Confesiuni, regrete şi izbăviri imaginate

Secţionată în episoade ce se dezvăluie non-linear în faţa audienţei, fără nici o restricţie cronologică sau cauzală, naraţiunea ce stă la baza filmului Remuşcare (Atonement) este de fapt povestea unei poveşti. Mai exact, istoria din spatele scrierii unui roman, desfăcută precum un puzzle în bucăţi ce ajung în mod aleatoriu în vizorul naratorial. Filmul începe prin 1936, apoi acţiunea sare în 1941, iar ulterior revine undeva la mijlocul perioadei, doar pentru ca mai departe să penduleze episodic în diverse momente din timp. Fiecare asemenea episod reprezintă la rândul său o succesiune de repetări ale unei scene-cheie, văzute din perspectiva unor personaje diferite. Totul – aflăm la final – pentru a dezvălui faţetele multiple ale intrigii centrale din romanul Remuşcare (Atonement), construit pe scheletul unei rame duble. La primul nivel, autorul Ian McEwan spune povestea scriitoarei Briony Tallis, iar la cel de-al doilea, Briony însăşi expune faptele din propriul roman. Abia spre sfârşit aflăm că între romanul lui McEwan şi cel scris cu acelaşi nume în rama ficţională de Briony există o singură diferenţă. Majoră însă: primul – sau cel „real” – se termină tragic, în timp ce în cel de-al doilea ni se oferă opţiunea unui deznodământ acceptabil.

La fel ca strategia reluării unei scene din perspective multiple ce converg spre acelaşi moment-cheie, invitaţia deschisă în culisele scriiturii este o tehnică deloc neobişnuită, întâlnită la mulţi autori fie sub formă autobiografică, fie ca un dialog metatextual între scriitor şi cititor. Dar câtă vreme tehnica are o rezistenţă verificată pe hârtie, jucându-se cu atenţia, receptivitatea şi aşteptările cititorului privind cronologia şi secvenţialitatea motivaţională a naraţiunii, oare pot aceste artificii scriitoriale supravieţui dincolo de roman? Pot ele transcende hârtia pentru a crea povestiri la fel de captivante pe ecran?

Proaspătul Glob de Aur câştigat de filmul Remuşcare (Atonement) regizat de Joe Wright, plus faptul că e nominalizat în şapte secţiuni la premiile Oscar, ar putea servi drept răspunsuri afirmative. Pe altă parte, unul dintre cei mai populari cronicari de film ai revistei New York Times e de părere că „succesul romanului lui McEwan e asigurat prin crearea unei forme sofisticate de thriller, pe când filmul lui Wright încearcă să facă acelaşi lucru, dar nu reuşeşte să surprindă ritmul, profunzimea psihologică şi complexitatea naraţiunii – toate fiind ingrediente indispensabile reproducerii romanului cu un succes echivalent pe ecran”. Iar părerea e împărtăşită de destule alte voci din rândul criticii.

Vizibil încă de pe afiş, jocul perspectivelor domină tehnica de expunere. Scenariul nu numai că reia fiecare episod din unghiuri de vedere diferite, dar şi în construcţia sa de ansamblu putem observa că foloseşte alternativ două lentile separate. Există o ruptură evidentă între prima parte – portretizând tihna burgheză a perioadei interbelice, în care surorile Celia şi Briony trăiesc în conacul generos al unei familii bogate, undeva în Anglia rurală, cu soare veşnic dogoritor, grădini mereu verzi şi râuri ce susură prin livezi – şi cea de-a doua – zugrăvind culorile închise ale războiului, sărăcia urbană a Londrei, secvenţe cutremurătoare de pe frontul din Franţa, spitale înţesate de muribunzi aduşi de pe front. Vădit şi pe afiş, acest clivaj între, pe de o parte, nuanţele de galben luminos ce explodează pline de energie în exterioare văratice unde personaje adolescente trăiesc o vacanţă perpetuă, în care se preocupă doar de cărţi, iubiri şi intrigi copilăreşti, şi, pe de altă parte, tonurile gri, cruzimea şi ororile războiului, rămâne o strategie de relevare prin contrast. De pe fondul cenuşiu al frontului, întoarcerea imaginară în timp e şi mai dureroasă.

Liantul determinant dintre cele două planuri succesive este o întâmplare. Veşnică vânătoare de drame şi intrigi teatrale, micuţa cu veleităţi de scriitoare şi răbufniri de copil răsfăţat, Briony (Saoirse Ronan), la doar 13 ani, reuşeşte să creeze un complot care de la aparenţa infantilă escaladează la o adevărată catastrofă pentru viaţa surorii ei, Cecilia (Keira Knightley), şi a iubitului său, Robbie (James McAvoy).

Aşadar, ceea ce aduce laolaltă toate fragmentele disparate ale poveştii şi serveşte drept fir roşu este vina pe care Briony o duce cu sine din copilărie, de la comiterea faptei ce distruge vieţile a doi oameni dragi, şi până la bătrâneţe când (jucată sublim de maestra Vanessa Redgrave, din păcate într-un rol ce ocupă prea puţin loc) transformă întreaga poveste într-un roman confesiv. Izbăvirea prin scris este, până la urmă, marea teză a filmului şi secretul pe care audienţa îl află în culisele laboratorului de creaţie al scriitoarei. Obţinerea unei iertări imaginare prin confesarea vinei către publicul cititor, deşi la un moment tardiv, e etalată ca raţiune a întregii poveşti. O teză de un romantism cam depăşit, în opinia suprasemnatei, dar care iată că reuşeşte să atragă destule aplauze, chiar şi într-o eră a audienţiei plictisite şi cinice, mai degrabă cumpărătoare de umor facil decât de drame sentimentale.

Lust, caution / Se, jie

Not too much lust or caution in this film. Honestly, I expected more of a Wong Kar Wai type of emotional drama or at least this was what the title brought to my mind. Instead the film seems to be putting a lot more time and energy into building an espionage thriller than into developing a love story. In addition, the pretext that keeps the whole narrative together is rather fragile. A group of students builds a complicated plan to assassinate a top Chinese official that is part of the collaborationist government during WWII. Part of this plan is for Wong Chia Chi, a young and beautiful student about to start a career as an actress, to infiltrate in his family and lure him into an affair. During the entire 2 hours and 15 minutes you can’t help but wondering why in the world do they need all that scheming when they could just go ahead and kill him. Nevertheless, while the first hour and a half seemed way too long and slow, in the last part the film takes a rather unusual turn (which is good!), and in the end I felt the whole story builds upon the drama of the Stockholm syndrome.

I Am Legend

Unusual combination of a thrilling horror-featuring-some-weird-sort-of-zombies and a Will Smith-centered one man show, including monologues on loneliness and loss, plus some critique of the way we’re leading our consumerist lives, the way we don’t care about the environment and think we own Earth, and several other guilt-generating arguments used in recent times by liberal discourse. Everything set in the dystopic environment of the year 2019, when the world's population has been reduced to a few millions by an endemic virus (after a story imagined by Richard Matheson, for SF literature fans). For the largest part of I Am Legend, the only character on the screen is Will Smith. And a dog. And a woman with a kid, towards the end. I think making screenplays like this work must be quite difficult. And Smith does a pretty good job. It’s quite refreshing to see him outside the usual silly comedy roles. He’s almost as good as in Ali. Not quite as good as Tom Hanks in Cast Away, though.

Some films I've seen lately

Eastern Promises. It's quite late in the film that you realize the actual theme is human traficking. Not that this makes it less good or less bad, it's just that I have this instinctive tendency to think this is a bit of a trick used to gain attention (like, for example, some might say Brokeback Mountain won all those awards because it's about gay cowboys). Anyway, one might also argue there are lots of very bad films about controversial subjects, so when judging we shouldn't stop there. And I absolutely agree. The truth is Naomi Watts and Viggo Mortensen make the film entirely credible. This might actually be his best role I've seen up to now. And generally speaking, despite the somewhat „5 o'clock news” type of subject, nothing is overdone. Vincent Cassel and Armin Mueller-Stahl are also very pleasant surprises in terms of acting.

No Country for Old Men. No clue what this film is about. Javier Bardem kills a bunch of people in cold blood and that's about it. Yes, the suspense is there, high and gradually structured by the Coen brothers, but in the end nothing makes much sense. And unlike in Barton Fink or Fargo a conclusive ending that would lead this suspense somewhere is absolutely missing. And you're just left there waiting.

Fast Food Nation. A review of the reasons why fast food is so bad and how the companies that are in this industry are exploiting people and animals, plus damage the environment. Most of the things presented as bold assertions of the truth are in fact yesterday's news. Seen and debated in a number of other films and forums, probably in a less obvious and overly dramatic manner.

Little Children. Very much like American Beauty or Little Miss Sunshine & equally good. Masterfully captures contemporary anxities of people who can't live up to society's carefully crafted patterns of what is acceptable, what represents success and several musts we are probably struggling towards without thinking too much. Made me think of how this whole new pleasure-oriented, happiness-praising, Western-style way of thinking is the perfect setting for never growing up.

This is England. A look at Britain during the Thatcher era through the eyes of a young lad whose father died during the Falklands war and who is joining a group of skinheads. A revealing view upon working-class Britain during the 80s. Very well done, I think.

The Great Debaters. I think Denzel Washington is becoming one of my favourite actors after American Gangster and this. Here he's also a pretty good director. An inspiring film recreating the time when segregation was still officially practiced in the US educational system(nowadays it's probably unofficial, but that's a different story), and a debate team from a negroes' university manages to challenge one from Harvard. Though using such a sensitive issue as racism might again be considered a trick to gain attention, part of me thinks there are never enough films made about racism. Can't wait to see the day when they'll start making films about Arabs and gypsies.

Nopţi târzii şi sticle de whisky în Las Vegas

Ataşată indisolubil de imaginea stereotipizată a vieţii boeme, sticla cu alcool apare ca un recipient de carieră în biografia multor artişti. Dacă ar fi să ne oprim doar la literatură şi doar la Statele Unite, lista împătimiţilor ce şi-au găsit sfârşitul în urma unei relaţii prea strânse şi îndelungate cu licorile bahice s-ar dovedi destul de consistentă. Printre rânduri, ne-am putea aminti de Edgar Allan Poe sau Truman Capote, de F. Scott Fitzgerald sau Jack Kerouac – cu toţii autori străluciţi ce răspândesc nori de aburi etilici în istoria literaturii. Fapt care nu le afectează câtuşi de puţin aura de mari creatori. Dimpotrivă, escapadele dionisiace nu fac decât să confirme aşteptările publicului şi să sporească fascinaţia în faţa tumultului genialoid al creaţiei.

Personajul principal din filmul Părăsind Las Vegas-ul (Leaving Las Vegas), regizat de Mike Figgis după cartea omonimă a lui John O’Brien, e însă departe de galeria celebrităţilor literare cu înclinaţii alcoolice. În cazul lui Ben (Nicholas Cage), sticla nu mai reprezintă un accesoriu al fascinantului proces de mare creaţie artistică, iar asta pentru că el e doar un biet scriitor ratat. Mai mult chiar, concediat pentru a nu ştiu câta oară din postul de scenarist la Hollywood. Iar lista de apanaje narative nespectaculoase, ba chiar banale şi tocite de atâta folosire în nşpe alte poveşti, continuă: Ben a fost părăsit de nevastă şi de copil, iar acum consumă cantităţi nemăsurate de whisky, gin sau orice altă poşircă îi cade în mână, frecventează femei ce oferă servicii sexuale contra cost şi împrumută bani pentru a-şi susţine viciile. Vă aşteptaţi la altceva din partea unui alcoolic? Deşi scufundat în balastul inform al anonimatului şi al realităţii comune, destinul său lovit de alcoolism stârneşte, în interpretarea lui Nicholas Cage, aceeaşi fascinaţie ca cel al oricărui nume celebru într-o situaţie similară. Sau cel puţin asta sugerează vraful de premii câştigate de film, printre care un Oscar şi un Glob de Aur pentru rolul principal.

Concluzia nu poate fi decât una singură. Story-ul în sine nu e important în film. Practic, el poate fi redus la doar câteva cuvinte. Concediat de la ultimul său job şi posesor al unui ultim cec generos, Ben hotărăşte să îşi lichideze toate lucrurile care, puse la un loc, formau viaţa lui în Los Angeles, şi se îndreaptă spre Las Vegas. Iar aici planul lui e simplu: să bea până la moarte. Ambiţia autodistructivă şi hotărârea de a merge drept, cu piciorul apăsat continuu pe acceleraţie, spre autoanihilare nu sunt clintite nici de întâlnirea cu Sera (Elisabeth Shue), o prostituată ce îşi face o misiune proprie din a deveni „îngerul” lui. „Dacă putem spune că există două roluri de nejucat în repertoriul de duzină, acelea sunt cel de beţiv şi cel de prostituată cu inima de aur”, spune cunoscutul critic de film Roger Ebert. „Dar Cage şi Shue transformă aceste clişee în personaje absolut memorabile”, continuă el.

Cheia filmului stă în interpretare, nu în naraţiune. Cadrele create de regizorul Mike Figgis adâncesc audienţa într-un Las Vegas foarte diferit de glamour-ul cazinourilor şi de jocurile de lumini cu care ne-a obişnuit mass-media de larg consum. Figgis ne introduce în subteranele nocturne ale vieţii urbane, în împărăţia trotuarelor murdare şi pline de femei vulgare machiate strident, a camerelor mizere de motel ieftin, unde între cearşafuri îmbâcsite dorm beţivi cu şliţul deschis, iar prostituatele urlă cuvinte obscene; camere ticsite cu sticle de alcool, ai căror locuitori depravaţi trec brusc de la veselii exagerate la lamentări bolborosite. Un Las Vegas al nopţilor târzii şi al nesfârşitelor sticle de whisky serveşte drept fondul pe care alcoolicul Ben şi prostituata Sera consumă ceea ce în alt film s-ar putea numi o poveste de dragoste. În Părăsind Las Vegas-ul e doar o formă dureroasă de dependenţă reciprocă, o decizie luată în vâltoarea delirului alcoolic pentru Ben şi o soluţie paliativă la singurătatea cronică a lui Sera. Şi totuşi, evoluţia celor doi către ineluctabilul final te atinge într-un mod în care puţine alte filme reuşesc. Nuanţele profund umane ce se ascund în spatele măştilor stereotipizate, dezvăluite pe acordurile de bas ale jazz-ului cântat de Sting, fac din film o experienţă atât de apropiată, încât moartea de la final o simţi aproape ca pe o pierdere personală.

Amy Winehouse

Amazing voice: anachronically fresh.

Vincent and Theo

Filmul făcut de Robert Altman despre viaţa fraţilor Vincent şi Theo Van Gogh începe cu nişte acorduri nevrotice – arcuşuri scârţâite şi corzi ciupite haotic, nebuneşte – semnalând o atmosferă oarecum previzibilă pentru spectatorul familiarizat cu celebra alienare mintală a pictorului olandez. Dar confirmarea imediată a aşteptărilor durează puţin: genericul plus scena unei discuţii aprinse între Vincent (Tim Roth) şi Theo (Paul Rhys). Cel dintâi - hotărât să adopte pe de-a întregul şi fără compromisuri viaţa de pictor; cel de-al doilea - pe post de cap limpede, încercând să îl convingă de lipsa de perspectivă a acestei alegeri.

Apoi Altman scoate o foaie albă şi aşterne povestea de la început. Redă entuziasmul total al pictorului hotărât să nu urmeze căile convenţionale ale şcolilor de arte, banii plătiţi prostituatelor pentru a sta drept modele, alcoolul ieftin, mutarea la Paris. Viaţa boemă. De la cocioabele din Olanda ploioasă la apartamentele strâmte, cafenelele şi femeile rujate strident din Montmartre. Întâlnirea cu Gauguin şi schimbările de stil. Foaia narativă se încarcă încet cu toate straturile ce duc la alienarea lui Vincent. De la plecarea primei femei iubite la imposibilul vieţii urbane. Paşi mici şi tot mai greoi în mlaştina depresiei. Vincent se scufundă încet şi îl trage pe Theo după el, chiar dacă asta nu se vede de la început cu ochiul liber. Iar filmul nu te aduce la concluzia asta la fel ca paginile reci şi seci ale unei biografii, ci te transformă într-un părtaş empatic ce trăieşte fiecare treaptă păşită în jos.

Dincolo de talentul lui Altman de a reproduce degradarea treptată a lui Vincent şi alunecarea spre nebunie, poate cel mai mare merit al filmului e modul în care transpune şi prelungeşte pe peliculă tablourile lui Van Gogh. Lanurile de floarea soarelui dintr-un Provence rece şi distant în ciuda soarelui, dominat de insuportabila briză a Mistralului. Galbenul crud al lanurilor de grâu şi albastrul aproape artificial al cerului. Cred că am văzut puţine alte filme atât de bogate vizual şi care să inspire senzaţia distinctă că transcenzi pânza şi păşeşti literalmente înăuntrul picturii.

Deşi Vincent e categoric centrul focal al filmului, evoluţia paralelă a lui Theo e la fel de pregnantă pe ecran. Hipersensibilitatea şi efeminarea, timiditatea şi nervozitatea – toate îl transformă în jumătatea exhibată şi aparent raţională a lui Vincent, ce ţine cu o disperare crescândă frâiele normalităţii la început, şi pierde încet-încet controlul pe parcurs. Acordurile nevrotice revin la final, marcând cadrul bolnav către care au evoluat personajele. Notele mai ascuţite, tulburărea decăderii mai mare.

Urme din ironia şi cinismul cunoscute ale lui Altman rămân doar în câteva secvenţe de juxtapunere a vieţii sărăcăcioase duse de Vincent cu imagini de la una dintre licitaţiile contemporane ale tablourilor sale, la care sunt aruncate lejer sume cu multe multe zerouri.

After Hours

I'm not a big fan of thrillers, but enjoyed every second of this one! I guess you could call it one of Martin Scorsese's classics, though it doesn't necessarily fit into the pattern of macho-character-driven films, like the earlier Mean Streets, Taxi Driver or Raging Bull.

In fact, the way it pictures the night atmosphere of SoHo, New York in early '80s, the gay scene, the crime, the punk bars and the bohemian artists remind me more of a Jim Jarmusch film – most likely Night on Earth.

Though the Kafka-like series of troubles that the main character in After Hours gets himself into sounds completely unbelievable if I retell it, it's somehow perfectly linked and credible on the screen, masterfully honed by Scorsese. There wasn't a single moment I stopped suspending disbelief.

Senzaţional ! Scandal sexual la liceu.

Da, povestite într-o frază, cele două poveşti înlănţuite de-a lungul filmului Jurnalul unui scandal (Notes on a scandal) par incluse în bizara galerie de produse avortate ale presei tabloide. Iar pentru că locul de desfăşurare al acţiunii din film e chiar patria acestui gen de presă, adică Marea Britanie, bliţurile indiscretelor aparate de fotografiat chiar apar către final pentru a sâcâi personajele şi a tropăi cu cizmele pline de noroi peste cele mai delicate aspecte ale intimităţii lor.

Cum arată cele două straturi narative? Primul o are în centru pe Sheba Hart (Cate Blanchett) – tânără de o frumuseţe diafană, proaspăt devenită profesoară de arte plastice după mulţi ani dedicaţi exclusiv creşterii celor doi copii proprii (dintre care unul cu sindrom Down). Sheba este sedusă de unul dintre elevii ei de liceu. Sau, în interpretarea unui detectiv marca OTV, probabil el este sedus de ea. În orice caz, puştiul isteţ în pubertate îi serveşte frazele corecte pentru a ajunge unde vrea. Pe al doilea strat narativ e întins şantajul sentimental al uneia dintre colegele mai în vârstă ale lui Sheba, Barbara Covett (Judi Dench). Iniţial o bătrânică singură şi demnă de milă, ea se dovedeşte un fel de şacal sentimental imediat ce află de aventura lui Sheba şi nu ezită să o ameninţe cu divulgarea secretului dacă aceasta nu acceptă să-i devină prietenă intimă. Aşadar, printr-o lentilă tabloidă, spirala turpitudinii începe cu legătura imorală dintre o profesoară şi un elev şi evoluează cu legătura deviantă între două profesoare de acelaşi sex.

Adevărul e că printre secretarele, asistentele medicale şi măicuţele ce defilează îmbrăcate în lenjerie dantelată prin antologia universală a poveştilor fără perdea, adeptele vocaţiei pedagogice îşi găsesc şi ele un loc constant. Combinând în scenarii stereotipizate, la fel ca celelalte trei arhetipuri, puseurile de severitate dominatoare cu o fantazată capitulare submisivă, reprezentantele profesiilor didactice, cu sau fără catalog sub braţ şi ochelari coborâţi galeş, sunt personaje ce apar adesea în ipostazele lubrice ale literaturii de tarabă sau în paginile tabloidelor. Stârnind exclamaţii, pupile mărite şi palme puse grijuliu la gură de gospodinele conservatoare. Gâdilând orgoliul semidocţilor înfometaţi de senzaţional, ce zâmbesc satisfăcuţi de călcătura strâmbă a doamnei ce poate la un moment dat i-a umilit că nu ştiau tabla înmulţirii.

E drept, spuse într-o singură frază, cele două poveşti par desprinse dintr-un tabloid. Dar, ca în cazul multor filme bune, valoarea nu stă în ce conţine story-ul, ci în cum e spus. Regizat de Richard Eyre după romanul omonim al lui Zoe Heller, Jurnalul unui scandal (Notes on a scandal) scoate din subteranele plăsmuirilor obscene două poveşti ce studiază câte un caz de deviere sexuală, ambele pe fundalul unei şcoli. Le ridică şi le studiază în lumina scrutătoare a zilei, analizând raportul lor cu realitatea. Ce lipseşte, din fericire, în filmul lui Eyre şi se oferă din abundenţă în tabloide este expunerea unilaterală şi superficială a faptelor, şi trântirea unui verdict moral. Filmul nu emite judecăţi asupra nici unuia dintre personaje, iar natura lor e ferită cu talent de nuanţe monocrome.

Poate cea mai interesantă prezenţă este cea a personajului Barbara Covett. La fel ca în Shakespeare in love, ce i-a adus premiul Oscar, şi ca în aplaudatul film centrat pe sfârşitul dezolant al scriitoarei Iris Murdoch, Iris, Judi Dench reuşeşte crearea unui personaj extrem de complex. Dar spre deosebire de restul portofoliului actoricesc, în cazul Barbarei e la fel de facil să manifeşti compasiune pentru personaj, pe cât e să îl deteşti cu patos. Într-un interviu citat de cunoscutul critic de film Emanuel Levy, actriţa însăşi mărturisea : “Este o poveste cu adevărat şocantă […], dar provocarea de a o interpreta a fost foarte incitantă pentru mine. Am fost încântată când mi s-a propus să joc ceva atât de diferit de orice jucasem vreodată.” . La rândul său, regizorul Richard Eyre, aflat la a doua colaborare cu Judi Dench, după Iris, îşi asumă şi explică schimbarea semnificativă de registru propusă unei actriţe văzute aproape universal în rolurile unor doamne demne de iubit şi admirat pentru onestitate şi demnitate. “Am prevăzut că expunerea lui Judi Dench într-un rol clevetitor, acrimonios şi caustic va reprezenta o experienţa neobişnuită, chiar şocantă. Chiar dacă portretul Barbarei interpretat de ea denotă şi multă vulnerabilitate, el nu reprezintă cu siguranţă o « femeie de treabă », şi cred că acest lucru aduce o schimbare binevenită, împrospătantă pentru public” .

Lipsită de homosexualitatea exhibată a unor eroine precum cea jucată de Angelina Jolie în Gia, Barbara Covett e mai degrabă o devoratoare afectivă din galeria celor ce îşi acaparează bolnăvicios subiecţii, precum personajul central din Pianista (La Pianiste), filmul făcut de Michael Haneke după cartea lui Elfriede Jelinek. Barbara conservă în mod similar o serie de apucături de internat de fete, de la jurnalul decorat cu steluţe sclipitoare, ca un oracol şcolăresc, la egoismul pueril şi dorinţa de a nu împărţi “cea mai bună prietenă” cu nimeni. Stârnind treptat o gamă complexă şi contradictorie de sentimente din partea privitorului, de la condescendenţă şi milă, la dispreţ şi ură, personajul lui Judi Dench transformă filmul într-o experienţă cuceritoare, trăită intens de la prima pâna la ultima secvenţă.

Katie Melua

Have had this song for a long time in my head. Nice and mellow voice.

Lions for Lambs

I do understand there are a bunch of Hollywood actors who have to play in American- government-sponsored movies, fighting evil Arabs and Russians or other kind of weapon-dealers, drug lords and who knows what villains from outside the almighty Western world. However, I hadn’t realized up to now that this bunch includes people like Meryl Streep and Robert Redford!

I mean one of the creators of the independent film festival at Sundance to direct and play in this fucking propaganda film! Really, I almost felt like puking when hearing Tom Cruise's character for the tenth time explaining why the wars in the Middle East are so good and important for the American people, and how they are meant to wipe out the fear raised by September 11th – speech with violins in the background, of course.

And then the whole example of “bravery” – the poor Black and Hispanic students, who got to the university with so much effort, going to fight in Afghanistan while the white rich boys stay at home. Do they prove anything? Do they change anything? Doesn’t really look like it.

Finally, the few reasons why the two hours were not a complete waste of time are (i) the comparison between this war and the one in Vietnam (hadn't thought much about it, but makes sense), (ii) the scene where Meryl Streep's character explains how the network she works for used to deliver hard and quality news back then, but in the meantime was bought by some corporation known for selling light bulbs and turned into entertainment media. This is supported by the final scene, when the following “Breaking news” shows up on a TV screen: pop-star divorces from famous-rapper husband. While vague news from Afghanistan show up on the lowest part of the screen, on a thin little band.

And (iii) yes, this movie talks about how people are more and more dumbed down as entertainment TV gets bigger, and how less and less they participate in public life. But didn’t we already know this? Wasn't this discovered and analyzed by media researchers since the 1980s? Anyway, it's still good movies like this "dumb down" the whole concept for every idiot in the audience to understand.

Vera Drake

Where: Gloomy, Dickensian, post-war London. The working class neighborhoods, with their sordid little apartments. Grayish walls and screeching stairs. Cold and damp air. Nippy, foggy mornings.

Who: Vera Drake. Putting the kettle on. Humming while cleaning and scrubbing and taking care of everything. Making nice cups of fresh tea. For her numb and autistic mother, for a neighbor in a wheelchair, for her two kids, for the young fellow living alone across the hall. Moving her petite silhouette and spreading the bright vigor. Smiling and helping just about everyone. Including girls she shouldn’t.

When: Early 1950s. The calm, settled-down life after the war. The swing and tango dancing nights. The inherent happiness of a country out of war, despite shortages.

What: Vera’s “helping young girls out”. Friday after Friday, always at 5 o’clock, she goes with her red rubber syringe and pumps soap water inside them. The mothers of seven kids living in two rooms, the young black girls just landed from some far-away colony, the unfaithful wives feeling guilty while their husbands fight in Korea. Always poverty, nervousness and trembling legs spreading. She never asks for money. Always calls them “dear” and “love”, touches their bellies gently and asks them to tell when they feel full.

Why: Because she just can’t help but helping. Because they can’t afford it and they need it. (On a slightly sketched and unfinished narrative moving in parallel for a while, we see a glimpse of how this is done in the world of the rich. Equally distressing and significantly more expensive. However, legal.)

Side-notes: Themewise, close to 4 Months, 3 Weeks and 2 Days. Equally numerous and well-deserved awards. Some significant differences: the manifestations of fear and guilt (complete paralysis vs. desperately looking for solutions); the behavior of “authorities” involved (the unbelievable kindness and gentility of the policemen vs. the inherent meanness of everyone with some kind of administratively significant position)

Imdb

Filling up holes in film library

Back to the classics. Watched Scarface (1) and Raging Bull (2) over the weekend.

(1) Finally discovered the source of the famous Thurman/Travolta dance in Pulp Fiction. Knew Tarantino was a master of pastiche but couldn’t pinpoint the source up to now. It’s the Pacino/Pfeiffer dance in the first part of Scarface! Where he’s just another Cuban immigrant starting it off in the drug business and she’s the boss’ girl. Of courses Tarantino overdoes it, but I found the atmosphere strikingly similar. Plus, I believe the final scene in Scarface, where Tony Montana is fighting that small army of hitmen - blood and bullets everywhere - is to be found in similar tones in at least one of the Kill Bill’s, somewhere underneath the layers of the palimpsest.

(2) I can’t believe I’ve missed this up to now. Reconfirmed the idea that DeNiro is one of the best actors of our times. The changes he underwent to become boxer Jake LaMotta are absolutely spectacular. Liked how Scorsese captures the atmosphere of the 60s and early 70s, though the film was released in 1980. How he sticks to black and white and how he focuses on details without making this a lyrical or image-centered film (like the drops of blood dripping from the thick line that surrounds the boxing ring after LaMotta's most violent defeat).

A Mighty Heart

Yes, the title is terrible! I would've probably skipped watching if I hadn’t come across this guy’s review and the fact that the film’s director is Michael Winterbottom.

I saw two of his earlier films some time ago and what I liked was how they mix the reliable, heavy and thorough air of a good documentary with dramatic fiction. Both in 24 Hour Party People (where he watches the rise of Joy Division, Happy Mondays and the like the in the midst of the early 80s’ new wave scene in Britain) and in The Road to Guantanamo (which gives the painful account of three British Muslims who end up by mistake in the famous Cuban prison), Winterbottom starts from true stories. And sticks to the facts. In A Mighty Heart he relies solely on professional actors to help recreate the story, unlike in The Road to Guantanamo, where the real characters are also present. And it's not any professional actors that we're talking about, but Miss Barbie herself: Angelina Jolie.

Despite some critics saying her whole Hollywood persona gets in the way of us suspending disbelief and truly picturing her in the shoes of Mariane Pearl, I think she does a great job in bringing this character to life. The accent, the pose, the smiles, the unspoken pain, the composed face in the TV interview – nothing seems to be overdone. It all contributes perfectly to the portrayal of a 5-month pregnant wife (and journalist) whose husband (also a journalist) gets kidnapped and beheaded in Karachi, Pakistan just days before the couple planned to leave Middle East.

Poveste din “Marlboro Country”

Pentru a popula planşa pe care s-a decis să monteze adaptarea romanului All the Pretty Horses, folosind cu obedienţă reţetarul western, regizorul Billy Bob Thornton a selectat următoarele: (a) câteva peisaje agreste luate cu copy-paste de pe afişele lucioase cu “Marlboro Country”, (b) turmele de cai sălbatici lipite pe fundalul galben-nisipos al semi-deşertului, (c) colinele tăiate abrupt printre care şerpuieşte Rio Grande, plus (d) călăreţii ce ţin dârz hăţurile armăsarilor mustang şi aruncă priviri de bărbat-alfa de sub pălăria largă de cowboy. Asta pentru început. Apoi odată povestea urnită, a pus la bătaie şi o sămânţă de love-story, retezată însă fără milă când a încolţit prea obraznic. Motivul ? A arăta clar că priorităţile lui “Marlboro Man” sunt stabilite fără nici o urmă de echivoc : întâi caii, pe urmă femeile. Cu foarte mici excepţii, regretabil soldate cu o lacrimă pe obrazul cowboy-ului principal.

Deşi traducerea românească a titlului rezonează a dulcegărie ieftină mai ceva dec ât coperta unui roman de Sandra Brown, să nu credeţi că Pasiune neîmblânzită (All the Pretty Horses) explorează vreun amor cu probleme sau deviant pe fundalul rural-rustic al Americii tradiţionale, la fel ca Brokeback Mountain. Nu. De data asta machismul nu e doar aparent, iar posesorii de pistoale şi de lasouri reprezintă cu adevărat masculinitatea învirgonţată ce caracterizează în mod stereotip imaginea de cowboy.

Cunoscut mai degrabă pentru prezenţa în faţa camerei decât în spatele ei, regizorul Billy Bob Thornton adaptează în All the Pretty Horses romanul omonim de Cormac McCarthy. Deşi, pe de o parte, îi e fidel cărţii prin aşezarea episoadelor narative, făcând o traducere corectă de pe pagină pe ecran, pe de alta, artifiicile auctoriale specifice scriituri lui McCarthy îi scapă fără speranţă. Cu toate că stilul atât de personal al lui McCarthy de a reda micile detalii de atmosferă reprezintă un ingredient vital succesului acestei poveşti, altfel banale, transpunerea sa pe peliculă rămâne un eşec. Ce rezultă e un film care convinge cu greutate şi care nu a fost tocmai luat în braţe de critici. Chiar dacă distribuţia conţine în mare parte nume ce ţin prima pagină a revistelor mondene de la Hollywood.

Filmul urmăreşte traseul pe care John Grady Cole (Matt Damon) şi Lacey Rawlins (Henry Thomas) îl parcurg din Texas, unde ferma ce a aparţinut familiei celui dintâi de câteva generaţii este acum vândută unei companii petroliere, spre Mexic. Contrar antitezei frecvente dintre bogaţia şi bunăstarea Statele Unite, şi sărăcia şi corupţia ce domnesc în Mexic, cele două personaje purced spre sud cu imaginea unui paradis în minte. Ei caută acolo lucruri pe cale de dispariţie în America anilor ’48-’49, când explozia industrială începe să facă loc tot mai mult autostrăzilor şi sondelor de petrol. Caută vechile ferme, atât de mari încât îţi ia o săptămână să le străbaţi călare de la un capăt la altul, sau caii sălbatici ce încă aleargă liberi şi trăiesc în pustietate.

Perspectiva romantică asupra acestui eden sudic se continuă previzibil cu o poveste de dragoste ce începe între John şi Alejandra (Penelope Cruz), fiica fermeriului mexican foarte bogat, pentru care lucrează cei doi americani. Si parcă pentru a ne aminti că acţiunea are loc în patria telenovelelor, scenariul alunecă încet spre binecunoscutul stil, asigurând beţele în roate aducătoare de dramă în iubirea dintre cei doi. Evident că părinţii ei nu sunt de acord cu relaţia dintre John şi Alejandra. Evident că există o mătuşă – matroană aristocrată, ce face şi desface toate deciziile luate în familie – care aranjează capturarea lui John şi Lacey de către poliţie, sub pretextul unui delict fabricat. Şi de aici intrăm în tenebrele sistemului mexican de justiţie, unde corupţia şi nedreptatea sunt la ordinea zilei. Însă nu vă îngrijoraţi : povestea are happy-end. Până la urmă, John o lasă în urmă pe Alejandra, şi se reîntoarce la viaţa de cowboy adevărat alături de Lacey. Priorităţile sunt restabilite; caii rămân mai importanţi decât femeile. Că doar suntem în “Marlboro Country”.

Why We Fight

The media gets us used to seeing the war framed by “humanistic” key-words such as death and loss of dignity, destruction and diminishing the value of life, extreme violence and horrific personal stories. However, this documentary frames the current wars upheld by the US from a pretty novel perspective: economic profit.

Why We Fight is a BBC documentary that takes its title from a series of propaganda films directed by Frank Capra during World War II. Back then they were meant to motivate people to join the army by explaining the purpose of fighting against the Nazis. Among others, the film analyzes how some of the arguments used at the time – like fighting for freedom / democracy / the liberation of people oppressed by totalitarian regimes – are functioning now. Do they still work in the case of the Middle East wars?

Though some of the film’s arguments are not new and have been a subject of debate for some time now – how the US practices economical colonialism, or how there’s a constant conflict between capitalism and democracy and lately capitalism seems to be prevailing most of the times – I found the documentary very well done, very professional. The use of sources seems to be quite balanced and strong arguments are built persuasively.

But what’s probably most valuable is its main thesis, which could be summed up like this. Starting from the fact that (i) when undergoing a cost-benefit analysis of war you realize it is a very profitable business and (ii) following the logic of economies of scale and scope, the profit gets bigger as the industry gets bigger, as well as (iii) adopting a market behavior led by rational choice (i.e. maximizing profits), it only comes natural to see more war and more conflicts developing.

Of course this sounds awfully pragmatic and you might be thinking but what about all the death and the violence and the innocent people who get hopelessly captured in the conflict? Well, following the conclusions of this documentary, it seems their voices as stakeholders are lower and lower, and their place at the decision-making table is more and more likely to be inexistent.

Irealitatea japoneză

Vi s-a întâmplat vreodată să staţi mai mult de trei-patru săptămâni într-o ţară apuseană? Atunci risc să vă spun o observaţie fumată, dar iat-o oricum. După o absenţă din România mai mult decât oricând, e izbitor modul în care lipsa responsabilităţii profesionale e ridicată la rang de regulă aici. Iar în miezul punctului focal se află mereu problemele, nu soluţiile. De la implacabila mină flegmatică a doamnei de la ghişeul Poştei, la funcţionara ce molfăie saleuri de pe un platou cu „mâncare de protocol” în timp ce vă încasează o factură, şi apoi vă latră o serie de acreli ce se încheie invariabil cu „nu se poate” la orice întrebare. Şi lista nu se opreşte la banalul vieţii de zi cu zi. Nici n-ar avea cum. Preşedintele contestă ce face Primul Ministru, care la rândul său critică oameni din propriul cabinet. Totul într-un festin al pasării responsabilităţii în curtea vecină. Spiritul latin, balcanismul, vechea atitudinea subversivă faţă de orice tip de stabiliment moştenită din comunism – nici nu mai ştiu de unde porneşte sau unde se încheie lista de motive pentru care, la capitolul respectului pentru profesie şi eficienţă, rămânem mereu codaşi. Cert este că, dintr-o ţară în care se instalează camere de luat vederi în sala de şedinţe a Consiliului Local din Capitală pentru a preveni zbughirea pe uşă a consilierilor imediat după strigarea prezenţei, a vedea un film ce reflectă cultura japoneză – cum este Scrisori din Iwo Jima (Letters from Iwo Jima) – e echivalent cu a viziona un documentar despre extratereştri. În caz că nu vă amintiţi, Japonia este ţara în care, în 1970, Yukio Mishima şi-a făcut seppuku după o tentativă eşuată de a porni o lovitură de stat. Eşecul era pur şi simplu în afara discuţiei. Aceeaşi ţară în care, în această primăvară, Ministrul Agriculturii a preferat să se sinucidă decât să suporte umilinţa unui scandal legat de corupţie.

E drept că Japonia se află ieşită bine din sfera unui „Apus” tangibil, ale cărui valori putem râvni să ni le apropriem vreodată. Iată de ce, de la nivelul deriziunii supreme faţă de reguli din viaţa de lângă noi, de la imposibilitatea de a depăşi inexorabilul „fuck-the-system” care ne invadează eurile postcomuniste, atmosfera unui film ca Scrisori din Iwo Jima, despre armata japoneză în Al Doilea Război Mondial, pare profund străină. Contactul cu un mediu în care consecvenţa, devotamentul şi onoarea stau neclintite pe un piedestal a cărui înălţime nu o contestă nimeni reprezintă o experienţă absolut ireală pentru audienţa din imediata noastră apropiere. Ceea ce nu înseamnă că aceste caracteristici fac suma unui bine absolut, sau că nu le pândeşte pericolul acuzelor de anacronism. Filmul nu ridică în slăvi obedienţa oarbă faţă de codul samurailor. Până una alta, regizorul este Clint Eastwood.

Scrisori din Iwo Jima este un film ce porneşte de la două cărţi scrise de doi autori japonezi, dintre care unul a fost general în celebra bătălie de pe insula japoneză în Al Doilea Război Mondial. Aşadar, un film făcut aproape în totalitate cu o distribuţie japoneză, dar al cărei regizor e Clint Eastwood, personaj iconic în istoria filmului american. Vă mai amintiţi, nu-i aşa, de rolurile din Pentru un pumn de dolari (Per un pugno di dollari) sau din Inspectorul Harry (Dirty Harry)? În Scrisori din Iwo Jima, Eastwood se află doar în spatele camerei, dar prezenţa lui rămâne pregnantă. Filmul trebuie privit ca o replică în oglindă a unei pelicule anterioare. Dacă în Steaguri pline de glorie (The Flags of Our Fathers), regizorul Eastwood urmărea bătălia de pe insula Iwo Jima din perspectiva armatei americane, în Scrisori din Iwo Jima îşi propune să relateze aceeaşi poveste, însă din perspectiva armatei adversare americanilor.

Dincolo de faptul că răspunde cu success provocării reprezentate de lucrul cu un scenariu şi o distribuţie japoneze – fapt confirmat de Oscarul câştigat în 2007 –, Scrisori din Iwo Jima încearcă vizibil să păstreze un echilibru obiectiv al relatării. Şi în mare parte reuşeşte. Filmul începe în prezent, când pe insula Iwo Jima sunt descoperite şi dezgropate scrisori ale celor ce luptaseră acolo în urmă cu şase decenii. Prin ele se reconstituie atmosfera celebrelor patruzeci de zile de asediu american din 1945, la capătul cărora, din 21.000 de soldaţi japonezi, doar puţin peste 200 au fost luaţi prizonieri. Peste 20.000 au murit în luptă sau preferând să se sinucidă înainte de a fi capturaţi. Deşi aparent nu idealizează performanţele armatei americane – ai cărei soldaţi manifestă la fel de multă cruzime în mijlocul absurdităţii războiului – undeva în subtextul adânc al Scrisorilor din Iwo Jima lumina pozitivă cade tot pe figura unui general care cunoaşte şi adoptă ceva din valorile „spiritului american”. Valori care poate sunt mai uşor recognoscibile de spectatorul român, deşi la rândul lor destul de departe.

"Childrens do learn...or does they?"

George W. Bush making Jon Stewart's life & job so much easier :)

Apart from the usual ridiculing of Mr. Bush, this also includes a nice self-mocking allusion to how political comedy shows use clips taken out of context & thus distort things to make their point.

Zeitgeist, The Movie

An alarmist hotchpotch of how the Bible is in fact pure plagiarism, how 9/11 was truly an “inside job” done by the American government and how corporate-controlled media can convince you anything is real and how this will be used by the “people behind the curtains” to take over the world! Summing up, according to Zeitgeist, The Movie, we’re up for a gloomy future, a state-of-the-art Owellian world. What’s in store for us is a dystopic and singular global state where all our rights and liberties will be taken away and we’ll just be slaves working for those nasty people that build their evil plans “behind the curtain”!

Yep, a real conspiracy theory. With the “scary music” and the doom predictor included.

So “dangerous” that imdb.com doesn’t even have it listed … Though my guess is this might be because it’s virtually impossible to find details about its production (Who directed it? Who wrote it? etc) Don’t get me wrong though: the film doesn’t look like it’s done by an amateur. Oh no. It seems incredibly well documented. More like a Phd trilogy on religion, politics and the media. It also does plenty of intelligent associations between facts. Some you’ve seen before in other conspiracy-theory books or in Fahrenheit 9/11, but most are brand-new.

What this film lacks though is a clear connection between its three parts, as well at least an attempt to seem objective. To me this film was pure propaganda. And what’s even worse: poorly targeted propaganda. It’s against Christianity, against the Rotschild family, against Bush, against the tabloid media… And this is just the top of the list. I think this fact makes it very unlikely for the viewer to suspend disbelief and buy what the film is selling. I could live with its random quotes, from Roosevelt to Jimi Hendrix, and with phony slogans like “The Revolution is Now”, but having the guys who did this film pretend this is the only “true” side of the story, it’s just a bit too much.

I’ve ended up watching Zeitgeist, The Movie following some recommendations. Many people seem to think it’s a must-see, despite of its radicalism. It got over a million views on YouTube since June, which I think is something. It also stirred some controversies. The truth is that it does keep you hooked to the screen from beginning to end. However, it looks to me rather like an unfinished project, still in need of some “fine-tuning” in terms of structure, use of sources and tone.

Oleg Tishkovets

Una dintre cele mai romanesti imagini pe care le-am vazut in ultima vreme. Mai e nevoie de cuvinte?

4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile

Am fost la film în seara asta. Notiţe aleatoare.

Câteva dintre chestiile care mi-ai zgândărit nişte amintiri nu neapărat plăcute de dinainte de '89:

- eternele străzi neluminate noaptea; bezna şi teama

- apartamentele mici, decorate într-un kitsch suprem + „mesele” cu ciorbă, salată de boeuf, cremă de zahăr ars şi tort de bezea

- atitudinea feudală, de stăpânitor absolut, a micilor funcţionari – vezi recepţionera de la hotel

- plăcerea găsită de cei ce dobândesc un pic de putere în a-i umili cât mai îngrozitor pe cei care, din diverse motive, se află într-o poziţie de inferioritate – lătratul răstit al medicului, lehamitea implacabilă a recepţionerei, cicăleala unui adult semi-beat faţă de aprinsul ţigării în faţa părinţilor

- lipsa totală a drepturilor de protecţie a vieţii private; cum oricine are dreptul să te chestioneze cu privire la orice, iar dacă refuzi să răspunzi să te târască de urechi în mijlocul unei pieţe publice imaginare în care să fii scuipat şi lovit cu pietre de toţii tovarăşii de bine

- cum nu e tolerată absolut nici o greşeală şi toată lumea trăieşte sub teroarea că la un moment dat va greşi totuşi, iar pentru asta va plăti foarte scump

Câteva dintre chestiile pe care nu le-am înţeles:

- cum medicul nu ar risca nu ştiu câţi ani de închisoare pentru 3000 de lei, dar ar face-o pentru sex consimţit cu forţa de două femei

- cum relaţia dintre Adi şi ea trebuie să înghită pumnii ricoşaţi din luptele pe care ea le duce de una singură

Una peste alta:

- foarte impresionant...deşi pe mine, una, cred că filmul anterior al lui Cristi Mungiu, Occident, m-a „lovit” mai tare

- scena cea mai puternică mi s-a părut cea de la hotel, incluzând „negocierea” şi „operaţia”; apoi „petrecerea” de la părinţii lui, cu indulgenţa pentru „oamenii simpli” din care se trage ea; apoi fugitul noaptea pe străzi şi aruncatul fetusului la gunoi

- poate nu neapărat extraordinar e începutul şi finalul

- sunetul e prost; mi-a părut rău că nu erau subtitles

- multe cadre filmate extrem de bine – vezi cel de pe afiş; cred că Oleg Mutu (Moartea domnului Lăzărescu, Occident, Un cartus de kent si un pachet de cafea) ar trebui din nou aplaudat la capitolul ăsta

- sper să o revăd curând pe Anamaria Marinca pe ecran

A Crude Awakening: The Oil Crash

The main argument of this documentary is that the era of cheap and abundant energy is about to come to an end, and what we’ll be facing in the near future is the necessity to do with scarce and expensive energetic resources. And the main item on the list is – of course – oil. To support their argument, directors Bill Gelpke and Ray McCormack remind us how dependent we really are on oil, as well as how this is a non-renewable resource that has been abused and continues to be abused, and thus will soon finish.

Just like in all the Michael Moore films – though perhaps with less bias – and others such as The Corporation, the implied “guilt” is said to lie in the hands of the United States. In this case, mostly because they consume a disproportionately high amount of energy. They’re only about 5% of the world’s population and yet they consume about 25% of the global energy. But also because they don’t seem to “value” it right, i.e. they expect fuel to be cheap (whereas European countries don’t, for example).

The scariest part of the film to me was how it gradually deconstructs counter-arguments. You might be thinking, wait a minute, didn’t we invent biofuel and are working on improving it? With very concrete data, the movie shows there’s no way biofuel can be a viable solution, mostly because the money needed for its production top its real value. You might also be thinking, what if we cut our spending of energy starting tomorrow? Again, the film shows that even if the US implements all the required policies, due to the unavoidable economic growth (we live in the era of economies of scale, remember?), in a few years we’ll be back were we started.

As a friend recently suggested, we might see the theories of James Lovelock lying at the core of the film, such as the Gaia hypothesis, thus explaining how the imminent ending of oil as a resource will most likely have a very grim impact on humanity.

I’d say this film is a must because it touches upon some of the hottest policy issues that are debated globally right as we speak. It’s not as entertaining as one of Michael Moore’s films, and I see some reviewers down-graded it for that, but to me that only contributes to making it really dead serious.

Over the Hedge

Yes, this is a cartoon – DreamWorks style – and yes, it is primarily for children. Hence, it only comes natural that it features cute little animated animals split into two sides following moralistic criteria. We have the good side – the turtle is old and wise, the squirrel is a bit dumb but nice and affectionate, the hedgehogs have good family values, and so do the opossums, the skunk knows she stinks but has a confident attitude. There also a raccoon whose intentions are rather dubious at first but in the end he’s really part of the good guys. On the “bad” side, we have the bear, which is big and threatening and wouldn’t think twice before killing for food. And what’s most surprising is that the humans are also in the “big and bad” boat.

So yes, the moral of the story for all the kids watching is they shouldn’t lie, steal and hurt cute little animals and whatever else. But there’s also an incredibly subversive message, leaning strongly left I’d say, against humans destroying the wild and the lives of animals by cutting woods to build rich suburbs. The message extends to everything that human presence implies: the junk food, the garbage, the desire to extinct everything that doesn’t fit into their housing plans, plus turning all those cute little animals into avid consumers of whatever junk they can lay their hands on. So I think consumerism is also heavily targeted by this story, at least for people who know where to look.

I wonder what little kids make out of this cartoon showing how they’ve actually ended up on the wrong side. They’re not little hedgehogs or cute opossums, but rather part of the big bad human race.

Ah, that and the squirrel’s trip on caffeine (or was it some sort of amphetamine?) are really unusual stuff to include in a cartoon for kids, I think.

Yann Martel / "Life of Pi"

There’s a certain raw yet unavoidable charm surrounding novels about characters who struggle for survival. Take Robinson Crusoe. Stripped from urban anxieties and daily tribulations about self-fulfillment (i.e. all those thoughts we share with our bellies full), these stories seem to go straight to the roots, to what is really important. In other words, we’re back at the bottom of Maslow’s pyramid. Struggling to stay alive, fighting for basic survival needs and often finding real meanings (on life, religion & co.) during the process.

The main character in Yann Martel’s Booker Prize winning novel – Life of Pi – is a bit less lucky than Robinson Crusoe. He is the only survivor in a shipwreck and manages to stay alive for ten months in a lifeboat in the middle of the Pacific. The sunken ship was supposed to take him, his parents and brother, as well as whatever could be packed from their family business (a Zoo!) to Canada. They were to start all over, far from the troubled times of an India led by Indira Ghandi (we're in the late 1970s). And they were supposed to take this trip together with most of their animals from the Zoo (it's almost an updated Noah's ark!).

Did I say the main character, Pi, is the only survivor of the shipwreck? I meant the only human one. His company is a 200-kilo Bengali tiger, which needs to be fed. Pretty rough, huh? He does manage to survive though. And finding out how was my main drive when picking this book, so I won’t spoil the pleasure for you :).

The whole suspense and adventure keep you glued to the pages, unable to stop reading and see what will happen. But what makes the novel really good is, I believe, the final part. What Martel does in the end is to anticipate all the potential suspicions of the lucid reader (Is it really possible to stay alive for so long in the midst of the Pacific? In an 8-meter boat with a huge and hungry tiger you only feed with fish?), and thus build a whole new narrative that fits “rational” expectations. What you get in the end is a complete retelling of the whole story in a new frame, plus the implicit possibility to choose the version you like most.

Bookmark: The novel is to be made into a movie by Jean-Pierre Jeunet (Delicatessen, Le Fabuleux destin d'Amelie Poulain), scheduled for release in 2009. Really looking forward to that!

Tom Swoboda

One of those moments when nature looks so much like a theater setting that you expect to look back and see the stage director sitting in a red chair, legs crossed & pondering in half-darkness. Greatly captured, I think. More photos by this guy here.

Spectacol & ciocolată! Acum în pachetul economic 2 în 1.

Prin ochii unei actriţe poloneze ce îşi părăseşte cariera de mare succes din Mitteleuropa natală la mijlocul anilor 1870 pentru a se stabili în Statele Unite, Susan Sontag descria într-unul dintre romanele sale un prim contact cu scena americană de teatru. “Muzică tare, decor impunător, o sută de artişti mişunând pe scena enormă: asta place publicului de aici. În afară de cei doisprezece actori din rolurile principale, ‘baletul italian’ din actul al doilea era format din…doar o clipă, să mă uit în caietul-program…din ‘patru balerini de primă clasă, opt corifei, şase balerine, nouăzeci şi nouă de figuranţi, douăzeci şi patru de băieţi negri, douăsprezece coriste şi opt corişti, şi patruzeci şi opt de figurante!’ Imaginează-ţi-i pe toţi zburdând pe scenă în timp ce în spatele lor se desfăşoară efecte dintre cele mai uimitoare: toată scena se poate ridica de pe pământ sau se poate scufunda până îţi dispare din faţa ochilor.” Descrierea manierei de regizare ce atrage publicul în Lumea Nouă din perspectiva actriţei de carieră proaspăt venite de pe Bătrânul Continent reprezintă fără îndoială o cronică timpurie a predilecţiei pentru grandios şi a gustului pentru efecte speciale. Pe scurt, sunt creionate două caracteristici ce vor fi importate cu succes în cinematografie, apoi cultivate şi dezvoltate fără oprire în ritmul alert al dezvoltării tehnologiei.

La aproape un secol şi jumătate de la contextul ficţionalizat de Susan Sontag, filmul Charlie şi Fabrica de Ciocolată (Charlie and the Chocolate Factory) e o dovadă vie a succesului construcţiilor măreţe şi al efectelor de recuzită spectaculoase pe ecran. Terenul de desfăşurare al opulentului expozeu de costume şi decoruri fanteziste, lifturi zburătoare şi dulciuri generatoare de puteri magice este una dintre cele mai celebre poveşti pentru copii din literatura anglofonă, publicată în anii ’60 de scriitorul Roald Dahl. După o primă ecranizare pasabilă la începutul anilor ’70, povestea e din nou subiect de film în 2005. Şi nu oricum, pentru că ultima versiune a lui Charlie şi Fabrica de Ciocolată a fost pusă la cale de un cuplu cunoscut pentru ecranizări multiple de poveşti fantastice: regizorul Tim Burton şi actorul Johnny Depp. De la Edward Mâini-de-foarfecă (Edward Scissorhands) şi până la Sweeney Todd, ce se lansează anul acesta în cadrul Festivalului de Film de la Veneţia, cei doi au colaborat la şase filme, toate cu succese notabile la capitolul vânzării de bilete.

Dincolo de deliciile vizuale pe care le stârnesc fără îndoială în rândul principalilor spectatori – copiii – creaţiile lui Tim Burton din Charlie şi Fabrica de Ciocolată au darul de a scoate din desuetudine o poveste construită după plicticosul tipic moralizator, satisfăcând astfel audienţe cu diverse vârste şi aşteptări. Văzut print-o lentilă contemporană, story-ul ar putea suna cam aşa. Willy Wonka, şeful unei legendare fabrici de ciocolată ce acoperă acum o piaţă multinaţională, organizează o competiţie cu premii pentru consumatori. Nu-i aşa că sună exact ca o părticică a unui plan elaborat de relaţii publice? Ce-i drept, în cadrul ficţional procesul apare ceva mai demn decât campaniile ce trimit consumatorii la scormonit prin rude de parizer în căutarea unui lănţişor de aur, însă adevărul e că ne aflăm tot cam în aceeaşi direcţie (e vorba de un bilet aurit aşezat cu grijă sub ambalaj!). Iar senzaţia se perpetuează până aproape de final, când scenariul cu accente de marketing e demontat – deşi, ce-i drept, a reuşit să crească simţitor vânzările şi prestigiul brandului între timp –, lăsând loc intenţiei adevărate din spatele competiţiei, şi anume găsirea unui “moştenitor” pentru mogulul producător de ciocolată. Lumina “nobilă” în care apare Willy Wonka la final – bun, generos, iertător ş.a. – se asortează cu portretizarea monocromă a personajelor principale. Fiecare dintre copiii ce participă la competiţie şi nu câştigă, e vinovat de câte un “păcat”. Germanul Augustus e un gurmand fără scăpare, micuţa aristocrată britanică Veruca e o răsfăţată mereu în căutare de posesiuni materiale, iar cei doi americani – Violet şi Mike – sunt întruchipări ale autostimei excesive şi lipsei de obedienţă. Dar jocul stereotipurilor e poate cel mai evident în cazul “copilului favorit” din poveste, Charlie, al cărui comportament e decupat direct din galeria băieţeilor cuminţi, cu o familie “săracă, dar cumsecade”.

Însă probabil că aceste corespondenţe cu realitatea, sau mai degrabă lipsa lor, sunt ultimele lucruri pe care spectatorul ar trebui să le aibă în minte la vizionarea filmului Charlie şi Fabrica de Ciocolată. De ce? Pentru că pelicula îşi asumă de la bun început caracterul de poveste fantastică. Iar asta nu lasă loc decât suspendării aşteptărilor de adult raţional, scufundarea în atmosfera de basm, şi savurarea fiecărui deliciu al spectacolului oferit. De la plimbarea cu o barcă făcută din caramel pe lângă o cascadă gigantică de ciocolată şi până la cântecelele şi dansurile sincronizate ale zecilor de pitici lucrători în imensa fabrică de ciocolată. Toate aranjate într-un show mare şi dulce.

Paul Auster / “The New York Trilogy” and “Oracle Night”

Though I think technically what Paul Auster writes is called detective fiction, he doesn’t go for the traditional formula – the mystery, the spying, the digging in the past, the surfacing of unexpected details, and then ta-daa!: the definite resolution – but rather for how these novels are written. We’re always talking about a detective story within (at least) another detective story, and that’s why “The New York Trilogy” has been described as meta-detective-fiction. Here are a few things that I had fun discovering and I enjoyed experimenting as anti-boredom/anti-dullness surprises in Auster’s books:

1.The traditional spying formula is turned completely upside down. In “Ghosts” (“The New York Trilogy”) the detective following a “suspect” realizes in the end that he is the one who is being followed. The reason? He's just a pawn in a game set up for inspirational purposes by a fiction writer.

2.A character pretending to be “Paul Auster” himself in “City of Glass” (“The New York Trilogy”), though in fact he is someone else. That was a fun fictional knack to use :)

3.The use of footnotes in “Oracle Night”. Probably intended to trim the story as much as possible and/or not have it too clogged with details. However, you could almost make up a whole new novel by putting together all footnotes. I realize this is not a novel technique in itself (I believe Camil Petrescu used in “Patul lui Procust” decades before), but I liked the way it is embedded in the mystery-story pattern.

4.The urban atmosphere. “The New York Trilogy” in particular reminded me of an episode from Jim Jarmusch’s “Night on Earth”. Probably because they both happen in and around Brooklyn.

5.How each story features a character who at some point decides to walk out from his own life for no apparent reason. Leaves the apartment to drop a postcard one evening and ends up in a completely different city where he starts all over. Plus how these attempts almost always fail miserably. Not in terms of the character coming back, but rather not finding whatever he was hoping to achieve by taking a fresh start.

6.How Auster’s stories are always about other stories. There’s never a clear narrative line following “detective X hired by the Mrs. Y to find details on her missing husband”, but rather a series of digressions about the inner life of an auctorial “I”-voice or of the main character. In addition, these digressions do not lead to any clear resolution. It’s more like a mystery about a mystery that takes you inside the life of a number of characters. And what you get out of it is not a clear finale, not the feeling that the story started at point A and ended at point Z, but rather that you’ve experienced a large range of often unexplainable but so deeply human mindsets and feelings. And you’ll carry full episodes and bits of atmosphere with you for days on end.

The Weather Man

It’s almost hard to believe this movie comes from Gore Verbinsky – the mainstream, action-movie director known for box-office hits such The Mexican or Pirates of the Caribbean.

To me The Weather Man looks more like an Alexander Payne film (see an older post on About Schmidt). And that’s because it focuses on a rather ordinary fellow, whose life doesn’t really include anything spectacular. Except perhaps the fact that he occasionally gets hit by flying milkshakes :). He’s Dave Spritz, weatherman for a TV network – a job that makes him quasi-famous and hence sometimes a target for pranks from the part of people with a somewhat vicious sense of humor (implying semi-liquid food thrown on Mr.Spritz as he drives with his window open or walks on the street).

What would probably characterize this guy best is the phrase “good-enough-for-me”, which he doesn't utter as such but seems to be like a motto for the way he makes choices in life. He’s not unhappy. But he’s not happy either. He has a job where he works little and gets paid a lot. A former wife and two kids. A failed novel written some years back, now gathering dust somewhere in a drawer. Plus a famous-writer father who doesn’t have too much time left to live (and who’s played so well by Michael Caine). To put it simply, Dave Spritz didn’t quite excel in his personal life, but he is responsible for another type of “American accomplishment” (as Caine’s character so subtly underlines at some point). He is about to be promoted to a job in the national TV network, thus adding a few more figures to his annual revenue. Does this make him happier? The film doesn't really suggest that.

Though it received mixed reviews, possibly because the loose ends it leaves in the narrative might make it a bit unconvincing at times, I think it’s worth watching. And one of the reasons is this particular freedom it gives the viewer in terms of interpretation, this lack of any clear resolution (that in the end makes you wonder – was there any problem in the first place?). It might be a film which subtly criticizes a society who lately seems to equate money with happiness more than anything else. It might be about how we tend to be more and more spoiled in our constant search of getting everything as easy as possible, but always slightly unsatisfied with what we get. Or it might just be a funny-sad look at an ordinary case of latent depression, like most of Alexander Payne’s movies.

Luis Sepulveda / "Diario de un killer sentimental"

With the exception of Pablo Neruda’s poetry, I didn’t really see Chile on the world map of literature until recently, when I got a book called Diario de un killer sentimental by Luis Sepulveda. Though some literature aficionados tend to look down on the genre he is practicing – detective stories – to me his writing is absolutely seamless. In fact, lately I’m more and more convinced that this is really a genre which has a lot more in stock than first meets the eye. That is in part also due to some of Paul Auster’s work, but I will come back to this in one the following days.

With a life that makes up a great novel in itself, the Chilean novelist Luis Sepulveda has such a perfectly sharp and clear storytelling technique that it was impossible for me to leave the book out of my hand until the last line of the story. And the truth is this didn’t take so long in the case of Diario de un killer sentimental – a short detective story that follows a professional killer during his last mission before retirement. And even though I did somehow predict the ending in my mind – probably because my reading expectations were somewhat shaped in time by experiencing similar stories in films, where the narrative formula tends to be pretty repetitive – I absolutely enjoyed every page of Sepulveda’s story, his vividly cinematic descriptions and his razor-sharp authorial voice, flawlessly shaping a story in which not a single word is superfluous.

Aldous Huxley / "Brave New World"

It’s amazing to me how much insight into future social and economical tendencies could Aldous Huxley provide in the 30s, when he wrote Brave New World. I don’t think many other people back then could have predicted that a few decades ahead the key-word in societal behavior would become „consumption” (except Keynes, whose theories Huxley probably wanted to satirize a little bit), and that all individual efforts would be directed towards overarching hedonistic principles.

But apart from the visionary writing, what I probably enjoyed most is the parallel view Huxley builds between the ideology of the dystopian society he imagines and our current perceptions on „what is normal” (more or less unchanged since the 30s). He constantly shocks by challenging mainstream views on quintessential concepts that are in the center of our lives, such as family or culture, and presents an environment built in radical opposition to our own. Monogamy is a disgrace rather than a virtue (in addition, the concept of „family” is inexistent and women no longer give birth, because children are conceived by technological means); the use of light drugs is encouraged and at times even compulsory; social layers are enginereed in such a way that they preserve a perfectly balanced society, where everyone is happy and healthy.

On top of it all, Huxley has a hidden yet incisive sense of humor. It’s rather funny (in a dark way, of course) to realize that in a society where the sources of all unhappiness have been taken care of, literature is practically dead. Shakespeare’s plays, and drama in general for that matter, are primarily based on conflicts and when you can have everything solved with a pill of soma, the struggles of Othello seem really silly.

I think coming back to Huxley's work from time to time provides a very good and clear lens one could use in looking at the world around. And if this sounds rather prophetic, well, it's because it is :).

The Namesake: La mijlocul distanţei dintre Bollywood şi Hollywood

O mare parte a cinematografiei europene din ultimii ani şi-a dezvoltat ca marcă tematică sondarea conflictelor de valori sau a crizelor de identitate ce intră în sfera efectelor sociale ale emigrării (see Temenuga Trifonova's article). Strămutarea temporară sau definitivă a personajelor dintr-o societate în alta e urmărită în scenarii ale marginalizării şi ale eforturilor de adaptare în exil, în filme ca cele regizate de, printre alţii, Fatih Akin (Cu capul înainte) sau Michael Haneke (Cod necunoscut, Ascuns).

Din acest punct de vedere, pelicula realizată de Mira Nair după bestseller-ul lui Jhumpa Lahiri – The Namesake (în română: poreclă, supranume) – pare foarte “europeană”. Asta cu toate că regizoarea are o istorie în cinematografie situată undeva între capitala indiană a filmului – Bollywood – şi cea americană – Hollywood –, mai degrabă decât în Europa. Producţii ca Mississippi Masala (1991) – cu Denzel Washington în rolul unui personaj de culoare, neagreat pe motive rasiale de părinţii indieni ai fetei iubite – sau Nuntă în vremea musonului (Monsoon Wedding) (2001) – în care sunt explorate dramele familiale din jurul unui mariaj aranjat în New Dehli – au pus numele Mirei Nair pe listele cu nominalizări şi premii ale festivalurilor internaţionale de film. Însemnele de recunoaştere ale producţiilor ei? Tematic, toate urmăresc personaje prinse între cultura indiană/orientală şi cea occidentală. De obicei e vorba de prima sau de a doua generaţie de emigranţi în încercarea de a-şi defini o nouă identitate prin dimensionarea distanţei dintre cultura ancestrală şi cea a societăţii de adopţie. Stilistic, reţeta de succes a filmelor lui Nair e tempoul răbdător al camerei de filmat, poposirea asupra detaliilor şi aprofundarea semnificaţiei lor simbolice prin puterea imaginii, mai degrabă decât prin aserţiunea explicită.

O privire succintă asupra coordonatelor de mai sus e suficientă pentru a decreta existenţa unei compatibilităţi creative între Mira Nair şi scriitoarea Jhumpa Lahiri. Aşa cum a demonstrat în colecţia de povestiri distinsă în 2000 cu premiul Pulitzer, Interpretul de maladii, şi apoi a confirmat în The Namesake, autoarea americană provenită dintr-o familie de origine bengaleză arată la fel de mult interes pentru personajele ce îşi construiesc identităţi transnaţionale, pe o axă împărţită între Orient şi Occident. În plus, ea îşi modelează stilistic construcţiile narative cu aceeaşi răbdare menită să consolideze punţi de empatie între cititor şi personaje. Filmul produs în urma colaborării dintre Lahiri şi Nair, The Namesake, apare ca o poveste întinsă considerabil în timp şi care dezvoltă două straturi narative de amploare. Pe primul se aşterne povestea lui Ashima (interpretată de actriţa bollywoodiană Tabu) şi Ashoke Ganguli (Irfan Khan) – un cuplu indian format în mod tradiţional în urma unei căsătorii aranjate de familii, şi care apoi se mută în Statele Unite. Pe al doilea e urmărit Gogol Ganguli (Kal Penn), fiul celor doi, surprins în încercarea de a-şi defini o identitate transnaţională ca newyorkez de origine bengaleză. Faptul că filmul explorează spaţiul aflat între două culturi e confirmat şi de scenariul bilingv, locaţiile de filmare situate pe ambele continente, precum şi de distribuţie.

Mărimea poveştii şi abundenţa detaliilor esenţiale pentru atmosferă reprezintă marea provocare în ecranizarea unei astfel de naraţiuni de tip bildungsroman. Şi din păcate, îngrămădirea a câteva decenii din viaţa lui Gogol Ganguli şi a familiei sale în două ore de proiecţie nu pare a fi întotdeauna punctul forte al lui Nair. Multe aspect importante se pierd pe drum. De ce Gogol decide să facă un viraj radical de la cultura americană la cea a părinţilor săi după moartea lui Ashok, tocmai când părea că se identifică perfect cu valorile occidentale? Care e semnificaţia numelui său, pe care se pune atât de mult accent în film, inclusiv prin titlu? Ce e atât de special în transformarea lui Gogol într-un tiz aliterativ al scriitorului preferat de Ashok? Aflăm că la mijloc e un accident de tren legat mai degrabă printr-o coincidenţă de una dintre cărţile lui N.V. Gogol, dar până la urmă e greu de decis de ce Ashok îi acordă atâta importanţă.

În concluzie, stilurile lui Lahiri şi Nair converg cu succes, iar asta e evident în multe cadre luate separat. Dar privit în ansamblu, filmul The Namesake pare adesea o cronică grăbită, ce vrea neapărat să puncteze anumite idei – greutatea adaptării, disconfortul situării perpetue la mijlocul distanţei dintre două culturi diferite, solitudinea ş.a. –, dar petrece prea puţin timp construind argumentaţia emoţională din spatele lor. Rezultatul e o peliculă ce aduce uneori prea mult cu stilul melodramelor uşurele produse sub marca Bollywood.