democraţii din lume. E cam plictisit şi în general dezinteresat de problemele sociale şi politice ale comunităţii în care trăieşte sau ale naţiunii americane în general. Nu îl mai doare nici măcar în cot, deci nu prea are motive să se uite la ştiri. În schimb, e mare amator de divertisment şi şi-a “privatizat” în aşa fel timpul liber încât să îl poată consuma singur sau în grup restrâns. Adică nu se mai prea urneşte de pe canapeaua din faţa televizorului pentru a interacţiona cu alţi membri ai societăţii sau pentru a se implica. În plus, e un tip foarte capricios. Preaputernic peste telecomandă, el are un comportament de consum media sintetizat de Putnam prin motto-ul “ce vreau, când vreau şi unde vreau”. Intransigent şi fără a face concesii în apăsarea butonului de schimbare a canalului, el e un practicant activ al acţiunii de “zapping”. Parcă pentru a-şi reconfirma puterea de alegere, adesea petrece mai mult timp verificând rapid întreaga ofertă disponibilă pe cele măcar 50 de canale TV, decât fidel în vizionarea propriu-zisă a unei producţii media de la început la sfârşit.

E destul de clar că răbdarea nu reprezintă unul dintre punctele forte ale acestui consumator. Orice program potenţial generator de plictis e rapid abandonat. Iată de ce momentele prelungite de linişte sau de imagini statice constituie un lux pe care regizorii de filme şi-l permit destul de rar în ultimii ani. Dacă nu avem dialog, atunci avem o coloană sonoră captivantă. Sau dacă trebuie neapărat să fie linişte, atunci succesiunea de imagini probabil are ataşat un mănunchi foarte gros de cârlige pentru captarea atenţiei. Preferabil sex, violenţă, droguri sau acţiuni cu o valoare reprobabilă echivalentă.

De aceea filmul regizat de Alexander Payne după cartea lui Louis Begley (din care însă nu mai păstrează decât numele personajului şi puţine detalii de context) pare destul de anacronic la nivel de structură. Totul despre Schmidt (About Schmidt) are un story lent (şi destul de anemic). Cine e Warren Schmidt? Un bătrân care iese la pensie şi nu face mai nimic interesant toată ziua. Ah da, îi moare soţia, dar oricum nu o prea putea suferi. În rest, scrie scrisori şi stă în halatul lui de baie cam tot timpul. La un moment dat se hotărăşte să îşi viziteze casa în care s-a născut şi constată că pe locul ei e acum un magazin de anvelope. Deci îşi revarsă neinvitat amintirile către bietul vânzător de acolo, care e prea politicos să îşi exprime dezinteresul. Apoi vizitează universitatea pe care o frecventase acum mai bine de 40 de ani. Şi din nou e mult prea generos cu împărtăşirea de amintiri către nişte studenţi care nici nu îl ascultă. Parcă în ciuda audienţei lipsite de răbdare, Alexander Payne nu face deloc economie la luxul numit “linişte”. Cadrele fixe, cu o coloană sonoră minimală sau chiar inexistentă nu sunt doar o întâmplare, ci aproape un refren. Cum de regizorul are succes cu un astfel de film în era “zapping”-ului? Pe de o parte îl are pe Jack Nicholson într-un rol care probabil poate fi egalat doar de vechea performanţă din Zbor deasupra unui cuib de cuci. Pe de alta, are cel mai plauzibil pretext. Viaţa lui Warren Schmidt este o viaţă în care nu se mai întâmplă nimic. Iar filmul redă asta cu claritatea unei oglinzi.

Pretextul pe care Alexander Payne îl găseşte pentru a vedea ce se întâmplă în interiorul acestui personaj (fiindcă din afară nu vedeam decât un şir lung de acţiuni şi fraze banal-monotone) sunt scrisorile lui către Ndugu. Warren Schmidt descoperă într-o zi un program prin care poate sponsoriza un copil din Africa, procedeu echivalent cu un fel de adopţie la distanţă. Se decide să participe şi îl “primeşte” pe Ndugu – un tanzanian de 6 ani, ce devine “copilul la distanţă” al lui Schmidt. Copil căruia, pe lângă cei 22 de dolari pe care îi expediază lunar, îi trimite şi câteva pagini scrise de mână. Pentru spectator, ele funcţionează ca nişte confesiuni revelatoare. Pentru Ndugu, în rama ficţională, probabil nu funcţionează decât ca nişte ataşamente fără rost ale banilor, fiindcă el nu ştie nici să scrie şi nici să citească.

Stilul subversiv al lui Payne e cel care face ca filmul să pară adesea comic, într-un mod foarte negru desigur, în ciuda depresiei implacabile a protagonistului. În cele din urmă însă, tăcerile lungi, lentoarea şi aparenta plictiseală nu fac decât să sublinieze excluderea sa dureroasă din viaţă. Moartea lui aparentă începe imediat după încetarea rutinei zilnice de la birou şi după dispariţia soţiei, chiar dacă până la moartea lui propriu-zisă ar mai putea fi mulţi ani. Schmidt nu mai înţelege, nu se mai poate adapta, nu îşi mai găseşte nici o semnificaţie şi nici un loc. Esenţa filmului stă într-una dintre frazele finale: "Relativ curând voi muri. Poate în 20 de ani, poate mâine, nu contează. Odată ce mor, şi toţi cei care m-au cunoscut mor şi ei, va fi ca şi cum nu aş fi existat niciodată. Cum am marcat viaţa celor din jur? În nici un fel. Absolut în nici unul."

O Ceu de Suely

As in the case of many good movies, the story of this one sounds rather banal if I try to retell it in one sentence. So I won't. Instead, here are just a few things I liked most in O Ceu de Suely:

• How the small-town life of Iguatu is pictured. The heat, its quiet hopelessness, the dead ends and the no-way-out.

• Hermila/Suely. Just everything about the vivid and so utterly real way she moves, talks, laughs, dances and cries on the screen.

• The final scene. You see the camera completely fixed, with the road spread out in front towards the horizon and a big sign above the road saying “Aqui comeca a saudade de Iguatu”. Suely’s bus passes forward until you can’t see it anymore and then Joao appears on his motorbike and slowly follows the bus. The camera stays there absolutely not moving for what seems like a loooong time. It must be over 3 minutes (pretty bold move on the director's part!). And probably just when you start thinking this is the end and expect the cast and credits to soon show up on the screen, you see his motorbike reappearing on the horizon. At first it’s just a small spot. And that it grows approaching the camera. And of course you have no idea if he’s coming alone or if she had a change of heart, got down from the bus and is now coming back with him. And then for what seems again like quite some time you’re pondering on the two possibilities, while the motorbike advances towards the camera and you get to see his silhouette clearer and clearer. And until the last minute you might have the secret hope that she’s up there on the back of his motorbike and that this will be clear as they get close enough to the camera. But in the end she’s just not.