America mercantilă. Vedere par avion.

Sus, în aer (Up in the Air) e un film de 110 minute. Din păcate. Dacă s-ar fi oprit pe la minutul 90, cred că ar fi putut intra destul de uşor în topul filmelor reuşite ale momentului. Nu mă înţelegeţi greşit: nu mă deranjează filmele lungi. Ci doar cele lungite. Adică lăbărţate fără rost pentru a bate monedă pe un subiect ce a devenit evident încă de pe la jumătatea vizionării. Şi mai ales, filme care pornesc de la ideea că “privitorii noştri sunt mai puţin inteligenţi decât ai lor” şi că e nevoie de un bonus de explicaţii pentru a rămâne cu un mesaj la final. Eronată optică. Dar mai întâi, câte ceva despre tema filmului.

Într-unul dintre celebrele sale documentare subversive, Michael Moore punea la cale un mic concert de Crăciun la sediul central al companiei Phillip Morris. Doar că nu era chiar orice fel de mic concert. Responsabil cu colindele nu era un previzibil grup de copii drăgălaşi, purtând tichiuţe roşii cu pompon. În jurul bradului împodobit, băşcăliosul Moore adunase un cor format din supravieţuitori ai unor operaţii de cancer la gât şi la plămâni. Cu toţii îşi pierduseră vocea naturală, dar îşi cântau zeloşi bucata de melodie printr-un aparat ataşat la gât. Evident, triluri metalice rezonau prelung şi macabru în holul luxos al unei companii care câştigă cifre cu multe zerouri din producţia şi vânzarea letalelor ţigarete.

La câţiva ani de la farsa lui Moore, regizorul Jason Reitman lansa un întreg film situat cam în acelaşi spirit. Mulţumim că fumaţi! (Thank you for smoking) este, la nivel aparent, povestea unui specialist în a face lobby pentru producătorii de ţigări, şi în realitate, o pledoarie împotriva acestora. Un film ce demască cinismul şi lipsa completă de scrupule a oamenilor din spatele unei industrii ce îşi ucide în mod programatic consumatorii, dar cu toate astea continuă să îşi menţină o imagine relativ respectabilă prin nesfârşite şi ingenioase campanii de PR. Nick Naylor, personajul principal de aici, se prezintă sarcastic în primele minute ale filmului: “Îmi câştig existenţa lucrând pentru o organizaţie ce ucide 1200 de oameni pe zi. O mie două sute. Deci cam cât ar încăpea în două avioane enorme, pline până la refuz, cu bărbaţi, femei şi copii.”

În cel mai nou film al său, Reitman îşi păstrează un ton critic la adresa Americii corporatiste. Dar nu în stilul evident al lui Michael Moore, chiar dacă ţinteşte spre un mesaj similar. Sus, în aer (Up in the air) este povestea unui tip ce lucrează pentru o companie specializată în concedieri. Ryan Bingham este printre cei pe care compania îi “închiriază” unor manageri prea fătălăi pentru a-şi da afară proprii angajaţi, după cum explică el însuşi. Cu alte cuvinte, e vorba de o afacere ce se hrăneşte din decăderea / moartea altor afaceri. Şi pentru a-şi face treaba, Ryan îşi petrece cam 320 de zile pe an zburând peste tot prin America – de la însoritul Las Vegas la depresivul Detroit (care e o destinaţie favorită şi pentru Moore, dacă vă amintiţi) –, pentru a uşura diverse companii de câte o tranşă de angajaţi. Pe un ton ce aminteşte de atmosfera din Mulţumim că fumaţi!, şeful lui Ryan anunţă profetic într-o şedinţă: “Vânzările cu amănuntul au scăzut cu 20%. Industria auto e cu un picior în groapă. Imobiliarele nici nu mai mişcă. Trăim unul dintre cele mai proaste momente din istoria Americii. Acesta este momentul nostru!” Se putea un discurs care să incrimineze mai clar acea lăcomie şi goană imorală după profit despre care vorbeşte făţis Michael Moore în Fahrenheit 9/11 sau în Sicko? Mina sfidătoare cu care crahul economic, ce distruge vieţile atâtor oameni, este privit drept o oportunitate e cam la acelaşi nivel cu argumentele pro fumat pe care Nick Naylor le dădea unei fetiţe de şcoală primară care spunea că ştie de la mama că fumatul e nesănătos – “Este mămica ta medic specialist? Sau poate cercetător ştiinţific? Nu? Atunci poate ar trebui să vezi singură despre ce este vorba înainte de a decide că ţigările sunt rele.”

Însă spre deosebire de înfierarea militantă pe care o practică Moore, la Reitman critica rămâne la un nivel ce se lasă ghicit. Chestie foarte bună, dacă ar fi fost luată drept regulă de la început până la sfârşit în realizarea filmului. Nu vreau să vă stric, cu prea multe detalii, plăcerea descoperirii, deci voi spune doar că insistenţa finalului de a trasa foarte clar o morală e cam supărătoare. Încăpăţânarea regizorului de a pune apăsat punctul pe i şi a repeta evidentul prin intermediul unor mini-interviuri sau “testimoniale” aduse de oamenii concediaţi de Bingham strică impresia făcută până atunci. Dacă totul s-ar fi oprit cu Ryan (George Clooney) plecând descumpănit din faţa casei lui Alex (Vera Farmiga), ar fi existat destul loc pentru ca privitorul să realizeze conexiunile şi interpretările personale. Până la urmă, Sus, în aer (Up in the Air) e ca o lecţie la şcoala de pilotaj: decolarea se face uşor, relativ lin, şi te propulsează rapid într-un zbor antrenant. Ce nu ne dăm seama decât la final e că pilotul e încă începător – aterizarea se face abrupt, cu zdruncinături şi hurducăieli ce parcă te aduc la un pas de dezastru.