"Childrens do learn...or does they?"

George W. Bush making Jon Stewart's life & job so much easier :)

Apart from the usual ridiculing of Mr. Bush, this also includes a nice self-mocking allusion to how political comedy shows use clips taken out of context & thus distort things to make their point.

Zeitgeist, The Movie

An alarmist hotchpotch of how the Bible is in fact pure plagiarism, how 9/11 was truly an “inside job” done by the American government and how corporate-controlled media can convince you anything is real and how this will be used by the “people behind the curtains” to take over the world! Summing up, according to Zeitgeist, The Movie, we’re up for a gloomy future, a state-of-the-art Owellian world. What’s in store for us is a dystopic and singular global state where all our rights and liberties will be taken away and we’ll just be slaves working for those nasty people that build their evil plans “behind the curtain”!

Yep, a real conspiracy theory. With the “scary music” and the doom predictor included.

So “dangerous” that imdb.com doesn’t even have it listed … Though my guess is this might be because it’s virtually impossible to find details about its production (Who directed it? Who wrote it? etc) Don’t get me wrong though: the film doesn’t look like it’s done by an amateur. Oh no. It seems incredibly well documented. More like a Phd trilogy on religion, politics and the media. It also does plenty of intelligent associations between facts. Some you’ve seen before in other conspiracy-theory books or in Fahrenheit 9/11, but most are brand-new.

What this film lacks though is a clear connection between its three parts, as well at least an attempt to seem objective. To me this film was pure propaganda. And what’s even worse: poorly targeted propaganda. It’s against Christianity, against the Rotschild family, against Bush, against the tabloid media… And this is just the top of the list. I think this fact makes it very unlikely for the viewer to suspend disbelief and buy what the film is selling. I could live with its random quotes, from Roosevelt to Jimi Hendrix, and with phony slogans like “The Revolution is Now”, but having the guys who did this film pretend this is the only “true” side of the story, it’s just a bit too much.

I’ve ended up watching Zeitgeist, The Movie following some recommendations. Many people seem to think it’s a must-see, despite of its radicalism. It got over a million views on YouTube since June, which I think is something. It also stirred some controversies. The truth is that it does keep you hooked to the screen from beginning to end. However, it looks to me rather like an unfinished project, still in need of some “fine-tuning” in terms of structure, use of sources and tone.

Oleg Tishkovets

Una dintre cele mai romanesti imagini pe care le-am vazut in ultima vreme. Mai e nevoie de cuvinte?

4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile

Am fost la film în seara asta. Notiţe aleatoare.

Câteva dintre chestiile care mi-ai zgândărit nişte amintiri nu neapărat plăcute de dinainte de '89:

- eternele străzi neluminate noaptea; bezna şi teama

- apartamentele mici, decorate într-un kitsch suprem + „mesele” cu ciorbă, salată de boeuf, cremă de zahăr ars şi tort de bezea

- atitudinea feudală, de stăpânitor absolut, a micilor funcţionari – vezi recepţionera de la hotel

- plăcerea găsită de cei ce dobândesc un pic de putere în a-i umili cât mai îngrozitor pe cei care, din diverse motive, se află într-o poziţie de inferioritate – lătratul răstit al medicului, lehamitea implacabilă a recepţionerei, cicăleala unui adult semi-beat faţă de aprinsul ţigării în faţa părinţilor

- lipsa totală a drepturilor de protecţie a vieţii private; cum oricine are dreptul să te chestioneze cu privire la orice, iar dacă refuzi să răspunzi să te târască de urechi în mijlocul unei pieţe publice imaginare în care să fii scuipat şi lovit cu pietre de toţii tovarăşii de bine

- cum nu e tolerată absolut nici o greşeală şi toată lumea trăieşte sub teroarea că la un moment dat va greşi totuşi, iar pentru asta va plăti foarte scump

Câteva dintre chestiile pe care nu le-am înţeles:

- cum medicul nu ar risca nu ştiu câţi ani de închisoare pentru 3000 de lei, dar ar face-o pentru sex consimţit cu forţa de două femei

- cum relaţia dintre Adi şi ea trebuie să înghită pumnii ricoşaţi din luptele pe care ea le duce de una singură

Una peste alta:

- foarte impresionant...deşi pe mine, una, cred că filmul anterior al lui Cristi Mungiu, Occident, m-a „lovit” mai tare

- scena cea mai puternică mi s-a părut cea de la hotel, incluzând „negocierea” şi „operaţia”; apoi „petrecerea” de la părinţii lui, cu indulgenţa pentru „oamenii simpli” din care se trage ea; apoi fugitul noaptea pe străzi şi aruncatul fetusului la gunoi

- poate nu neapărat extraordinar e începutul şi finalul

- sunetul e prost; mi-a părut rău că nu erau subtitles

- multe cadre filmate extrem de bine – vezi cel de pe afiş; cred că Oleg Mutu (Moartea domnului Lăzărescu, Occident, Un cartus de kent si un pachet de cafea) ar trebui din nou aplaudat la capitolul ăsta

- sper să o revăd curând pe Anamaria Marinca pe ecran

A Crude Awakening: The Oil Crash

The main argument of this documentary is that the era of cheap and abundant energy is about to come to an end, and what we’ll be facing in the near future is the necessity to do with scarce and expensive energetic resources. And the main item on the list is – of course – oil. To support their argument, directors Bill Gelpke and Ray McCormack remind us how dependent we really are on oil, as well as how this is a non-renewable resource that has been abused and continues to be abused, and thus will soon finish.

Just like in all the Michael Moore films – though perhaps with less bias – and others such as The Corporation, the implied “guilt” is said to lie in the hands of the United States. In this case, mostly because they consume a disproportionately high amount of energy. They’re only about 5% of the world’s population and yet they consume about 25% of the global energy. But also because they don’t seem to “value” it right, i.e. they expect fuel to be cheap (whereas European countries don’t, for example).

The scariest part of the film to me was how it gradually deconstructs counter-arguments. You might be thinking, wait a minute, didn’t we invent biofuel and are working on improving it? With very concrete data, the movie shows there’s no way biofuel can be a viable solution, mostly because the money needed for its production top its real value. You might also be thinking, what if we cut our spending of energy starting tomorrow? Again, the film shows that even if the US implements all the required policies, due to the unavoidable economic growth (we live in the era of economies of scale, remember?), in a few years we’ll be back were we started.

As a friend recently suggested, we might see the theories of James Lovelock lying at the core of the film, such as the Gaia hypothesis, thus explaining how the imminent ending of oil as a resource will most likely have a very grim impact on humanity.

I’d say this film is a must because it touches upon some of the hottest policy issues that are debated globally right as we speak. It’s not as entertaining as one of Michael Moore’s films, and I see some reviewers down-graded it for that, but to me that only contributes to making it really dead serious.

Over the Hedge

Yes, this is a cartoon – DreamWorks style – and yes, it is primarily for children. Hence, it only comes natural that it features cute little animated animals split into two sides following moralistic criteria. We have the good side – the turtle is old and wise, the squirrel is a bit dumb but nice and affectionate, the hedgehogs have good family values, and so do the opossums, the skunk knows she stinks but has a confident attitude. There also a raccoon whose intentions are rather dubious at first but in the end he’s really part of the good guys. On the “bad” side, we have the bear, which is big and threatening and wouldn’t think twice before killing for food. And what’s most surprising is that the humans are also in the “big and bad” boat.

So yes, the moral of the story for all the kids watching is they shouldn’t lie, steal and hurt cute little animals and whatever else. But there’s also an incredibly subversive message, leaning strongly left I’d say, against humans destroying the wild and the lives of animals by cutting woods to build rich suburbs. The message extends to everything that human presence implies: the junk food, the garbage, the desire to extinct everything that doesn’t fit into their housing plans, plus turning all those cute little animals into avid consumers of whatever junk they can lay their hands on. So I think consumerism is also heavily targeted by this story, at least for people who know where to look.

I wonder what little kids make out of this cartoon showing how they’ve actually ended up on the wrong side. They’re not little hedgehogs or cute opossums, but rather part of the big bad human race.

Ah, that and the squirrel’s trip on caffeine (or was it some sort of amphetamine?) are really unusual stuff to include in a cartoon for kids, I think.

Yann Martel / "Life of Pi"

There’s a certain raw yet unavoidable charm surrounding novels about characters who struggle for survival. Take Robinson Crusoe. Stripped from urban anxieties and daily tribulations about self-fulfillment (i.e. all those thoughts we share with our bellies full), these stories seem to go straight to the roots, to what is really important. In other words, we’re back at the bottom of Maslow’s pyramid. Struggling to stay alive, fighting for basic survival needs and often finding real meanings (on life, religion & co.) during the process.

The main character in Yann Martel’s Booker Prize winning novel – Life of Pi – is a bit less lucky than Robinson Crusoe. He is the only survivor in a shipwreck and manages to stay alive for ten months in a lifeboat in the middle of the Pacific. The sunken ship was supposed to take him, his parents and brother, as well as whatever could be packed from their family business (a Zoo!) to Canada. They were to start all over, far from the troubled times of an India led by Indira Ghandi (we're in the late 1970s). And they were supposed to take this trip together with most of their animals from the Zoo (it's almost an updated Noah's ark!).

Did I say the main character, Pi, is the only survivor of the shipwreck? I meant the only human one. His company is a 200-kilo Bengali tiger, which needs to be fed. Pretty rough, huh? He does manage to survive though. And finding out how was my main drive when picking this book, so I won’t spoil the pleasure for you :).

The whole suspense and adventure keep you glued to the pages, unable to stop reading and see what will happen. But what makes the novel really good is, I believe, the final part. What Martel does in the end is to anticipate all the potential suspicions of the lucid reader (Is it really possible to stay alive for so long in the midst of the Pacific? In an 8-meter boat with a huge and hungry tiger you only feed with fish?), and thus build a whole new narrative that fits “rational” expectations. What you get in the end is a complete retelling of the whole story in a new frame, plus the implicit possibility to choose the version you like most.

Bookmark: The novel is to be made into a movie by Jean-Pierre Jeunet (Delicatessen, Le Fabuleux destin d'Amelie Poulain), scheduled for release in 2009. Really looking forward to that!

Tom Swoboda

One of those moments when nature looks so much like a theater setting that you expect to look back and see the stage director sitting in a red chair, legs crossed & pondering in half-darkness. Greatly captured, I think. More photos by this guy here.

Spectacol & ciocolată! Acum în pachetul economic 2 în 1.

Prin ochii unei actriţe poloneze ce îşi părăseşte cariera de mare succes din Mitteleuropa natală la mijlocul anilor 1870 pentru a se stabili în Statele Unite, Susan Sontag descria într-unul dintre romanele sale un prim contact cu scena americană de teatru. “Muzică tare, decor impunător, o sută de artişti mişunând pe scena enormă: asta place publicului de aici. În afară de cei doisprezece actori din rolurile principale, ‘baletul italian’ din actul al doilea era format din…doar o clipă, să mă uit în caietul-program…din ‘patru balerini de primă clasă, opt corifei, şase balerine, nouăzeci şi nouă de figuranţi, douăzeci şi patru de băieţi negri, douăsprezece coriste şi opt corişti, şi patruzeci şi opt de figurante!’ Imaginează-ţi-i pe toţi zburdând pe scenă în timp ce în spatele lor se desfăşoară efecte dintre cele mai uimitoare: toată scena se poate ridica de pe pământ sau se poate scufunda până îţi dispare din faţa ochilor.” Descrierea manierei de regizare ce atrage publicul în Lumea Nouă din perspectiva actriţei de carieră proaspăt venite de pe Bătrânul Continent reprezintă fără îndoială o cronică timpurie a predilecţiei pentru grandios şi a gustului pentru efecte speciale. Pe scurt, sunt creionate două caracteristici ce vor fi importate cu succes în cinematografie, apoi cultivate şi dezvoltate fără oprire în ritmul alert al dezvoltării tehnologiei.

La aproape un secol şi jumătate de la contextul ficţionalizat de Susan Sontag, filmul Charlie şi Fabrica de Ciocolată (Charlie and the Chocolate Factory) e o dovadă vie a succesului construcţiilor măreţe şi al efectelor de recuzită spectaculoase pe ecran. Terenul de desfăşurare al opulentului expozeu de costume şi decoruri fanteziste, lifturi zburătoare şi dulciuri generatoare de puteri magice este una dintre cele mai celebre poveşti pentru copii din literatura anglofonă, publicată în anii ’60 de scriitorul Roald Dahl. După o primă ecranizare pasabilă la începutul anilor ’70, povestea e din nou subiect de film în 2005. Şi nu oricum, pentru că ultima versiune a lui Charlie şi Fabrica de Ciocolată a fost pusă la cale de un cuplu cunoscut pentru ecranizări multiple de poveşti fantastice: regizorul Tim Burton şi actorul Johnny Depp. De la Edward Mâini-de-foarfecă (Edward Scissorhands) şi până la Sweeney Todd, ce se lansează anul acesta în cadrul Festivalului de Film de la Veneţia, cei doi au colaborat la şase filme, toate cu succese notabile la capitolul vânzării de bilete.

Dincolo de deliciile vizuale pe care le stârnesc fără îndoială în rândul principalilor spectatori – copiii – creaţiile lui Tim Burton din Charlie şi Fabrica de Ciocolată au darul de a scoate din desuetudine o poveste construită după plicticosul tipic moralizator, satisfăcând astfel audienţe cu diverse vârste şi aşteptări. Văzut print-o lentilă contemporană, story-ul ar putea suna cam aşa. Willy Wonka, şeful unei legendare fabrici de ciocolată ce acoperă acum o piaţă multinaţională, organizează o competiţie cu premii pentru consumatori. Nu-i aşa că sună exact ca o părticică a unui plan elaborat de relaţii publice? Ce-i drept, în cadrul ficţional procesul apare ceva mai demn decât campaniile ce trimit consumatorii la scormonit prin rude de parizer în căutarea unui lănţişor de aur, însă adevărul e că ne aflăm tot cam în aceeaşi direcţie (e vorba de un bilet aurit aşezat cu grijă sub ambalaj!). Iar senzaţia se perpetuează până aproape de final, când scenariul cu accente de marketing e demontat – deşi, ce-i drept, a reuşit să crească simţitor vânzările şi prestigiul brandului între timp –, lăsând loc intenţiei adevărate din spatele competiţiei, şi anume găsirea unui “moştenitor” pentru mogulul producător de ciocolată. Lumina “nobilă” în care apare Willy Wonka la final – bun, generos, iertător ş.a. – se asortează cu portretizarea monocromă a personajelor principale. Fiecare dintre copiii ce participă la competiţie şi nu câştigă, e vinovat de câte un “păcat”. Germanul Augustus e un gurmand fără scăpare, micuţa aristocrată britanică Veruca e o răsfăţată mereu în căutare de posesiuni materiale, iar cei doi americani – Violet şi Mike – sunt întruchipări ale autostimei excesive şi lipsei de obedienţă. Dar jocul stereotipurilor e poate cel mai evident în cazul “copilului favorit” din poveste, Charlie, al cărui comportament e decupat direct din galeria băieţeilor cuminţi, cu o familie “săracă, dar cumsecade”.

Însă probabil că aceste corespondenţe cu realitatea, sau mai degrabă lipsa lor, sunt ultimele lucruri pe care spectatorul ar trebui să le aibă în minte la vizionarea filmului Charlie şi Fabrica de Ciocolată. De ce? Pentru că pelicula îşi asumă de la bun început caracterul de poveste fantastică. Iar asta nu lasă loc decât suspendării aşteptărilor de adult raţional, scufundarea în atmosfera de basm, şi savurarea fiecărui deliciu al spectacolului oferit. De la plimbarea cu o barcă făcută din caramel pe lângă o cascadă gigantică de ciocolată şi până la cântecelele şi dansurile sincronizate ale zecilor de pitici lucrători în imensa fabrică de ciocolată. Toate aranjate într-un show mare şi dulce.

Paul Auster / “The New York Trilogy” and “Oracle Night”

Though I think technically what Paul Auster writes is called detective fiction, he doesn’t go for the traditional formula – the mystery, the spying, the digging in the past, the surfacing of unexpected details, and then ta-daa!: the definite resolution – but rather for how these novels are written. We’re always talking about a detective story within (at least) another detective story, and that’s why “The New York Trilogy” has been described as meta-detective-fiction. Here are a few things that I had fun discovering and I enjoyed experimenting as anti-boredom/anti-dullness surprises in Auster’s books:

1.The traditional spying formula is turned completely upside down. In “Ghosts” (“The New York Trilogy”) the detective following a “suspect” realizes in the end that he is the one who is being followed. The reason? He's just a pawn in a game set up for inspirational purposes by a fiction writer.

2.A character pretending to be “Paul Auster” himself in “City of Glass” (“The New York Trilogy”), though in fact he is someone else. That was a fun fictional knack to use :)

3.The use of footnotes in “Oracle Night”. Probably intended to trim the story as much as possible and/or not have it too clogged with details. However, you could almost make up a whole new novel by putting together all footnotes. I realize this is not a novel technique in itself (I believe Camil Petrescu used in “Patul lui Procust” decades before), but I liked the way it is embedded in the mystery-story pattern.

4.The urban atmosphere. “The New York Trilogy” in particular reminded me of an episode from Jim Jarmusch’s “Night on Earth”. Probably because they both happen in and around Brooklyn.

5.How each story features a character who at some point decides to walk out from his own life for no apparent reason. Leaves the apartment to drop a postcard one evening and ends up in a completely different city where he starts all over. Plus how these attempts almost always fail miserably. Not in terms of the character coming back, but rather not finding whatever he was hoping to achieve by taking a fresh start.

6.How Auster’s stories are always about other stories. There’s never a clear narrative line following “detective X hired by the Mrs. Y to find details on her missing husband”, but rather a series of digressions about the inner life of an auctorial “I”-voice or of the main character. In addition, these digressions do not lead to any clear resolution. It’s more like a mystery about a mystery that takes you inside the life of a number of characters. And what you get out of it is not a clear finale, not the feeling that the story started at point A and ended at point Z, but rather that you’ve experienced a large range of often unexplainable but so deeply human mindsets and feelings. And you’ll carry full episodes and bits of atmosphere with you for days on end.

The Weather Man

It’s almost hard to believe this movie comes from Gore Verbinsky – the mainstream, action-movie director known for box-office hits such The Mexican or Pirates of the Caribbean.

To me The Weather Man looks more like an Alexander Payne film (see an older post on About Schmidt). And that’s because it focuses on a rather ordinary fellow, whose life doesn’t really include anything spectacular. Except perhaps the fact that he occasionally gets hit by flying milkshakes :). He’s Dave Spritz, weatherman for a TV network – a job that makes him quasi-famous and hence sometimes a target for pranks from the part of people with a somewhat vicious sense of humor (implying semi-liquid food thrown on Mr.Spritz as he drives with his window open or walks on the street).

What would probably characterize this guy best is the phrase “good-enough-for-me”, which he doesn't utter as such but seems to be like a motto for the way he makes choices in life. He’s not unhappy. But he’s not happy either. He has a job where he works little and gets paid a lot. A former wife and two kids. A failed novel written some years back, now gathering dust somewhere in a drawer. Plus a famous-writer father who doesn’t have too much time left to live (and who’s played so well by Michael Caine). To put it simply, Dave Spritz didn’t quite excel in his personal life, but he is responsible for another type of “American accomplishment” (as Caine’s character so subtly underlines at some point). He is about to be promoted to a job in the national TV network, thus adding a few more figures to his annual revenue. Does this make him happier? The film doesn't really suggest that.

Though it received mixed reviews, possibly because the loose ends it leaves in the narrative might make it a bit unconvincing at times, I think it’s worth watching. And one of the reasons is this particular freedom it gives the viewer in terms of interpretation, this lack of any clear resolution (that in the end makes you wonder – was there any problem in the first place?). It might be a film which subtly criticizes a society who lately seems to equate money with happiness more than anything else. It might be about how we tend to be more and more spoiled in our constant search of getting everything as easy as possible, but always slightly unsatisfied with what we get. Or it might just be a funny-sad look at an ordinary case of latent depression, like most of Alexander Payne’s movies.

Luis Sepulveda / "Diario de un killer sentimental"

With the exception of Pablo Neruda’s poetry, I didn’t really see Chile on the world map of literature until recently, when I got a book called Diario de un killer sentimental by Luis Sepulveda. Though some literature aficionados tend to look down on the genre he is practicing – detective stories – to me his writing is absolutely seamless. In fact, lately I’m more and more convinced that this is really a genre which has a lot more in stock than first meets the eye. That is in part also due to some of Paul Auster’s work, but I will come back to this in one the following days.

With a life that makes up a great novel in itself, the Chilean novelist Luis Sepulveda has such a perfectly sharp and clear storytelling technique that it was impossible for me to leave the book out of my hand until the last line of the story. And the truth is this didn’t take so long in the case of Diario de un killer sentimental – a short detective story that follows a professional killer during his last mission before retirement. And even though I did somehow predict the ending in my mind – probably because my reading expectations were somewhat shaped in time by experiencing similar stories in films, where the narrative formula tends to be pretty repetitive – I absolutely enjoyed every page of Sepulveda’s story, his vividly cinematic descriptions and his razor-sharp authorial voice, flawlessly shaping a story in which not a single word is superfluous.

Aldous Huxley / "Brave New World"

It’s amazing to me how much insight into future social and economical tendencies could Aldous Huxley provide in the 30s, when he wrote Brave New World. I don’t think many other people back then could have predicted that a few decades ahead the key-word in societal behavior would become „consumption” (except Keynes, whose theories Huxley probably wanted to satirize a little bit), and that all individual efforts would be directed towards overarching hedonistic principles.

But apart from the visionary writing, what I probably enjoyed most is the parallel view Huxley builds between the ideology of the dystopian society he imagines and our current perceptions on „what is normal” (more or less unchanged since the 30s). He constantly shocks by challenging mainstream views on quintessential concepts that are in the center of our lives, such as family or culture, and presents an environment built in radical opposition to our own. Monogamy is a disgrace rather than a virtue (in addition, the concept of „family” is inexistent and women no longer give birth, because children are conceived by technological means); the use of light drugs is encouraged and at times even compulsory; social layers are enginereed in such a way that they preserve a perfectly balanced society, where everyone is happy and healthy.

On top of it all, Huxley has a hidden yet incisive sense of humor. It’s rather funny (in a dark way, of course) to realize that in a society where the sources of all unhappiness have been taken care of, literature is practically dead. Shakespeare’s plays, and drama in general for that matter, are primarily based on conflicts and when you can have everything solved with a pill of soma, the struggles of Othello seem really silly.

I think coming back to Huxley's work from time to time provides a very good and clear lens one could use in looking at the world around. And if this sounds rather prophetic, well, it's because it is :).

The Namesake: La mijlocul distanţei dintre Bollywood şi Hollywood

O mare parte a cinematografiei europene din ultimii ani şi-a dezvoltat ca marcă tematică sondarea conflictelor de valori sau a crizelor de identitate ce intră în sfera efectelor sociale ale emigrării (see Temenuga Trifonova's article). Strămutarea temporară sau definitivă a personajelor dintr-o societate în alta e urmărită în scenarii ale marginalizării şi ale eforturilor de adaptare în exil, în filme ca cele regizate de, printre alţii, Fatih Akin (Cu capul înainte) sau Michael Haneke (Cod necunoscut, Ascuns).

Din acest punct de vedere, pelicula realizată de Mira Nair după bestseller-ul lui Jhumpa Lahiri – The Namesake (în română: poreclă, supranume) – pare foarte “europeană”. Asta cu toate că regizoarea are o istorie în cinematografie situată undeva între capitala indiană a filmului – Bollywood – şi cea americană – Hollywood –, mai degrabă decât în Europa. Producţii ca Mississippi Masala (1991) – cu Denzel Washington în rolul unui personaj de culoare, neagreat pe motive rasiale de părinţii indieni ai fetei iubite – sau Nuntă în vremea musonului (Monsoon Wedding) (2001) – în care sunt explorate dramele familiale din jurul unui mariaj aranjat în New Dehli – au pus numele Mirei Nair pe listele cu nominalizări şi premii ale festivalurilor internaţionale de film. Însemnele de recunoaştere ale producţiilor ei? Tematic, toate urmăresc personaje prinse între cultura indiană/orientală şi cea occidentală. De obicei e vorba de prima sau de a doua generaţie de emigranţi în încercarea de a-şi defini o nouă identitate prin dimensionarea distanţei dintre cultura ancestrală şi cea a societăţii de adopţie. Stilistic, reţeta de succes a filmelor lui Nair e tempoul răbdător al camerei de filmat, poposirea asupra detaliilor şi aprofundarea semnificaţiei lor simbolice prin puterea imaginii, mai degrabă decât prin aserţiunea explicită.

O privire succintă asupra coordonatelor de mai sus e suficientă pentru a decreta existenţa unei compatibilităţi creative între Mira Nair şi scriitoarea Jhumpa Lahiri. Aşa cum a demonstrat în colecţia de povestiri distinsă în 2000 cu premiul Pulitzer, Interpretul de maladii, şi apoi a confirmat în The Namesake, autoarea americană provenită dintr-o familie de origine bengaleză arată la fel de mult interes pentru personajele ce îşi construiesc identităţi transnaţionale, pe o axă împărţită între Orient şi Occident. În plus, ea îşi modelează stilistic construcţiile narative cu aceeaşi răbdare menită să consolideze punţi de empatie între cititor şi personaje. Filmul produs în urma colaborării dintre Lahiri şi Nair, The Namesake, apare ca o poveste întinsă considerabil în timp şi care dezvoltă două straturi narative de amploare. Pe primul se aşterne povestea lui Ashima (interpretată de actriţa bollywoodiană Tabu) şi Ashoke Ganguli (Irfan Khan) – un cuplu indian format în mod tradiţional în urma unei căsătorii aranjate de familii, şi care apoi se mută în Statele Unite. Pe al doilea e urmărit Gogol Ganguli (Kal Penn), fiul celor doi, surprins în încercarea de a-şi defini o identitate transnaţională ca newyorkez de origine bengaleză. Faptul că filmul explorează spaţiul aflat între două culturi e confirmat şi de scenariul bilingv, locaţiile de filmare situate pe ambele continente, precum şi de distribuţie.

Mărimea poveştii şi abundenţa detaliilor esenţiale pentru atmosferă reprezintă marea provocare în ecranizarea unei astfel de naraţiuni de tip bildungsroman. Şi din păcate, îngrămădirea a câteva decenii din viaţa lui Gogol Ganguli şi a familiei sale în două ore de proiecţie nu pare a fi întotdeauna punctul forte al lui Nair. Multe aspect importante se pierd pe drum. De ce Gogol decide să facă un viraj radical de la cultura americană la cea a părinţilor săi după moartea lui Ashok, tocmai când părea că se identifică perfect cu valorile occidentale? Care e semnificaţia numelui său, pe care se pune atât de mult accent în film, inclusiv prin titlu? Ce e atât de special în transformarea lui Gogol într-un tiz aliterativ al scriitorului preferat de Ashok? Aflăm că la mijloc e un accident de tren legat mai degrabă printr-o coincidenţă de una dintre cărţile lui N.V. Gogol, dar până la urmă e greu de decis de ce Ashok îi acordă atâta importanţă.

În concluzie, stilurile lui Lahiri şi Nair converg cu succes, iar asta e evident în multe cadre luate separat. Dar privit în ansamblu, filmul The Namesake pare adesea o cronică grăbită, ce vrea neapărat să puncteze anumite idei – greutatea adaptării, disconfortul situării perpetue la mijlocul distanţei dintre două culturi diferite, solitudinea ş.a. –, dar petrece prea puţin timp construind argumentaţia emoţională din spatele lor. Rezultatul e o peliculă ce aduce uneori prea mult cu stilul melodramelor uşurele produse sub marca Bollywood.

The Three Burrials of Melquiades Estrada

Not bad at all for a big-screen directorial debut from the part of Tommy Lee Jones! Though I’m not a big expert in cowboy movies (I’m afraid the only similar titles that come to mind are The Quick and the Dead and Brokeback mountain – the last of which would be probably be excluded from the category by the connoisseurs –, and I haven’t seen the John Wayne essentials, not even Unforgiven; yes: guilty!), I absolutely enjoyed The Three Burrials of Melquiades Estrada. Liked how the characters talk little but say a lot, how Tommy Lee Jones plays the main character + generally how secondary characters create small yet very meaningful parts, such as Lou Ann sinking into the inescapable boredom of small town life, or the old blind man living in the middle of nowhere and listening to Spanish radio all day long without understanding anything, just because he likes the sound of the language.

Gadjo Dilo

Perhaps the most authentic film I've seen about the life of Rroma/Gipsy communities in the Balkans, Gadjo Dilo often resembles more to a documentary than to a piece of fiction (as opposed to some of Kusturica’s films on the same topic). Director Tony Gatlif takes a raw/un-sweetened view at the rural life of a Gipsy community, with the ensuing tribal culture, illiteracy and almost unbelievable lack of modern life resources (this is mid 90s and they don't have electricity!), but at the same time with an astonishing joie-de-vivre and inherent cheerfulness in approaching life. It’s that type of exuberant energy that is conveyed so well through the bright rhythms of authentic Rroma/Gipsy music – which is in fact the driving force of the movie.

The main character is Stephane, a French guy probably in his 20s, who comes to a remote village in Romania in search of Nora Luca, a Gipsy music singer which seems to have been his father’s favorite. What I found particularly ironic is how the small community at some point looks at him with skepticism ("What if he wants to steal our chicken?", "What if he’s a gadjo dilo – crazy stranger – who brings bad luck?"), thus reversing the archetypal roles by which Gipsy ethnics going to the West are stereotypically labeled as thieves or delinquents. The cultural clash brings, as expected, a lot of surprises to the viewer, but generally the film – although highlighting issues of ethnic discrimination and huge social prejudice against Gipsies – preserves the cheery, good-spirited atmosphere and intense energy of Gipsy music and dancing.

I guess what completely won me over is the easy-going/light-hearted approach to everything that Gatlif's characters have, as well as that relaxed playfulness that most of us “civilized” people loose while having to practice daily seriousness at a desk.

That and Rona Hartner's absolutely amazing performance!

Probably the best chocolate in the world :))

Caramel coating + nougat and chocolate filling + 1 delicious hazelnut in every piece of Toffifee. What more could you possibly want? :))

Pascal Bruckner / "Copilul divin"

Nu neapărat una dintre cărţile-etalon ale lui Pascal Bruckner, „Copilul divin” şi-a câştigat un loc pe lista mea de lectură prin întrebarea de la care porneşte: Dacă ar şti ce le rezervă viaţa şi apoi dacă şi-ar putea exprima o opţiune decisivă, oamenii s-ar mai naşte sau nu? Unii au văzut în carte o continuare a unei dezbateri începute de Cioran, alţii au văzut pur şi simplu un exerciţiu reuşit de scriitură.

Povestea merge aşa. Madeleine, mamă în devenire, hotărăşte că rezultatul sarcinii ei nu va fi un bebe aliniat în lungul şir al sugarilor care gânguresc tâmp şi pierd vremea toată ziua dormind şi mâncând, pentru ca abia după mulţi ani să fie apţi să-şi pună creierul serios pe treabă şi să înceapă acumularea de cunoştinţe. Planul lui Madeleine, copt împreună cu doctorul Fontane, e să înceapă educaţia încă din perioada intrauterină. Zis şi făcut. Conectat la o întreagă reţea de ordinatoare şi la cele mai fanteziste metode de transfer de informaţii, magesticul pântec al lui Madeleine începe să hrănească creierul mogâldeţei – care în final se va dovedi a fi în dublu exemplar – ce pluteşte placid în lichidul amniotic. Treaba merge bine, micuţii sunt receptivi. Până într-o zi. După un regim intensiv de enciclopedii şi alte generatoare de cultură generală, chiriaşii din burtă primesc pe la începutul lunii a opta câteva ziare adevărate. Ghiceşti ce se întâmplă, nu? Şocaţi de avalanşa de calamităţi şi gunoaie promovate în cunoscutul stil agresiv din era tabloidizării, copilaşii se decid că mai bine rămân frumos acolo unde se află. Pe scurt, refuză – la început galant, apoi agresiv – dreptul la viaţă.

Pe mine una m-au cucerit mai puţin veleităţile filozofice ale romanului şi mai mult umorul extrem de noir al lui Bruckner (păstrat perfect în traducerea apărută la Editura Trei, în ciuda capcanelor pe care le ridică de obicei transpunerile lingvistice), şi modul în care asta îi salvează povestea de la vulgar şi scabros. Să nu uităm că o mare parte din cele vreo 200 de pagini se întâmplă în interiorul unui pântec feminin, şi cred că nu e nevoie să îţi explic prin ce orificii comunică bebeluşii cu exteriorul. În plus, mi-a mai plăcut stilul atât de lin în care alunecă spre fantastic şi firescul cu care aşterne episoade pur suprareale.

Gogol Bordello

I used to think the perfect recipe for a perfect feel-good morning was a huge mug of coffee and milk + one of the old Mano Negra albums. Or at least this worked wonders during my thesis writing days. Recently however, since I’ve started feeling more and more in touch with my Balkan/CEE roots, a new set of lively drums and guitars came into the picture. This time together with a wild violin and an equally vivacious accordion. What sets me into the right mood lately is Gogol Bordello, a band who takes the best of Gypsy music and combines it with the best of punk, and who – apparently – is responsible for some amazingly energetic live gigs. I’m planning to see that for myself on August 10, at Sziget Festival on Margit Island :)

So here’s a (rather low-key) sample.

As for some of their more famous tunes, you’ll probably enjoy them only if you’ve found yourself at least once in your life dancing rowdily on the sounds of The Clash. Otherwise, you might find this too radical :)

Un film despre Iris Murdoch?

Nu vă lăsaţi păcăliţi de campania de prezentare a filmului: Iris (2001) nu este un film centrat pe viaţa cunoscutei scriitoare britanice Iris Murdoch. Deşi afişul reprezintă – cu o concludenţă aparentă – un gros-plan al scriitoarei în tinereţe (interpretată de Kate Winslet), alături de unul la bătrâneţe (interpretată de Judi Dench), şi deşi scenariul a fost scris pornind de la două cărţi semnate în memoria scriitoarei de partenerul ei de o viaţă – John Bayley, regizorul Richard Eyre a ales un alt punct focal pentru ecranizare. Camera lui de filmat nu e concentrată decât tangenţial pe viaţa lui Iris, schiţată prin fragmente disparate de la vârste diferite, într-o pendulare continuă între trecut şi prezent, iar zoom-ul major cade doar pe un aspect anume al vieţii scriitoarei. Dacă am fi puţin cinici, am putea spune că e vorba despre aspectul “marketabil” al vieţii ei, adică finalul care trezeşte audienţei generale un şir rece de fiori pe şira spinării. Personajul principal în film este de fapt boala ce duce la moartea scriitoarei.

Incarnare a celor mai cumplite coşmaruri care zac în fiecare dintre noi cu privire la bătrâneţe, cu decăderea şi neputinţa anexate implicit şi angoasant, maladia Alzheimer e de fapt tema pe care marşează filmul. Sunteţi probabil familiarizat cu simbolistica bolii. Cu modul în care ea revendică încet şi metodic raţiunea, apucând precis şi ireversibil fiecare bucăţică din noianul inform de cunoştinţe, conexiuni, noţiuni şi idei pe care creierul le-a absorbit în sertare şi categorii misterioase de-a lungul anilor. Asaltul intruziv al bolii asupra materiei cenuşii mătură nemilos absolut tot ce adunăm sub numele de inteligenţă, caracter sau personalitate, lăsând în urmă doar cioturile inapte ale unei minţi echivalentă în ascuţime cu cea a unui copil de 3 ani.

În cazul lui Iris Murdoch, procesul devine cu atât mai dramatic cu cât atacul bolii duce la pierderea unui intelect cu mare importanţă în istoria literară a Marii Britanii. Dar asta nu prea aflăm din film, ci ar cam trebui să ştim înainte de vizionare sau să căutăm a afla după, pentru a percepe greutatea reală a faptelor şi a deznodământului. Regizorul Richard Eyre nu e interesat de trecerea în revistă a echivalentului unui CV ecranizat, menit să sublinieze rolul avut în cultura britanică de cea care a semnat în cursul vieţii un şir remarcabil de romane, piese de teatru şi cărţi de filosofie, şi a câştigat celebrul Booker Prize în 1978 cu Marea, marea. Eyre îşi concepe filmul în limitele unui senzorial domestic şi oarecum previzibil. Ne oferă secvenţe din tinereţea extravagantă, cu porniri pasionale, a lui Iris (în al cărei şir consistent de iubiţi s-au aflat nume ca Jean-Paul Sartre, Raymond Queneau şi Elias Canetti), din periplul de testare a limitelor unei senzualităţi dogoritoare, în egală măsură alături de femei şi de bărbaţi. Un portret interesant, dar parcă puţin prea tabloidizat în încercarea de a scoate în evidenţă trăsăturile unui spirit rebel şi independent peste măsură, mai degrabă decât însuşirile unei scriitoare majore. Apoi întâlnirea cu John Bayley şi misterioasa enduranţă a unui cuplu atât de diferit: ea, o devoratoare pătimaşă de experienţe trupeşti, iar el, un virgin de aproape 30 de ani. Plus detaliile din spatele cortinei: ciondănelile, eroziunea, infidelităţile, durerea mută şi dependenţa reciprocă.

Alături de drama involuţiei cerebrale şi a infantilizării induse de instalarea tot mai pregnantă a demenţei, filmul povesteşte drama “victimelor colaterale” ale bolii. De la primele semne de afazie şi până la imposibilitatea de a mai rosti o propoziţie coerentă, John Bayley notează greutatea tot mai mare cu care vechea persoană Iris poate fi recunoscută sub masca construită de “doctorul Alzheimer” din amnezii şi din răbufnirile panicate asociate uitării. El rămâne devotat până la final, când din femeia cu o minte surprinzătoare prin ascuţime mai rămâne doar o băbuţă neajutorată ce se uită în gol şi chicoteşte uneori în faţa păpuşilor animate la televizor în programele pentru copii.