Reţete cu trompete. Astăzi: comedia à la mall.

1. Se ia o ramă rezistentă la bun simţ.

2. Se tapetează cu umor gros. Bine-bine.

3. Se distribuie umplutura în felul următor: un strat de acţiune legată cu faze facile (preferabil greu verosimile), un strat de glume cu referiri flatuliste, regurgitoide şi/sau onaniste. Apoi din nou un strat subţire, jucăuş- tembelist şi din nou unul hăhăitor. La final se acoperă cu o cremă formată în felul următor:

Se selectează un personaj sau mai multe de genul "om-serios-purtător-de-costum" şi unul sau mai multe de genul "măscărici-fumător-de-marijuana". Se leagă strâns cu o sfoară şi se introduc în câteva contexte clocotinde, ce implică performanţe fizice spectaculare rezultând în semne corporale vizibile (ex: ochi vineţi, haine prăfuite şi rupte, zgârieturi, nasuri sparte ş.a.), apoi se zdrobesc şi se amestecă până devin (un fel de) prieteni.

4. Se adaugă fără economie:

Un minut greu. Cam cât o statuetă placată cu aur.

Dacă Annette Bening va lua Oscarul pentru rolul din The Kids Are All Right (chestie de care mulţi dintre voi se îndoiesc, îmi dau seama), va fi cu siguranţă datorită acestei scene.

OK, poate şi datorită faptului că filmele în care mari actori joacă personaje cu preferinţe sexuale minoritare tind să atragă atenţie, dar cred că mai ales graţie tuturor lucrurilor care se citesc pe faţa lui Nic în minutul de mai jos.

Furia-dezamăgirea-frustrarea asurzitoare, contemplată mut. Disperarea potolită lent cu o înghiţitură lungă de Alma Rosa din 1998, sorbită cu spatele drept, chiar dacă şira spinării se destramă pe dinăuntru. Senzaţia dilatată că This is it, tot ce a fost important în ultimii douăzeci de ani se năruie în câteva clipe. Iar palma asta usturătoare trebuie primită cu capul sus.

Mr. and Mrs. Smith...

...celebrating domestic bliss while watching the Zapruder film. In a daring portfolio conceived by Mr. Smith himself, with a little help from photographer Steven Klein.

We'll always have Paris

14 februarie a trecut, deci e un pic cam târziu pentru sentimentalisme aferente unei sărbători oricum cam goale de sens, I know. Însă povestea lui V. e prea caldă, prea sinceră şi prea croită în ecoul al acestei scene din Casablanca pentru a nu o posta aici. 

Final fatal

Modelat în cuvinte şi imagini de un maestru desăvârşit al punchline-urilor. Într-un film cu destule dialoguri extraordinare pentru a contrabalansa derapajele periodice ale acţiunii. Adică în Heist, de David Mamet (thx, dedulea).

Mic dicţionar de argumente imbatabile

„Dacă argumentezi corect, nu greşeşti niciodată”. Acesta este credoul suprem – declarat şi profesat – al lui Nick Naylor, lobbyist şi autor de argumentaţii invincibile în Mulţumim că fumaţi (Thank you for smoking). Sună excelent, dar parcă vă şi aud întrebând: Nu greşeşti nici când ideea pe care o promovezi implică, de exemplu, fumatul? Consumul de alcool? Vânzarea de armament? Nici măcar atunci, ar spune Nick. De fapt, mai ales nu atunci! Testul suprem pentru un persuador de profesie este reprezentat tocmai de astfel de domenii. Hulite şi desfiinţate de atâtea voci, generatoare de atâtea efecte negative, pot fi ele făcute dezirabile în ochii consumatorilor? Întrebare retorică, evident.   

Filmul regizat de Jason Reitman este o lecţie indispensabilă pentru oricine doreşte să înţeleagă fundamentele argumentaţiei fără greş. Subtitlul său ar putea fi „Esenţialul despre practica lobbyului” sau  „O introducere în practica argumentării”. Dar la fel de bine şi: „Cum poţi face un lucru complet imoral să pară perfect acceptabil”. Alături de filme ca Înscenarea (Wag the Dog) lui Barry Levinson, cel de faţă trece satiric în revistă tehnicile de manipulare ce ne ţintesc zilnic pe toţi – sarea şi piperul fiecărui produs mass-media pe care îl consumăm. La fel ca în mai recentul Sus, în aer (Up in the Air), critica lui Reitman stă pitită sub o mască zâmbitoare. Situaţiile şi dialogurile ce condimentează scenariul în care evoluează Nick Naylor sunt cel mai adesea ilariante, iar asta în ciuda contextului nu de puţine ori morbid.

Cele mai bune filme care nu ne-au atins la corazón

Ideea îi aparţine Adinei şi sună cam aşa. Hai să dăm o raită printre cele mai frustrante experienţe cinefile pe care le-am avut şi să extragem acel film "despre care toată lumea zice că e mega bun şi flawless, dar care nu ne-a atins sub nici o formă, care nu ne-a plăcut de nicio culoare, care ne-a frustrat în vreun fel sau a cărui notorietate nu o înţelegem." 16 bloguri de film au scris despre asta, printre care şi cel de faţă.  

Detalii, mărunţişuri, nimicuri.

Debutul regizoral al lui Philip Seymour Hoffman nu îţi agaţă atenţia cu acţiuni/imagini spectaculare. Nu te ţine cu răsuflarea tăiată. Nici măcar nu te face să râzi - poate doar să chicoteşti sau să zâmbeşti strâmb din când în când.

În schimb, lentoarea cu care Hoffman îşi lasă camera să alunece prin vieţile personajelor duce la dezvoltarea unei legături empatice în care te trezeşti prins aproape fără să-ţi dai seama. Rutina, nimicurile cotidiene, micile dorinţe şi marile temeri - toate sunt studiate cu o răbdare ce mi-a amintit de filmele lui Alexander Payne. Sau de disperarea molcomă din poveştile lui Raymond Carver.

"We're gonna RIZE, no matter what"

Sticle sparte, ţevi ruginite, cioburi de faianţă, gunoi. Înainte să devină o locaţie-blazon pentru Los Angeles, Turnurile Watts erau un morman gigant de nimicuri expirate, inutile. Apoi un imigrant italian, fantazând poate la lucrările lui Gaudi, a început să le sorteze şi să le asambleze într-o lucrare de artă nebunesc de ambiţioasă şi revigorant de creativă.

Lucrarea lui Sabato Rodia e o apariţie scurtă, dar cu valoarea unei chei de lectură în fundalul câtorva cadre din documentarul Rize. La fel ca ea, stilul de dans explorat de regizorul David LaChapelle începe ca o formă de exprimare aparent minoră, născută într-un ghetou negru şi sărac al L.A.-ului. Adică dintre comunităţile pe care societatea le tratează adesea drept jetabile. Camera intră nestingherit prin cartiere în care copii/adolescenţi maturizaţi prematur văd viitorul monocolor: fie la închisoare, fie "hustling" şi câştigând un glonte în ceafă într-un conflict stupid dintre gang-uri.


Rize propune un spaţiu pe care îl vedem rar la Hollywood în întreaga sa amploare dezolantă. Asta deşi, geografic vorbind, el se află chiar în curtea uzinei de vise.

Divorţată de hip-hop-ul devenit mainstream, forma de limbaj corporal studiată în Rize surprinde toată încordarea şi violenţa supravieţuirii la marginea societăţii. Melanj de beat-uri agresive traduse în mişcări de dans ce deţin puterea hipnotică a ceremoniilor tribale africane, dansul documentat de LaChapelle devine pentru cei ce-l practică un mod de exorcizare a furiei ce le domină viaţa, a unui rău interior ce altfel explodează autodestructiv.

La fel ca turnurile lui Rodia, dansul părăseşte limitele artificiale ale ghetoului. Documentarul e cu atât mai valoros cu cât urmăreşte începuturile unui mod de exprimare ce azi a fost importat ca limbaj de circulaţie internaţională în universul MTV.

Turneu neo-burlesc

Fără trupuri de Barbie, fără fasoane de păpuşele ingenue. Trupa neo-burlescă ce face un turneu prin teatre şi cluburi franceze pune la încercare noţiunea "clasică" de erotism în Tournée, filmul distins cu Prix de la mise en scène la Cannes. Dansatoarele desfiinţează curajos tiparele frumuseţii de revistă, iar stilul lor exhibat, autoironic şi flamboaiant plasează show-ul mai aproape de trucurile spectaculare ale ringului de circ decât de lascivitatea unui număr de strip-tease.

Camera lui Mathieu Amalric le urmăreşte cu fidelitate voyeuristă - din cabinele de machiaj în holuri impersonale de hotel, de la after-party-urile cu multă şampanie la puseurile melancolice ale unor artiste pe care vârsta le obligă să se gândească tot mai intens la viaţa de dincolo de scenă.

Fără economie de detalii, filmul e o colecţie picarescă de aventuri şi fragmente de show burlesc, o privire în spatele unor numere scenice de un umor picant. Iar în mijlocul tuturor - strunind filmul din spatele şi din faţa camerei -, Amalric poartă distrat firul poveştii, cu nesiguranţa carismatică a unui pitic afemeiat pierdut printr-o menajerie paradisiacă de femei cu trupuri opulente.

Sport. Ritter sport.

Deci, da: iarăşi m-a apucat un chef nebun de făcut pe dealer-ul pentru ciocoholicii care îmi vizitează blogul! De data asta, doi dintre voi vor servi un mic şi delicios etaj din blocul pozat în figura alăturată.

Two separate cups

We met at the Columbian Bakery on Broadway, we'd both come to New York lonely, broken and confused, I was sitting in the corner stirring cream into coffee, around and around like a little solar system, the place was half empty but she did slid right up next to me, "You've lost everything," she said, as if we were sharing a secret, "I can see." If I'd been someone else in a different world I'd've done something different, but I was myself, and the world was the world, so I was silent, "It's OK," she whispered, her mouth too close to my ear, "Me too." [...]

Single Shot Short

Mesmerizing camera movement in this award-winning short film by Balint Kenyeres. 

Kinging & Acting

"În trecut, tot ce trebuia să facă un rege era să arate respectabil în uniformă şi să nu cadă de pe cal. Acum trebuie să invadăm casele oamenilor pe calea undelor şi să le intrăm în graţii. Familia regală a fost redusă la statutul unei profesii josnice şi ordinare. Am devenit actori."

Un pic cinic, un pic resemnat, bătrânul rege George al V-lea din The King's Speech îi explică astfel fiului său de ce e crucial să poată rosti convingător un discurs în faţa microfonului radio, către urechile întregului imperiu pe care îl conduce. Ceea ce observă el nu este, desigur, decât debutul timid al unui trend. Împachetarea obligatorie a oricărui statement public în hârtia lucios-colorată a entertainment-ului îşi trăieşte doar începutul. La fel şi transformarea obligatorie a oamenilor politici în actori mai degrabă carismatici decât competenţi.

Dar chiar şi într-un stadiu incipient, trendul e devastator pentru urmaşul la tron, care - sub masca impecabilă de "alteţă regală" - tremură terorizat la ideea de a vorbi către public. Bâlbâiala, cuvintele care i se îngrămădesc în gât şi nu-i mai permit să respire, pauzele lungi în care auditoriul tuşeşte stânjenit - toate transformă într-un supliciu fiecare discurs.

Meglio una buona copia che l'originale!

Mai are sens să ne cramponăm de "autenticitate" într-o lume în care orice poate fi reprodus? De la Benjamin încoace mulţi au întors pe toate părţile problema asta în legătură cu arta. Prin ce e o pictură diferită de un hamburger de la McDonald's? Ambele pot fi reproduse în serie pentru a răspunde unui anumit tip de foame, deci ce mai contează care e primul exemplar, "originalul"?

Mai există vreo diferenţă între real / "adevărat" şi simulat / "copiat" în artă? Asta se întreabă personajul masculin din Copie conforme - scriitor, critic de artă, connaisseur. Vi se pare o întrebare prea abstractă pentru a fi tratată într-un film de ficţiune digerabil? No worries - regizorul Abbas Kiarostami nu livrează discurs filozofic decât cu linguriţa. Ce dezvoltă el e mai degrabă un "studiu de caz", i.e. mutarea întrebării de pe terenul artei pe cel al relaţiilor personale - la fel de alunecos, la fel de fertil pentru o dezbatere despre ce e real şi ce e simulat.

Copie conforme spune o poveste veche - despre înstrăinarea unui cuplu ajuns la maturitate, despre singurătate, despre cum confundăm adesea ce este adevărat cu ce am dori să fie adevărat. Dar o spune într-un mod acaparator. Faptul că întregul film înseamnă, practic, o lungă conversaţie între un "ea" (Juliette Binoche) şi un "el" (William Shimell) aduce un aer uşor teatral, în care cei doi devin punctele de forţă reale ale scenariului. Fără artificii, fără efecte speciale. Doar joc actoricesc pur, old school, de mare clasă.

Întrebarea persistă la final. Sunt ei un cuplu real sau imaginat? Dar oare nu este asta o întrebare ce se poate pune cu privire la orice cuplu? Uneori între un mare adevăr şi o mare minciună nu stă decât un văl semitransparent.

"Fantoma" lui Polanski pe Downing Street

Cei care traduc numele lui Roman Polanski prin filme ca Chinatown (1974) sau Pianistul (2001) e posibil să se simtă la proiecţia Marionetei (The Ghost Writer) (2010) ca şi cum ar fi intrat în sala de cinema greşită. Cel puţin din când în când. Filmul intră în rezonanţă mai degrabă cu aşteptările celor care îl cunosc pe Polanski în primul rând ca protagonist în scandalul de corupere a unei minore, tratat cu acribie de tabloide şi lăbărţat episodic pe mai multe decenii. Iar asta pentru că Marioneta îşi trage în mod vizibil seva din mass-media, ba chiar împrumută ceva din logica sa senzaţionalistă. Dintr-un anumit unghi, întregul scenariu e o prelungire a unui talk-show politic în care se discută ralierea frecvent necondiţionată a Marii Britanii la politica externă a Statelor Unite. Adică poziţia de căţel docil adoptată de cel mai important locuitor de pe Downing Street 10 într-un ambiguu „război contra terorismului” în care lesa stă în mâna omologului de la Casa Albă. Filmul coboară în interiorul secret al motivaţiilor acestei controversate obedienţe. Iar rezultatul investigaţiei îngroaşă teancul de teorii conspiraţioniste ce brodează în jurul puterii nelimitate a „complexului militaro-industrial”, profeţit de Eisenhower încă din anii '60.

Dar înainte să te întrebi dacă nu cumva un personaj de seama lui Michael Moore şi-a băgat coada în conceperea scenariului pe această linie, trebuie făcute câteva precizări. În primul rând, povestea e dezvăluită din perspectiva unui scriitor din umbră („ghost writer”) angajat de o editură pentru a redacta memoriile fostului prim ministru britanic „Adam Lang” (a se citi „Tony Blair”). Scriitor care nu prea are habar despre dedesubturile sulfuroase ale politicii şi nici nu pare curios să le afle. El spune pur şi simplu „da” unui contract editorial ce conţine o ofertă financiară irezistibilă. Această prezenţă accidentală în scenariu, interpretată cu o nepreţuită doză de umor negru de Ewan McGregor, aduce un aer distinctiv subiectului, care altfel are mirosul stătut al supei reîncălzite. În al doilea rând, dacă dăm puţin cu şmirghel peste stratul politico-mediatic-conspiraţionist preluat din romanul ce stă la baza filmului (The Ghost de Robert Harris), găsim dedesubtul curat ca lacrima al unui ochi regizoral consacrat.

Semnătura inconfundabilă a lui Polanski poate fi citită printre rânduri – în ameninţarea difuză ce marchează acţiunea, în puseurile paranoide sau în atmosfera întunecată din casa în care personajul principal devine un fel de prizonier pentru a lucra la carte. Există secţiuni din film care îţi rămân gravate în minte. Însă ele se leagă mai degrabă de lumina sau de spaţiile reproduse pe ecran, decât de acţiunea propriu-zisă. Mă gândesc aici la aerul profund neprimitor al insulei pe care se desfăşoară cea mai mare parte a acţiunii, cu plajele ei vânturate de o briză îngheţată, cu veşnica burniţă, cu pustietatea dezolantă. Dar şi la fortăreaţa ce îl adăposteşte pe omul politic din centrul acţiuni, construită, în cunoscutul stil al lui Polanski, pentru a oglindi starea de spirit a filmului – misterul, răceala, paranoia.  

  Fermentul acţiunii iese la iveală încă de la început. Deşi contractat ca scriitor, personajul lui McGregor are, de fapt, doar de editat şi finalizat memoriile marelui personaj politic. De ce doar atât? Pentru că, în cea mai mare parte a lor, ele au fost deja scrise de către un „ghost” predecesor. Care, între timp, a devenit literalmente „ghost” (fantomă). A fost o crimă? Sinucidere? Greu de zis. Cert e că pe măsură ce îşi intervievează subiectul cărţii şi intră tot mai adânc în contextul politic ce îl înconjoară, scriitorul se trezeşte pe un teren din ce în ce mai alunecos şi mai periculos. Thriller-ul condus de locomotiva McGregor te duce prin tuneluri întunecate, pline de suspans, şi prin câteva viraje ce te ţin cu răsuflarea tăiată. Mai puţin reuşite sunt personajele laterale scriitorului – de la fostul prim-ministru interpretat de Pierce Brosnan, ce parcă nu reuşeşte să îşi dezlipească de pe faţă alura de Bond, la doamnele mai mult sau mai puţin caricaturale ce îl înconjoară. Chiar dacă e departe de a fi desăvârşită, Marioneta lui Polanski reprezintă un exemplu de manual pentru cum se construieşte un thriller, iar în plus colectează pe ecran mărcile regizorale distinctive ale unui mare om de film.  

Street Art: A Fake Documentary

Ăsta ar putea fi un subtitlu grăitor pentru supersmartul şi supercreativul film-în-film numit Exit Through the Gift Shop. Un mic documentar care explodează de ingeniozitate, de contre băşcălioase la adresa aşteptărilor mainstream. O mostră de gândire contraculturală, care îşi face culcuş în discursul dominant doar pentru a-l submina din interior, fix ca un virus - asta ne oferă Banksy în acest film. Şi dacă ne gândim bine, este vorba tocmai de ce ştie el cel mai bine. Doar că de data asta nu îşi expune arta pe pereţii urbani, ci pe peliculă.

Însă efectul e acelaşi. Adică: "Get inside people's heads and vandalize their eyeballs", cum ar zice Moonman 157 din Underworld-ul lui DeLillo. Atrage atenţia şi catapultează un mesaj care să-i strivească privitorului certitudinea confortabilă, să-l arunce într-un proces radical de regândire / reevaluare a lucrurilor pe care altfel le credea fireşti.

De la conservele de Campbell soup ale lui Warhol la toţi scriitorii anonimi de graffiti care îşi lasă tag-ul şi mesajul de rezistenţă la cultura de consum prin cele mai dubioase locşoare, Exit Through the Gift Shop pune orice formă de artă contemporană sub semnul întrebării. De fapt: Mai există artă pe undeva sau totul e doar gunoi hipermediatizat şi frumos înrămat?

Scorpia de la catedră

E destul de uşor să deteşti visceral personajul interpretat de Meryl Streep în Doubt, după doar câteva minute de film. Pentru că întruchipează o prezenţă de care puţini dintre noi au fost feriţi în anii timpurii de şcoală. V-o amintiţi? Scorpia de la catedră - cea pe care transpiram privind-o cum întoarce foile catalogului sau trecând inchizitoriu printre rândurile de bănci. Mai interesată de cât de lungi ai unghiile sau cum eşti tuns decât de ce părere ai despre materia pe care o predă. Cea care îţi vâna greşelile şi îţi ignora reuşitele. Care te trata ca pe o maşinărie ce trebuie să memoreze, să reproducă docil diverse informaţii serbede şi potenţial inutile, să tacă, să fie "cuminte", să nu existe.

Însă oricât de irepresibilă ţi-ar fi antipatia faţă de acest personaj, pe măsură ce ghemul narativ al filmului se desfăşoară, nu poţi să nu te întrebi: În ciuda răutăţii şi acrelii, nu scoate ea la iveală, totuşi, o pojghiţă de adevăr? 

Să clarific: totul se întâmplă într-o şcoală catolică, unde personajul descris mai sus încearcă să dovedească existenţa unei "legături improprii" între un elev cu probleme de integrare în clasă şi un preot foarte carismatic. A se citi conflict sexual. Homosexual.  

Are sau nu o bază reală campania de discreditare dusă trufaş de scorpia costumată în măicuţă? Îl urăşte pe preot pentru că încearcă să aducă puţină căldură umană în sistemul rigid al şcolii catolice? Sau pur şi simplu vede expulzarea lui ca pe un exerciţiu de putere? Pâna la final s-ar putea să nu mai conteze. Treaba rămâne neclară şi verdictul în sine e puţin important. De fapt, filmul nu face decât să reconfirme că adevărul e rareori vopsit în alb sau negru, iar ce ai văzut a fost doar o lecţie despre potenţialul endemic al îndoielii. Şi despre (ne)încredere.

Doubt pune pe tapet o controversă cu greutate, iar poate din cauza asta a şi avut multiple nominalizări pentru diverse premii. Rolul făcut de Meryl Streep, care cred că e centrul real al filmului, aduce mai degrabă a The Devil Wears Prada decât a Julie & Julia. Şi redovedeşte (dacă mai era nevoie) cât de agil poate pendula doamna Streep între personaje extrem de diferite. De la cele severe, supersigure pe sine, dictatoriale, despotice la cele nesigure, fâstâcite, adesea repezite de alţii, poate chiar blânde. Dacă asta nu e definiţia unei mari actriţe, nu ştiu care alta ar putea fi...

"Unicul tău duşman eşti tu"

Scurt şi abrupt spus, Black Swan brodează pe marginea Lacului lebedelor de Ceaikovsky. În esenţă, îi reconstruieşte conflictul. Parţial, la un nivel metaficţional şi îndepărtat de structura iniţială, e drept. Însă parcă vă şi aud întrebând: "Balet? Chiar ne uităm la un film despre balet?"

Întrebarea persistă şi îţi poate ocupa atenţia în prima secţiune a filmului, care se urneşte destul de greu şi destul de necaptivant. Asta cel puţin pentru cei lipsiţi de apetenţă faţă de plot-urile şi comploturile interpretate de graţioase siluete filiforme ce îşi plimbă tutuurile pe poante. Însă aşteptarea merită. Paşii mici şi fini cu care începe filmul sunt de fapt premisele derapajului drastic de la final. Pasajele de thriller lovesc mult mai puternic după un început relativ monoton, în care cunoaştem culisele unei adaptări a Lacului lebedelor, interpretată de o trupă de balet în care orice balerină din lume şi-ar dori să aibă rolul principal. O adaptare nouă, cu un punct de rezistenţă ambiţios: lebăda albă urmează să aibă aceeaşi interpretă ca ce neagră. Conflictul se mută în interiorul personajului.

Prim-balerina Nina Sayers (Natalie Portman) trebuie să penduleze cu graţie între mişcările suave, virginale ale lebedei albe şi cele îndrăzneţe, seducătoare ale celei negre. Potenţialul schizoid al acestei dedublări dospeşte pe fondul unui personaj ce suferea oricum de tarele unei sexualităţi reprimate şi de frustrările unei relaţii sufocante cu propria mamă. Faţeta "albă" şi cea "neagră" îşi fac loc tot mai pregnant în personalitatea Ninei, într-o competiţie bolnăvicioasă pentru întâietate. Iar melanjul lor exploziv i se prelinge periculos de pe scenă în toate colţişoarele vieţii. 

S-a mai spus, dar cred că trebuie repetat: Natalie Portman face în Black Swan rolul carierei ei de până acum. Complet renăscută în trupul silfidic al balerinei cu dublă personalitate, emulând seducător mişcările pline de supleţe şi graţie ale lebedei ce creşte sub pielea ei, Portman îşi dă pe ecran examenul de mare actriţă. Restul personajelor îi cad în urmă ca nişte jucării stricate. 

Pe scurt, s-ar putea să vă deranjeze începutul fără vlagă, clişeele freudiene şi câteva locuri în care bariera dintre real şi halucinaţie e poate prea confuză, dar până la urmă thriller-ul psihologic se urneşte, iar spre final te înhaţă fără drept de apel. Recunosc că asta nu face ca filmul să intre în galeria celor memorabile, în ciuda fantasticului rol al lui Portman. Sau nu în a mea, oricum. The Wrestler, de exemplu - ce tratează un subiect analog - mi s-a părut mult mai fluent şi mai bine închegat decât Black Swan, cu mai puţine artificii, dar şi mai puţin forţat. Ceea ce nu înseamnă că Black Swan nu are toate şansele să colecteze crema premiilor cinematografice în 2011...

Red?

Ultimul serial de care mi-am dat voie să devin dependentă a fost Weeds. Drept urmare, păstrez o explicabilă simpatie pentru Mary-Louise Parker. Pentru nesiguranţa cochetă a zâmbetului ei, pentru nu-ştiu-ce-ul care dă o culoare atât de feminină personajelor pe care le joacă.

Mai departe de ea, m-a atras pe afişul lui Red şi prezenţa lui John Malkovich - deşi, după cum băşcălios şi autoreferenţial constată în Being John Malkovich, aceasta nu este nicidecum o garanţie a calităţii filmului.
Ce n-am ştiu e că de fapt voi vedea un fel de Die Hard 5. Adică unul dintre acele filme făcute ca pretext pentru o lungă înşiruire de bătăi sângeroase piperate cu scheme complet neverosimile, de explozii spectaculare şi urmăriri senzaţionale, de scenariu apocaliptic în care lumea (în traducere: America) e la un pas de distrugere, dar salvată miraculos de Bruce Willis.

Îmi pare aşa de rău că am pierdut vreo două ore din viaţă în faţa ecranului, încât nu pot decât să listez nervos chestiile complet iritante care îmi vin în minte. Şi iată-le:

- Rolul de păpuşă-accesoriu al lui Mary-Louise Parker. I mean, for Pete's sake, nici măcar nu are caracteristicile necesare pentru a fi o veritabilă "Bond girl". De ce naiba a fost târâtă în scenariul ăsta?
- Fazele de desene animate din "scenele de bătaie". De exemplu, cum un glonţ tras de pistolul personajului jucat de John Malkovich întâlneşte fix centrul unui proiectil inamic, astfel încât întreaga explozie anihilează doar pe cine trebuie, iar eroul nostru nici măcar nu iese puţin prăfuit.
- Referinţele old-school la Războiul Rece. Serios acum, există ceva mai banal în filmele de acţiune hollywoodiene decât portretizarea căpcăunilor sovietici care complotează împotriva bravului stat american? Se poate coborî mai jos de atât?
- Replici gen "we should get outta here".
- Faptul că regizorul filmului nu s-a putut hotărî dacă să facă o comedioară romantică sau un film de acţiune, aşa că a purces la un penibil hotchpotch, în care Bruce Willis joacă cu normă dublă - şi ginerică, dar şi supererou.

Mă opresc aici şi aştept ca cineva să-mi deschidă ochii, să înţeleg ce e cu rating-ul absolut supraevaluat al filmului pe imdb şi nu numai.