Mar 2, 2011

Supravieţuitori temporari. Decupaje.








Hiroshima mon amour (r. Alain Resnais, 1959)

Vezi tu, într-o dimineaţă Mariko a fugit. Nu-mi aduc aminte de ce. Probabil o supărase ceva. În orice caz, a pornit-o la goană pe străzi, iar eu m-am luat după ea. Era foarte devreme şi nu se vedea nici ţipenie de om. Mariko a intrat pe o alee, iar eu am urmat-o. La capătul aleii era un canal unde stătea îngenuncheată o femeie, cu mâinile în apă până la coate. O femeie tânără şi extrem de slabă. Mi-am dat seama imediat că acolo ceva nu era în regulă. Vezi tu, Etsuko, s-a întors şi i-a zâmbit lui Mariko. Ştiam că nu e în regulă ceva. La fel şi Mariko, probabil, căci s-a oprit din fugă. La început am crezut că femeia e oarbă. Avea aerul acela. Ai fi zis că nu vede nimic. Ei bine, şi-a scos braţele din canal şi ne-a arătat ce ţinea sub apă. Era un bebeluş. 

(Kazuo Ishiguro - Amintirea palidă a munţilor)  

Feb 28, 2011

Locuri-pe-care-nu-vrei-să-le-vezi-în-America

 
Nu vă lăsaţi păcăliţi de titlu: the fighter nu este - de fapt - personajul principal din The Fighter. Lumina reflectoarelor îi este furată boxerului de către un alt actor, cu mult mai acaparant şi mai viu portretizat. Iar el se cheamă Lowell, Massachusettes. Un orăşel care cu vreun secol în urmă făcea surfing prolific pe valul marelui boom industrial, iar acum zace muribund în lada prăfuită cu locuri-pe-care-nu-vrei-să-le-vezi-în-America. Decăzut, părăginit, eşuat, măturat cu ruşine sub covor. Lowell, oraşul natal al lui Alice - mater familias născătoare de opt copii cum altfel decât rataţi într-un orăşel ratat + unul ce poate fi catalogat ca potenţială excepţie. Lowell, cămin de crack-house-uri în care o mână de addicts contemplează viitorul printre culorile iluzorii ale narcozei, prin fumul unei pipe improvizate.

The Fighter e prea puţin despre cum munca & perseverenţa & sudoarea sunt ingredientele reuşitei, ale clişeizatului vis american. Deşi nu cu ostentaţie, filmul vorbeşte mai degrabă despre comunităţile marginale, uitate, ale unei ţări pe care altfel o cunoaştem mai mult în tonuri de glitter & gold. Iar în scenariul ăsta, falsul protagonist Mark Wahlberg are, până la urmă, un rol perfect ignorabil, pentru că scheletul tabloului suburban-depresiv se sprijină pe jocul lui Christian Bale şi al Melissei Leo. Chestie confirmată frumos azi-noapte, la decernarea premiilor Oscar.


Feb 22, 2011

Reţete cu trompete. Astăzi: comedia à la mall.



1. Se ia o ramă rezistentă la bun simţ.

2. Se tapetează cu umor gros. Bine-bine.

3. Se distribuie umplutura în felul următor: un strat de acţiune legată cu faze facile (preferabil greu verosimile), un strat de glume cu referiri flatuliste, regurgitoide şi/sau onaniste. Apoi din nou un strat subţire, jucăuş- tembelist şi din nou unul hăhăitor. La final se acoperă cu o cremă formată în felul următor:

Se selectează un personaj sau mai multe de genul "om-serios-purtător-de-costum" şi unul sau mai multe de genul "măscărici-fumător-de-marijuana". Se leagă strâns cu o sfoară şi se introduc în câteva contexte clocotinde, ce implică performanţe fizice spectaculare rezultând în semne corporale vizibile (ex: ochi vineţi, haine prăfuite şi rupte, zgârieturi, nasuri sparte ş.a.), apoi se zdrobesc şi se amestecă până devin (un fel de) prieteni.

4. Se adaugă fără economie:

Feb 21, 2011

Un minut greu. Cam cât o statuetă placată cu aur.

Dacă Annette Bening va lua Oscarul pentru rolul din The Kids Are All Right (chestie de care mulţi dintre voi se îndoiesc, îmi dau seama), va fi cu siguranţă datorită acestei scene.

OK, poate şi datorită faptului că filmele în care mari actori joacă personaje cu preferinţe sexuale minoritare tind să atragă atenţie, dar cred că mai ales graţie tuturor lucrurilor care se citesc pe faţa lui Nic în minutul de mai jos.

Furia-dezamăgirea-frustrarea asurzitoare, contemplată mut. Disperarea potolită lent cu o înghiţitură lungă de Alma Rosa din 1998, sorbită cu spatele drept, chiar dacă şira spinării se destramă pe dinăuntru. Senzaţia dilatată că This is it, tot ce a fost important în ultimii douăzeci de ani se năruie în câteva clipe. Iar palma asta usturătoare trebuie primită cu capul sus.

Feb 20, 2011

Mr. and Mrs. Smith...

...celebrating domestic bliss while watching the Zapruder film. In a daring portfolio conceived by Mr. Smith himself, with a little help from photographer Steven Klein.


Feb 19, 2011

We'll always have Paris


14 februarie a trecut, deci e un pic cam târziu pentru sentimentalisme aferente unei sărbători oricum cam goale de sens, I know. Însă povestea lui V. e prea caldă, prea sinceră şi prea croită în ecoul al acestei scene din Casablanca pentru a nu o posta aici. 

Feb 16, 2011

Final fatal

Modelat în cuvinte şi imagini de un maestru desăvârşit al punchline-urilor. Într-un film cu destule dialoguri extraordinare pentru a contrabalansa derapajele periodice ale acţiunii. Adică în Heist, de David Mamet (thx, dedulea).







Feb 13, 2011

Mic dicţionar de argumente imbatabile

„Dacă argumentezi corect, nu greşeşti niciodată”. Acesta este credoul suprem – declarat şi profesat – al lui Nick Naylor, lobbyist şi autor de argumentaţii invincibile în Mulţumim că fumaţi (Thank you for smoking). Sună excelent, dar parcă vă şi aud întrebând: Nu greşeşti nici când ideea pe care o promovezi implică, de exemplu, fumatul? Consumul de alcool? Vânzarea de armament? Nici măcar atunci, ar spune Nick. De fapt, mai ales nu atunci! Testul suprem pentru un persuador de profesie este reprezentat tocmai de astfel de domenii. Hulite şi desfiinţate de atâtea voci, generatoare de atâtea efecte negative, pot fi ele făcute dezirabile în ochii consumatorilor? Întrebare retorică, evident.   

Filmul regizat de Jason Reitman este o lecţie indispensabilă pentru oricine doreşte să înţeleagă fundamentele argumentaţiei fără greş. Subtitlul său ar putea fi „Esenţialul despre practica lobbyului” sau  „O introducere în practica argumentării”. Dar la fel de bine şi: „Cum poţi face un lucru complet imoral să pară perfect acceptabil”. Alături de filme ca Înscenarea (Wag the Dog) lui Barry Levinson, cel de faţă trece satiric în revistă tehnicile de manipulare ce ne ţintesc zilnic pe toţi – sarea şi piperul fiecărui produs mass-media pe care îl consumăm. La fel ca în mai recentul Sus, în aer (Up in the Air), critica lui Reitman stă pitită sub o mască zâmbitoare. Situaţiile şi dialogurile ce condimentează scenariul în care evoluează Nick Naylor sunt cel mai adesea ilariante, iar asta în ciuda contextului nu de puţine ori morbid.

Feb 12, 2011

Cele mai bune filme care nu ne-au atins la corazón

Ideea îi aparţine Adinei şi sună cam aşa. Hai să dăm o raită printre cele mai frustrante experienţe cinefile pe care le-am avut şi să extragem acel film "despre care toată lumea zice că e mega bun şi flawless, dar care nu ne-a atins sub nici o formă, care nu ne-a plăcut de nicio culoare, care ne-a frustrat în vreun fel sau a cărui notorietate nu o înţelegem." 16 bloguri de film au scris despre asta, printre care şi cel de faţă.  

Feb 9, 2011

Detalii, mărunţişuri, nimicuri.


Debutul regizoral al lui Philip Seymour Hoffman nu îţi agaţă atenţia cu acţiuni/imagini spectaculare. Nu te ţine cu răsuflarea tăiată. Nici măcar nu te face să râzi - poate doar să chicoteşti sau să zâmbeşti strâmb din când în când.

În schimb, lentoarea cu care Hoffman îşi lasă camera să alunece prin vieţile personajelor duce la dezvoltarea unei legături empatice în care te trezeşti prins aproape fără să-ţi dai seama. Rutina, nimicurile cotidiene, micile dorinţe şi marile temeri - toate sunt studiate cu o răbdare ce mi-a amintit de filmele lui Alexander Payne. Sau de disperarea molcomă din poveştile lui Raymond Carver.



Feb 8, 2011

"We're gonna RIZE, no matter what"


Sticle sparte, ţevi ruginite, cioburi de faianţă, gunoi. Înainte să devină o locaţie-blazon pentru Los Angeles, Turnurile Watts erau un morman gigant de nimicuri expirate, inutile. Apoi un imigrant italian, fantazând poate la lucrările lui Gaudi, a început să le sorteze şi să le asambleze într-o lucrare de artă nebunesc de ambiţioasă şi revigorant de creativă.


Lucrarea lui Sabato Rodia e o apariţie scurtă, dar cu valoarea unei chei de lectură în fundalul câtorva cadre din documentarul Rize. La fel ca ea, stilul de dans explorat de regizorul David LaChapelle începe ca o formă de exprimare aparent minoră, născută într-un ghetou negru şi sărac al L.A.-ului. Adică dintre comunităţile pe care societatea le tratează adesea drept jetabile. Camera intră nestingherit prin cartiere în care copii/adolescenţi maturizaţi prematur văd viitorul monocolor: fie la închisoare, fie "hustling" şi câştigând un glonte în ceafă într-un conflict stupid dintre gang-uri.


Rize propune un spaţiu pe care îl vedem rar la Hollywood în întreaga sa amploare dezolantă. Asta deşi, geografic vorbind, el se află chiar în curtea uzinei de vise.


Divorţată de hip-hop-ul devenit mainstream, forma de limbaj corporal studiată în Rize surprinde toată încordarea şi violenţa supravieţuirii la marginea societăţii. Melanj de beat-uri agresive traduse în mişcări de dans ce deţin puterea hipnotică a ceremoniilor tribale africane, dansul documentat de LaChapelle devine pentru cei ce-l practică un mod de exorcizare a furiei ce le domină viaţa, a unui rău interior ce altfel explodează autodestructiv.

La fel ca turnurile lui Rodia, dansul părăseşte limitele artificiale ale ghetoului. Documentarul e cu atât mai valoros cu cât urmăreşte începuturile unui mod de exprimare ce azi a fost importat ca limbaj de circulaţie internaţională în universul MTV.

Feb 1, 2011

Turneu neo-burlesc

Fără trupuri de Barbie, fără fasoane de păpuşele ingenue. Trupa neo-burlescă ce face un turneu prin teatre şi cluburi franceze pune la încercare noţiunea "clasică" de erotism în Tournée, filmul distins cu Prix de la mise en scène la Cannes. Dansatoarele desfiinţează curajos tiparele frumuseţii de revistă, iar stilul lor exhibat, autoironic şi flamboaiant plasează show-ul mai aproape de trucurile spectaculare ale ringului de circ decât de lascivitatea unui număr de strip-tease.


Camera lui Mathieu Amalric le urmăreşte cu fidelitate voyeuristă - din cabinele de machiaj în holuri impersonale de hotel, de la after-party-urile cu multă şampanie la puseurile melancolice ale unor artiste pe care vârsta le obligă să se gândească tot mai intens la viaţa de dincolo de scenă.

Fără economie de detalii, filmul e o colecţie picarescă de aventuri şi fragmente de show burlesc, o privire în spatele unor numere scenice de un umor picant. Iar în mijlocul tuturor - strunind filmul din spatele şi din faţa camerei -, Amalric poartă distrat firul poveştii, cu nesiguranţa carismatică a unui pitic afemeiat pierdut printr-o menajerie paradisiacă de femei cu trupuri opulente.



Jan 29, 2011

Sport. Ritter sport.

Deci, da: iarăşi m-a apucat un chef nebun de făcut pe dealer-ul pentru ciocoholicii care îmi vizitează blogul! De data asta, doi dintre voi vor servi un mic şi delicios etaj din blocul pozat în figura alăturată.


Jan 28, 2011

Two separate cups


We met at the Columbian Bakery on Broadway, we'd both come to New York lonely, broken and confused, I was sitting in the corner stirring cream into coffee, around and around like a little solar system, the place was half empty but she did slid right up next to me, "You've lost everything," she said, as if we were sharing a secret, "I can see." If I'd been someone else in a different world I'd've done something different, but I was myself, and the world was the world, so I was silent, "It's OK," she whispered, her mouth too close to my ear, "Me too." [...]

Jan 27, 2011

Single Shot Short

Mesmerizing camera movement in this award-winning short film by Balint Kenyeres. 

Jan 24, 2011

Kinging & Acting

"În trecut, tot ce trebuia să facă un rege era să arate respectabil în uniformă şi să nu cadă de pe cal. Acum trebuie să invadăm casele oamenilor pe calea undelor şi să le intrăm în graţii. Familia regală a fost redusă la statutul unei profesii josnice şi ordinare. Am devenit actori."


Un pic cinic, un pic resemnat, bătrânul rege George al V-lea din The King's Speech îi explică astfel fiului său de ce e crucial să poată rosti convingător un discurs în faţa microfonului radio, către urechile întregului imperiu pe care îl conduce. Ceea ce observă el nu este, desigur, decât debutul timid al unui trend. Împachetarea obligatorie a oricărui statement public în hârtia lucios-colorată a entertainment-ului îşi trăieşte doar începutul. La fel şi transformarea obligatorie a oamenilor politici în actori mai degrabă carismatici decât competenţi.

Dar chiar şi într-un stadiu incipient, trendul e devastator pentru urmaşul la tron, care - sub masca impecabilă de "alteţă regală" - tremură terorizat la ideea de a vorbi către public. Bâlbâiala, cuvintele care i se îngrămădesc în gât şi nu-i mai permit să respire, pauzele lungi în care auditoriul tuşeşte stânjenit - toate transformă într-un supliciu fiecare discurs.


Jan 22, 2011

Meglio una buona copia che l'originale!

Mai are sens să ne cramponăm de "autenticitate" într-o lume în care orice poate fi reprodus? De la Benjamin încoace mulţi au întors pe toate părţile problema asta în legătură cu arta. Prin ce e o pictură diferită de un hamburger de la McDonald's? Ambele pot fi reproduse în serie pentru a răspunde unui anumit tip de foame, deci ce mai contează care e primul exemplar, "originalul"?


Mai există vreo diferenţă între real / "adevărat" şi simulat / "copiat" în artă? Asta se întreabă personajul masculin din Copie conforme - scriitor, critic de artă, connaisseur. Vi se pare o întrebare prea abstractă pentru a fi tratată într-un film de ficţiune digerabil? No worries - regizorul Abbas Kiarostami nu livrează discurs filozofic decât cu linguriţa. Ce dezvoltă el e mai degrabă un "studiu de caz", i.e. mutarea întrebării de pe terenul artei pe cel al relaţiilor personale - la fel de alunecos, la fel de fertil pentru o dezbatere despre ce e real şi ce e simulat.

Copie conforme spune o poveste veche - despre înstrăinarea unui cuplu ajuns la maturitate, despre singurătate, despre cum confundăm adesea ce este adevărat cu ce am dori să fie adevărat. Dar o spune într-un mod acaparator. Faptul că întregul film înseamnă, practic, o lungă conversaţie între un "ea" (Juliette Binoche) şi un "el" (William Shimell) aduce un aer uşor teatral, în care cei doi devin punctele de forţă reale ale scenariului. Fără artificii, fără efecte speciale. Doar joc actoricesc pur, old school, de mare clasă.


Întrebarea persistă la final. Sunt ei un cuplu real sau imaginat? Dar oare nu este asta o întrebare ce se poate pune cu privire la orice cuplu? Uneori între un mare adevăr şi o mare minciună nu stă decât un văl semitransparent.

Jan 19, 2011

"Fantoma" lui Polanski pe Downing Street

Cei care traduc numele lui Roman Polanski prin filme ca Chinatown (1974) sau Pianistul (2001) e posibil să se simtă la proiecţia Marionetei (The Ghost Writer) (2010) ca şi cum ar fi intrat în sala de cinema greşită. Cel puţin din când în când. Filmul intră în rezonanţă mai degrabă cu aşteptările celor care îl cunosc pe Polanski în primul rând ca protagonist în scandalul de corupere a unei minore, tratat cu acribie de tabloide şi lăbărţat episodic pe mai multe decenii. Iar asta pentru că Marioneta îşi trage în mod vizibil seva din mass-media, ba chiar împrumută ceva din logica sa senzaţionalistă. Dintr-un anumit unghi, întregul scenariu e o prelungire a unui talk-show politic în care se discută ralierea frecvent necondiţionată a Marii Britanii la politica externă a Statelor Unite. Adică poziţia de căţel docil adoptată de cel mai important locuitor de pe Downing Street 10 într-un ambiguu „război contra terorismului” în care lesa stă în mâna omologului de la Casa Albă. Filmul coboară în interiorul secret al motivaţiilor acestei controversate obedienţe. Iar rezultatul investigaţiei îngroaşă teancul de teorii conspiraţioniste ce brodează în jurul puterii nelimitate a „complexului militaro-industrial”, profeţit de Eisenhower încă din anii '60.

Dar înainte să te întrebi dacă nu cumva un personaj de seama lui Michael Moore şi-a băgat coada în conceperea scenariului pe această linie, trebuie făcute câteva precizări. În primul rând, povestea e dezvăluită din perspectiva unui scriitor din umbră („ghost writer”) angajat de o editură pentru a redacta memoriile fostului prim ministru britanic „Adam Lang” (a se citi „Tony Blair”). Scriitor care nu prea are habar despre dedesubturile sulfuroase ale politicii şi nici nu pare curios să le afle. El spune pur şi simplu „da” unui contract editorial ce conţine o ofertă financiară irezistibilă. Această prezenţă accidentală în scenariu, interpretată cu o nepreţuită doză de umor negru de Ewan McGregor, aduce un aer distinctiv subiectului, care altfel are mirosul stătut al supei reîncălzite. În al doilea rând, dacă dăm puţin cu şmirghel peste stratul politico-mediatic-conspiraţionist preluat din romanul ce stă la baza filmului (The Ghost de Robert Harris), găsim dedesubtul curat ca lacrima al unui ochi regizoral consacrat.


Semnătura inconfundabilă a lui Polanski poate fi citită printre rânduri – în ameninţarea difuză ce marchează acţiunea, în puseurile paranoide sau în atmosfera întunecată din casa în care personajul principal devine un fel de prizonier pentru a lucra la carte. Există secţiuni din film care îţi rămân gravate în minte. Însă ele se leagă mai degrabă de lumina sau de spaţiile reproduse pe ecran, decât de acţiunea propriu-zisă. Mă gândesc aici la aerul profund neprimitor al insulei pe care se desfăşoară cea mai mare parte a acţiunii, cu plajele ei vânturate de o briză îngheţată, cu veşnica burniţă, cu pustietatea dezolantă. Dar şi la fortăreaţa ce îl adăposteşte pe omul politic din centrul acţiuni, construită, în cunoscutul stil al lui Polanski, pentru a oglindi starea de spirit a filmului – misterul, răceala, paranoia.  
  Fermentul acţiunii iese la iveală încă de la început. Deşi contractat ca scriitor, personajul lui McGregor are, de fapt, doar de editat şi finalizat memoriile marelui personaj politic. De ce doar atât? Pentru că, în cea mai mare parte a lor, ele au fost deja scrise de către un „ghost” predecesor. Care, între timp, a devenit literalmente „ghost” (fantomă). A fost o crimă? Sinucidere? Greu de zis. Cert e că pe măsură ce îşi intervievează subiectul cărţii şi intră tot mai adânc în contextul politic ce îl înconjoară, scriitorul se trezeşte pe un teren din ce în ce mai alunecos şi mai periculos. Thriller-ul condus de locomotiva McGregor te duce prin tuneluri întunecate, pline de suspans, şi prin câteva viraje ce te ţin cu răsuflarea tăiată. Mai puţin reuşite sunt personajele laterale scriitorului – de la fostul prim-ministru interpretat de Pierce Brosnan, ce parcă nu reuşeşte să îşi dezlipească de pe faţă alura de Bond, la doamnele mai mult sau mai puţin caricaturale ce îl înconjoară. Chiar dacă e departe de a fi desăvârşită, Marioneta lui Polanski reprezintă un exemplu de manual pentru cum se construieşte un thriller, iar în plus colectează pe ecran mărcile regizorale distinctive ale unui mare om de film.  


Jan 12, 2011

Street Art: A Fake Documentary



Ăsta ar putea fi un subtitlu grăitor pentru supersmartul şi supercreativul film-în-film numit Exit Through the Gift Shop. Un mic documentar care explodează de ingeniozitate, de contre băşcălioase la adresa aşteptărilor mainstream. O mostră de gândire contraculturală, care îşi face culcuş în discursul dominant doar pentru a-l submina din interior, fix ca un virus - asta ne oferă Banksy în acest film. Şi dacă ne gândim bine, este vorba tocmai de ce ştie el cel mai bine. Doar că de data asta nu îşi expune arta pe pereţii urbani, ci pe peliculă.

Însă efectul e acelaşi. Adică: "Get inside people's heads and vandalize their eyeballs", cum ar zice Moonman 157 din Underworld-ul lui DeLillo. Atrage atenţia şi catapultează un mesaj care să-i strivească privitorului certitudinea confortabilă, să-l arunce într-un proces radical de regândire / reevaluare a lucrurilor pe care altfel le credea fireşti.

De la conservele de Campbell soup ale lui Warhol la toţi scriitorii anonimi de graffiti care îşi lasă tag-ul şi mesajul de rezistenţă la cultura de consum prin cele mai dubioase locşoare, Exit Through the Gift Shop pune orice formă de artă contemporană sub semnul întrebării. De fapt: Mai există artă pe undeva sau totul e doar gunoi hipermediatizat şi frumos înrămat?


Jan 9, 2011

Scorpia de la catedră

E destul de uşor să deteşti visceral personajul interpretat de Meryl Streep în Doubt, după doar câteva minute de film. Pentru că întruchipează o prezenţă de care puţini dintre noi au fost feriţi în anii timpurii de şcoală. V-o amintiţi? Scorpia de la catedră - cea pe care transpiram privind-o cum întoarce foile catalogului sau trecând inchizitoriu printre rândurile de bănci. Mai interesată de cât de lungi ai unghiile sau cum eşti tuns decât de ce părere ai despre materia pe care o predă. Cea care îţi vâna greşelile şi îţi ignora reuşitele. Care te trata ca pe o maşinărie ce trebuie să memoreze, să reproducă docil diverse informaţii serbede şi potenţial inutile, să tacă, să fie "cuminte", să nu existe.




Însă oricât de irepresibilă ţi-ar fi antipatia faţă de acest personaj, pe măsură ce ghemul narativ al filmului se desfăşoară, nu poţi să nu te întrebi: În ciuda răutăţii şi acrelii, nu scoate ea la iveală, totuşi, o pojghiţă de adevăr? 

Să clarific: totul se întâmplă într-o şcoală catolică, unde personajul descris mai sus încearcă să dovedească existenţa unei "legături improprii" între un elev cu probleme de integrare în clasă şi un preot foarte carismatic. A se citi conflict sexual. Homosexual.  

Are sau nu o bază reală campania de discreditare dusă trufaş de scorpia costumată în măicuţă? Îl urăşte pe preot pentru că încearcă să aducă puţină căldură umană în sistemul rigid al şcolii catolice? Sau pur şi simplu vede expulzarea lui ca pe un exerciţiu de putere? Pâna la final s-ar putea să nu mai conteze. Treaba rămâne neclară şi verdictul în sine e puţin important. De fapt, filmul nu face decât să reconfirme că adevărul e rareori vopsit în alb sau negru, iar ce ai văzut a fost doar o lecţie despre potenţialul endemic al îndoielii. Şi despre (ne)încredere.

Doubt pune pe tapet o controversă cu greutate, iar poate din cauza asta a şi avut multiple nominalizări pentru diverse premii. Rolul făcut de Meryl Streep, care cred că e centrul real al filmului, aduce mai degrabă a The Devil Wears Prada decât a Julie & Julia. Şi redovedeşte (dacă mai era nevoie) cât de agil poate pendula doamna Streep între personaje extrem de diferite. De la cele severe, supersigure pe sine, dictatoriale, despotice la cele nesigure, fâstâcite, adesea repezite de alţii, poate chiar blânde. Dacă asta nu e definiţia unei mari actriţe, nu ştiu care alta ar putea fi...



Jan 4, 2011

"Unicul tău duşman eşti tu"




Scurt şi abrupt spus, Black Swan brodează pe marginea Lacului lebedelor de Ceaikovsky. În esenţă, îi reconstruieşte conflictul. Parţial, la un nivel metaficţional şi îndepărtat de structura iniţială, e drept. Însă parcă vă şi aud întrebând: "Balet? Chiar ne uităm la un film despre balet?"

Întrebarea persistă şi îţi poate ocupa atenţia în prima secţiune a filmului, care se urneşte destul de greu şi destul de necaptivant. Asta cel puţin pentru cei lipsiţi de apetenţă faţă de plot-urile şi comploturile interpretate de graţioase siluete filiforme ce îşi plimbă tutuurile pe poante. Însă aşteptarea merită. Paşii mici şi fini cu care începe filmul sunt de fapt premisele derapajului drastic de la final. Pasajele de thriller lovesc mult mai puternic după un început relativ monoton, în care cunoaştem culisele unei adaptări a Lacului lebedelor, interpretată de o trupă de balet în care orice balerină din lume şi-ar dori să aibă rolul principal. O adaptare nouă, cu un punct de rezistenţă ambiţios: lebăda albă urmează să aibă aceeaşi interpretă ca ce neagră. Conflictul se mută în interiorul personajului.



Prim-balerina Nina Sayers (Natalie Portman) trebuie să penduleze cu graţie între mişcările suave, virginale ale lebedei albe şi cele îndrăzneţe, seducătoare ale celei negre. Potenţialul schizoid al acestei dedublări dospeşte pe fondul unui personaj ce suferea oricum de tarele unei sexualităţi reprimate şi de frustrările unei relaţii sufocante cu propria mamă. Faţeta "albă" şi cea "neagră" îşi fac loc tot mai pregnant în personalitatea Ninei, într-o competiţie bolnăvicioasă pentru întâietate. Iar melanjul lor exploziv i se prelinge periculos de pe scenă în toate colţişoarele vieţii. 



S-a mai spus, dar cred că trebuie repetat: Natalie Portman face în Black Swan rolul carierei ei de până acum. Complet renăscută în trupul silfidic al balerinei cu dublă personalitate, emulând seducător mişcările pline de supleţe şi graţie ale lebedei ce creşte sub pielea ei, Portman îşi dă pe ecran examenul de mare actriţă. Restul personajelor îi cad în urmă ca nişte jucării stricate. 

Pe scurt, s-ar putea să vă deranjeze începutul fără vlagă, clişeele freudiene şi câteva locuri în care bariera dintre real şi halucinaţie e poate prea confuză, dar până la urmă thriller-ul psihologic se urneşte, iar spre final te înhaţă fără drept de apel. Recunosc că asta nu face ca filmul să intre în galeria celor memorabile, în ciuda fantasticului rol al lui Portman. Sau nu în a mea, oricum. The Wrestler, de exemplu - ce tratează un subiect analog - mi s-a părut mult mai fluent şi mai bine închegat decât Black Swan, cu mai puţine artificii, dar şi mai puţin forţat. Ceea ce nu înseamnă că Black Swan nu are toate şansele să colecteze crema premiilor cinematografice în 2011...

Jan 3, 2011

Red?

Ultimul serial de care mi-am dat voie să devin dependentă a fost Weeds. Drept urmare, păstrez o explicabilă simpatie pentru Mary-Louise Parker. Pentru nesiguranţa cochetă a zâmbetului ei, pentru nu-ştiu-ce-ul care dă o culoare atât de feminină personajelor pe care le joacă.

Mai departe de ea, m-a atras pe afişul lui Red şi prezenţa lui John Malkovich - deşi, după cum băşcălios şi autoreferenţial constată în Being John Malkovich, aceasta nu este nicidecum o garanţie a calităţii filmului.
Ce n-am ştiu e că de fapt voi vedea un fel de Die Hard 5. Adică unul dintre acele filme făcute ca pretext pentru o lungă înşiruire de bătăi sângeroase piperate cu scheme complet neverosimile, de explozii spectaculare şi urmăriri senzaţionale, de scenariu apocaliptic în care lumea (în traducere: America) e la un pas de distrugere, dar salvată miraculos de Bruce Willis.



Îmi pare aşa de rău că am pierdut vreo două ore din viaţă în faţa ecranului, încât nu pot decât să listez nervos chestiile complet iritante care îmi vin în minte. Şi iată-le:

- Rolul de păpuşă-accesoriu al lui Mary-Louise Parker. I mean, for Pete's sake, nici măcar nu are caracteristicile necesare pentru a fi o veritabilă "Bond girl". De ce naiba a fost târâtă în scenariul ăsta?
- Fazele de desene animate din "scenele de bătaie". De exemplu, cum un glonţ tras de pistolul personajului jucat de John Malkovich întâlneşte fix centrul unui proiectil inamic, astfel încât întreaga explozie anihilează doar pe cine trebuie, iar eroul nostru nici măcar nu iese puţin prăfuit.
- Referinţele old-school la Războiul Rece. Serios acum, există ceva mai banal în filmele de acţiune hollywoodiene decât portretizarea căpcăunilor sovietici care complotează împotriva bravului stat american? Se poate coborî mai jos de atât?
- Replici gen "we should get outta here".
- Faptul că regizorul filmului nu s-a putut hotărî dacă să facă o comedioară romantică sau un film de acţiune, aşa că a purces la un penibil hotchpotch, în care Bruce Willis joacă cu normă dublă - şi ginerică, dar şi supererou.

Mă opresc aici şi aştept ca cineva să-mi deschidă ochii, să înţeleg ce e cu rating-ul absolut supraevaluat al filmului pe imdb şi nu numai.


Dec 31, 2010

Ghici, ghicitoarea mea*

Dacă micul Dexter al lui Gendy Tartakovsky ar păşi în afara setting-ului din laboratorul în care îl bâzâie fără încetare Deedee, ghici ca ce alt personaj de animaţie ar arăta la maturitate?





* Autorii primelor trei răspunsuri ce apar în secţiunea de comments şi conţin numele corect al personajului + filmul în care apare primesc o cutie din colecţia mea personală de scoici de ciocolată :)

Dec 30, 2010

Howl şi poezia Beat



Un urlet atât de puternic şi prelung cât pentru a trezi la viaţă o întreagă generaţie de scriitori americani postbelici - asta a fost poemul lui Allen Ginsberg. Deşi dacă e să ne luăm după ce spune el însuşi în documentarul ficţionalizat Howl, generaţia Beat nici nu a existat, până la urmă. A fost vorba doar de "o mână de scriitori ce încercau să-şi publice cărţile". Boemi, hedonişti, oameni care îşi citeau extatic poeziile în beciuri slab luminate, printre sticle de vin ieftin şi fum de ţigară.

A transforma un poem  (fie el chiar foarte lung şi foarte influent)  într-un film e un demers nu numai groaznic de greu, dar poate şi inutil. După cum spune unul dintre personajele ce apar în film, poezia nu poate fi "repovestită" în proză. Şi cu atât mai puţin în imagini. Ok, se pot stabili corespondenţe, traduceri, ekphrasis. Dar demersul rămâne la statutul incert al unei cópii, imitaţii ieftine, kitsch.
Iată de ce filmul Howl nu face imprudenţa de a se limita la despicarea firului liric - explicaţii, detalieri, contextualizări ale poemului ce a definit generaţia Beat, animaţii fanteziste ale metaforelor sale -, ci îl situează în centrul controversei iscate la lansarea sa. Mai exact, înaintează în paralel cu procesul intentat editorului cărţii în anii '50, sub acuzaţia de obscenitate.

Deşi în esenţă film de ficţiune (cu James Franco în primul lui rol cu adevărat notabil), Howl îşi păstrează aerul unui documentar. Poate şi pentru că regizorii Rob Epstein şi Jeffrey Friedman au ştate vechi în domeniu. Howl propune o privire detaliată asupra ideilor ce i-au animat pe poeţii şi prozatorii generaţiei Beat. Tipi ca Jack Kerouac şi William Boroughs, ce au transformat literatura în ceva fără precedent la acel moment, sădind rădăcina unui gen de spirit boem ce va fi ulterior importat ca religie de generaţia hippie.

Dacă nu pentru portretul făcut lui Ginsberg, generaţiei Beat sau poemului care a definit-o, Howl merită văzut chiar şi numai pentru secvenţe ca cea de mai jos:

Dec 28, 2010

Boogie-ul din marţea de după Crăciun

"Mariajul e un enorm butoi plin cu rahat, peste care pluteşte un strat subţire din cea mai fină şi cea mai dulce miere", spunea bunică-mea. N-aş îndrăzni să dezbat veridicitatea descrierii. Dar dacă e să o luăm ca definiţie de lucru, în ultimele două filme ale lui Radu Muntean - Boogie şi Marţi, după Crăciun - personajele au cam lăsat deliciosul topping în urmă, iar camera le suprinde în mijlocul inevitabilei afundări în mlaştina de dedesubt.


La fel ca Boogie, despre care scriam aici, Marţi, după Crăciun ne face loc într-un spaţiu domestic în care eroziunea e descifrabilă în secvenţe comune. În banale sesiuni de shopping şi discuţii rutinate la cină. În planuri de schi la Kaprun şi vizite cu copilul la dentist. La fel ca acolo, frapează autenticitatea dialogurilor. Oamenii de pe ecran vorbesc, gesticulează, se comportă exact ca mine şi ca tine. Se prostesc, înjură uneori, tac, râd. Nicio replică nu e în plus, niciuna nu sună artificial. În plus, cursul filmului e strunit perfect pentru a te pregăti de lovitura de graţie, păstrată pentru final. Abia acolo actele banale devin grele de sens. Abia acolo personajele parcă îşi pierd eşarfa legată peste ochi şi încep să contemple, neputincioase, cum se scufundă în mocirla eşecului.    

Dec 22, 2010

Fotbalul "total": un fel de pre-introducere*

"Când am început eu să practic sportul cu balonul rotund, erau anii '60, iar Moggi şi canalul Sky încă nu apăruseră. Eram singurul care nu avea pantofi sportivi pentru fotbal (nu eram săraci, dar eram catolici de stânga), aşa încât evoluam în bocancii de munte, pe care îi legam la călcâi: de aceea, potrivit de altminteri unei logici stringente, cei mari au hotărât că trebuia să joc în apărare. Pe vremea aceea, eram de părere ca viaţa e o temă de rezolvat, nu o serbare de născocit, şi ca atare m-am călăuzit ani de zile după această orientare de principiu, crescând cu mentalitatea unui apărător şi escaladând categoriile fotbalistice purtând pe spate numărul 3.(...)

În fotbalul acela, apărătorul apăra. Era un tip de joc în care, dacă purtai pe spate numărul 3, puteai juca zeci de meciuri fără să treci de linia de mijloc a terenului. Nu ţi se cerea. Dacă mingea era dincolo, tu aşteptai dincoace, şi-ţi trăgeai sufletul. Acest lucru îţi oferea o percepţie ciudată asupra partidei. Ani de zile, eu mi-am văzut echipele marcând goluri îndepărtate şi vag-misterioase: erau lucruri care se petreceau acolo, într-o zonă a terenului pe care nu o cunoşteam şi care, în ochii mei, reproducea aura legendară a unei localităţi balneare de dincolo de munţi: femei şi picioare lungi. Când se dădea un gol, acolo oamenii se îmbrăţişau, îmi amintesc prea bine. Ani de zile i-am văzut îmbrăţişându-se, din depărtare. De când în când, mi s-a întâmplat chiar să parcurg tot terenul ca să ajung până la ei şi să iau parte şi eu la îmbrăţişare, dar nu prea mergea: ajungeai mereu un pic prea târziu, când partea propriu-zis neruşinată se isprăvise deja: era ca şi cum, la o petrecere, te-ai apuca să te îmbeţi când ceilalţi se întorc deja acasă. (...)

Pe vremea aceea, se practica marcajul om la om. Asta însemna că jucai tot meciul lipit de un jucător advers. Singurul lucru care ţi se cerea era: să-l anulezi. Acest imperativ determina intimităţi aproape stânjenitoare. Era un fotbal simplu, aşa încât eu, care aveam numărul 3, îl marcam pe numărul 7 al lor: iar cei cu numărul 7 erau, în fond, toţi la fel. Slăbuţi, cu picioarele strâmbe, iuţi, un pic dezordonaţi, nişte mari încurcă-lume. Vorbeau mult, se certau cu toată lumea, deveneau absenţi zeci de minute în şir, cuprinşi parcă de bruşte deprimări, iar apoi te păcăleau ca nişte şerpi, ţâşnind cu o vitalitate neaşteptată, care avea ceva din tresărirea muribundului. După un sfert de oră ştiai deja totul despre ei: cum fentau, cât îl urau pe centrul-înaintaş, dacă aveau probleme la genunchi, ce meserie practicau şi ce deodorant foloseau (anumite Rexona criminale). Restul era o partidă de şah în care el juca cu piesele albe. El inventa, tu distrugeai. (...)

Nu existau relansări, nu existau diferenţe de două goluri, nu se juca la ofsaid, nu se executau crosuri pe linia de fund, nu se făcea diagonala. Când prindeai mingea, îl căutai pe primul mijlocaş disponibil şi i-o pasai: aidoma bucătarului care îi pasează tava ospătarului. Să se descurce el. S-o scoţi în aut era foarte bine (erai aplaudat!), iar când erai în dificultate o pasai în urmă, portarului. Asta era tot. Îmi plăcea.

Apoi lucrurile s-au schimbat. Au început să sosească jucători cu numărul 7 care nu vorbeau, nu-i apuca deprimarea, însă, în schimb, rămâneau în spate, în aşteptare. Nu-mi era clar ce anume aşteptau. Poate mă aşteptau pe mine, mi-am zis. Atunci am trecut de jumătatea terenului. Primele dăţi, era ciudat: de pe banca de rezerve toţi strigau la tine "Înapoi! În apărare!", dar, până una-alta, tu erai deja acolo, respirând aerul acela tare, iar apoi te întorceai, însă aşa cum te întorci duminica seara de la mare, fără nici un chef, şi mai rămâneai acolo un pic, din ce în ce mai mult. (...)"



*adică o primă îmbucătură din suculentul meniu barbaresc propus de Alessandro Baricco în colecţia de eseuri descrisă aici. Hrană pentru minte, desigur. Ajunsă în propria listă de bucate alese graţie unei recomandări din partea stimabilului Monsieur C.

Dec 17, 2010

"Dragă Ioane,"

Aşa ar putea suna traducerea frustă a ultimul film semnat Lasse Hallström. Dear John. Sună banal? Ca şi cum ar fi povestea unui „Ion” impersonal, spusă printre rândurile corespondenţei sale personale, pe melodia unei tehnici narative hiperfolosite şi uşor demonetizate („scenariul epistolar”)? Vă spun drept că asta a fost şi prima mea impresie.


Dar să nu judecăm cartea după copertă, nu-i aşa? În plus, afişul menţionează cu litere de-o şchioapă numele unui regizor ce duce în spate un portofoliu cu greutate. La Hollywood, numele domnului Hallström se traduce prin primul rol notabil (şi cu adevărat memorabil!) al lui Leonardo di Caprio – în Necazurile lui Gilbert Grape (What’s Eating Gilbert Grape?) – sau prin apetisanta poveste de dragoste din Chocolat. Prin Legea pământului (The Cider House Rules) sau Ştiri de acasă (The Shipping News). Toate – experienţe inedite, tulburătoare, profund impresionante. Ce reuşesc cu multă eleganţă să alunece pe marginea unor scenarii care ridică frecvent pericolul căderii în melodramatic. Oare să-şi fi păstrat Hallström acelaşi simţ al echilibrului şi în cazul lui Dear John, făcut după un roman de Nicholas Sparks? Adică se poate descurca şi pe un text realizat de producătorul notoriu de siropuri à la Nopţi în Rodanthe (Nights in Rodanthe) sau O iubire de neuitat (A Walk to Remember)?
Din păcate, nu. Glisajul lin din filmele de mai sus devine o deviere prin bălării în cazul lui Dear John – un film pe care vi-l puteţi imagina ca pe un lung clip de propagandă pentru înrolare în armata americană. Personaj principal: soldatul John. Personaj secundar: blânda şi blonda Savannah, scriind docilă scrisorele de amor iubitului plecat la oaste. Conflictul narativ rezumat într-o frază: între patrie şi iubită, pe cine alege militarul devotat? Răspunsul e redundant, desigur.
Reflectoarele urmăresc fidele arhetipului americanului patriot. John este Soldatul (cu majusculă!). Omul demn, puternic, care tace şi face. Cu un trecut apăsător (alcoolism şi alte escapade adolescentine), dar lăsat cu curaj în urmă. Gata oricând să sacrifice viaţa personală pentru a se jertfi viteaz pe altarul răspândirii „libertăţii şi democraţiei” în numele statului american. Iar Savannah nu se abate nici ea de la liniile unui portret de personaj hiperbanal. Vajnicul Ken o descoperă pe candida Barbie – cu păr bălai şi privire albastră, inocentă şi devotată, făcătoare de munci caritabile, al cărei unic „păcat” asumat e că înjură uneori (dar, chiar şi asta, numai în gând).



Banalul se extinde din portretele celor doi în artificiile scenariului. Aventura amoroasă se înfiripă pe plajă – pretextul perfect pentru a afişa pectoralii musculoşi ai soldatului de serviciu – şi include plimbări sub clar de lună, sporovăieli dulci cu ochii aţintiţi la stele, îmbrăţişări la lumina focului etc. Şi de parcă n-ar fi destul de rău că filmul adună cu acribie material din manualul poveştilor romantice de duzină, Dear John vrea neapărat să fixeze şi un mesaj ce se vrea „cu greutate”. După doar două săptămâni de amor pe plajă, vacanţa se încheie şi cei doi sunt siliţi să apuce pe drumuri separate – el pleacă la oaste, iar ea se întoarce la universitate. Evident, urmează schimbul de epistole anunţat încă din titlu. Şi tot aşa cum rezultă de acolo, personajul asupra căruia se concentrează cu precădere povestea de aici încolo este el. John cel transferat dintr-un teatru de război în altul. Din Africa până în Orientul mijlociu şi înapoi. Nu ştim niciodată exact unde se află, fiindcă – nu-i aşa? – misiunea sa nu îi permite dezvăluirea acestui lucru nici măcar iubitei. Dar pentru privitorul est-european va fi amuzant să îl descopere în preajma unui local pe care scrie Kávéház – aflat, chipurile, într-una dintre zonele fierbinţi de conflicte ale lumii –, privind pe ecranul unui televizor pe care scrie ceva cu litere chirilice pe un  fundal pe care se prăbuşesc turnurile gemene. Că inscripţia din maghiară nu se asortează cu alfabetul afişat, ce mai contează? În fond Ungaria şi Rusia sunt la fel de departe de inima Americii tradiţionaliste din Georgia, de unde un prieten de familie al domnişoarei Savannah îi strânge solemn mâna soldatului John şi îi spune „Mulţumesc pentru tot ce faci pentru America”. Şi astfel clipul propagandist e desăvârşit. Filmul însă, nicidecum. Dear John ratează pe toate planurile. L-aş recomanda doar amatorilor de reclamă patriotică deşănţată şi de intrigi afective inducătoare de diabet. 

Dec 8, 2010

Dec 6, 2010

We lived in farms, then we lived in cities, and now we're gonna live on the internet!


Mi-ar fi plăcut ca The Social Network să fie mai mult despre asta şi mai puţin despre încâlcelile birocratice ale cazului Mark Zuckerberg. A fost sau n-a fost furt intelectual? A călcat pe cadavre pe drumul spre o afacere de 25 de miliarde de dolari? Mai contează?

Nu furăm cu toţii idei, (mai mult sau mai puţin conştient) tot timpul? Eu, de exemplu, am furat-o pe cea de mai sus de la Paul. Pe care îl citez ca sursă pe această cale, să mă simt uşor mai puţin vinovată. De fapt nici n-a fost chiar furat. A spus-o şi am simţit instant că e exact ceea ce gândisem şi eu, dar cumva nu reuşisem să articulez. Oare asta o fi păţit şi Mark Zuckerberg?



L-am recunoscut pe Fincher în atmosfera unor cadre, în ritmul alert, în apetenţa pentru cluburi exclusiviste, poate puţine obscure. În cum sunt golite la început pe masa goală piesele unui puzzle, ce apoi încet-încet se coagulează într-o imagine coerentă. Dar nu l-am recunoscut în lipsa de greutate a poveştii, în superficialitatea ei.


Fight Club, Se7en, Benjamin Button sau The Game - toate pot fi citite printre rânduri ca scenarii subversive. Care arată cu degetul modul în care se consumă relaţii umane cu acelaşi zel cu care se consumă produse din supermarket în lumea de lângă noi. Toate pun la zid societatea care elogiază imaginea şi plăcerile superficiale. Pe când TSN am senzaţia că dansează exact pe melodia hedonistă a acestei lumi. Adică urmăreşte cvasiadmirativ ridicarea imperiului online multimiliardar. Ex-studentul de la Harvard reuşeşte să târască online viaţa socială a multor milioane de oameni. Să-i transforme în replici solitare ale propriei persoane, dând clicuri voyeuriste într-o fereastră de Facebook. Cum arată era cea nouă, în care viaţa s-a mutat pe internet? Fincher nu reuşeşte să apuce problema asta - are mâinile ocupate cu aplaudatul lui Zuckerberg.

Sau poate că nu-l citesc eu cum trebuie. Poate că V. are dreptate şi TSN e de fapt doar încă un film despre loneliness & living online.

Dec 2, 2010

Nemuritor şi rrrrece



Începutul lui L'immortel / 22 Bullets aduce binevenite flashback-uri de pe vremea lui Léon. Din nou Jean Reno, din nou alături de un copil, din nou deopotrivă urmărit şi urmăritor, victimă şi agresor ş.a. Dar ăsta e doar începutul. Pe măsură ce merge mai departe, îţi dai seama că regizorul Richard Berry e taaare departe de Luc Besson. Minutele trec şi filmul se afundă tot mai clar în marasmul inexpresiv al scenariului-după-reţetă.

Răpirile, urmăririle, confruntările şi vechea schemă a prietenilor-din-copilărie-deveniţi-duşmani-de-moarte - toate se coagulează într-o poveste ce curge fad, fără prea multe surprize. Sau, eventual, cu una singură, mare şi neplăcută: Cum de s-a înhămat Jean Reno la aşa un ditamai clişeul?

Nov 30, 2010

Bizarerii, fetişuri, grotescuri



Pentru că pe coperta de luna asta a revistei Photo se află Gemenele identice ale lui Diane Arbus, m-am pus pe o mică reexperimentare a superbului festin al bizarului pus la cale într-unul dintre filmele recente ce-i sunt tributare fotografei. Fantezia nuimtă Fur a lui Steven Shainberg, acest mic colecţionar de fetişuri bolnăvicioase (cel puţin dacă ne gândim la Secretary), nu este tocmai un proiect biografic. Ci, mai degrabă, după cum se şi autodeclară în subtitlu, un "portret imaginar al lui Diane Arbus". 


O traducere pe peliculă a atmosferei din fotografii, un melanj fabulos în care imaginarul e mereu preferat detaliului biografic. Şi folosind pe post de trup evocator pe nimeni alta decât Nicole Kidman - diafana, fragila, ciudata prezenţă ce reconstituie tenebrele unui personaj care a revoluţionat ideea de fotografie în anii '60. Personaj-autor al unei lumi în alb-negru pe care Susan Sontag o descria drept "a world in which everybody is an alien, hopelessly isolated, immobilized in mechanical, crippled identities and relationships". Fur încapsulează cu rară fineţe exact acest univers. 



Nov 28, 2010

“Fuck Sparta and the Spartans!”,



...shouts an enraged student in a Belgrade high-school after manifestly declaring his boredom during history class. The young and passionate professor, who was up to that point busy explaining Ancient Greece, remains speechless for a moment. Then in the next, he slaps the student. Everything is captured on a mobile phone camera by someone in class, sent to the media, and a far-fetched scandal breaks out. Prime-time television shows debate “school violence” in light of the events – the student is pitied as the victim of a ruthless professor. Of course everything gets overly dramatized, and the professor gets suspended. Out of job, he has to leave Belgrade and heads for somewhere near Banja Luka, Republika Srpska (which is the equivalent to the end of the world in this case), where he might get the chance to teach again. And this is where the story of Motel Nana begins.


[Read the rest on Cinematish...]

Nov 23, 2010

Brainstorm: WAR

Bombe, ruine, orfani în zdrenţe alergând prin praf. Poze stocate în alb-negru pentru războaiele mondiale şi în "night vision" pentru războiul din Golf. Alte cuvinte-cheie? Date, nume, cifre? Neh. După război rămân doar imagini. Înregistrate din buletinele de ştiri sau de pe prima pagină a ziarelor. Eventual mai rămân refrenuri tematice difuzate la radio (v. războiul din Vietnam & era Woodstock).

Războiul e un brand cărându-şi meme-urile în spinare, la fel ca oricare altul. Propria selecţie de clişee, imagini, refrenuri, artificii de merchandising etc. Deci, până la urmă, ladies and gents, "war is show-business!", după cum profetic remarcă personajul jucat de DeNiro în Wag the Dog.



În plus, constată acelaşi personaj, a crea un război în era televiziunii e ca şi cum ai face un film. Mai contează că bombardamentul şi femeile cu batic alergând cu faţa mânjită de funingime din calea tancurilor sunt într-un studio sau chiar la faţa locului? Telespectatorii oricum nu o să îşi dea seama de diferenţă.

Când Baudrillard a spus că "războiul din Golf nu a existat", că unica sa miză au fost minţile americanilor ţintuiţi zi şi noapte în faţa ecranelor pentru "breaking news", mulţi i-au zis - pe un ton mai mult sau mai puţin academic - "bre, eşti ţicnit!". Cum să poată fi înscenată o chestie de o asemenea amploare? Şi într-un scop atât de difuz, ambiguu? Ei, uite că se poate, şi încă foarte simplu, ne arată maestrul manipulării din Wag the Dog. Omul care inventează peste noapte un război numai pentru a le distrage atenţia jurnaliştilor de la un scandal sexual cu iz prezidenţial. Un război cu cine? Păi cu o ţară la fel de mică şi de îndepărtată ca una din victimele de serviciu din Orientul Mijlociu. Numită, de dragul fanteziei, de data asta, Albania.

Wag the Dog e o mostră de manual despre cum se creează realitatea televizată, complet independent de cea reală. Despre fabricarea ştirilor ex burtis, despre cum Washington şi Hollywood sunt, până la urmă, cam acelaşi lucru. Aceeaşi oameni stau în spate, poate doar îmbrăcaţi puţin diferit. Politică, cinema - it's all about a change in wardrobe, spune axiomatic personajul lui Dustin Hoffman.

Dar, dincolo de mesajul ăsta cu greutate, era să uit să vă spun ce e mai important: am râs cu hohote la cea mai mare parte a filmului! Satira lui Levinson e aşa delicioasă, că închizi liniştit câte un ochi la inconsecvenţele din scenariu - micuţe & pasabile, oricum.