Oct 9, 2010

Masca prozaică a ucigaşului



Criminalii cei mai sadici se ascund adesea înăuntrul unor persoane prin excelenţă comune, observa Hannah Arendt. Oameni ca mine şi ca tine, fără apucături de sociopaţi, care însă în anumite contexte devin autorii unor crime de o ferocitate inimaginabilă, remarca autoarea ca martoră la procesul tartorelui nazist Adolf Eichmann (rezumat în al ei Raport despre banalitatea răului). Ce determină tranziţia fatală? Cum poate ieşi un ucigaş înfiorător de sub o mască absolut prozaică?

Cam astea sunt şi întrebările ce le-a avut în minte Michael Winterbottom când s-a apucat de ecranizarea romanului noir de Jim Thompson, The Killer Inside Me. Proiectul deschide un drum puţin umblat pentru regizor. Pe Winterbottom îl ştim mai bine pentru filme cu tentă biografică (A Mighty Heart, 24 Hour Party People), drame centrate pe fineţuri afective (9 Songs, Code 46) sau documentare (Road to Guantanamo). Iar noutatea proiectului nu se limitează la genul abordat. Prin natura poveştii, The Killer Inside Me propune regizorului un întreg spaţiu ce diferă substanţial de fostele sale experimente cinematografice. Filmul ne introduce în atmosfera placidă a unui mic orăşel texan, în care bărbaţii îşi poartă făloşi pălăriile de cowboy alături de restul "uniformei" de western, şi îşi exhibă viziunile conservatoare asupra vieţii în cuvinte glazurate cu un molatec accent sudist. Tocmai în miezul acestui mediu - unde formula de adresare faţă de o femeie e "ma'am" chiar şi dacă persoana în cauză are o meserie fără perdea -, filmul relevă tenebrele schizoide ale minţii unui asasin.





Oct 8, 2010

Ceartă all'italiana

Probabil în manualul cuplului certăreţ există un întreg capitol care se numeşte aşa. Iată aici şi un tutorial video.
Cu toată demonstraţia de replici pătimaşe şi inspiraţia instantanee (alimentată sublim de furie) în selectarea armelor care să facă răni cât mai adânci! Mai rar aşa elan beligerant în zilele noastre. Dar şi spirit versatil. Marca: Fellini, desigur.




Oct 6, 2010

Five Word Reviews 4 Five Films

Adica 5 filme extrase aleatoriu din urna in dotare si tratate cu solutie "short&sweet". Sau mai exact, traduse in cate "un text scurt si pertinent ca o rafala de mitraliera", si care "se poate trage atat in engleza, cat si in romana (sau in swahilli, why not?)". Citatele apartin autorului ideii, monsieur Cinesseur, care a mai invitat cativa oameni simpatici sa scrie despre filme in formule cvintate. Mai multe, pe blogul domniei sale. 


Extragerile mele sunt bilingve. La fel ca blogul, la fel ca autoarea. Si iata-le:



#1 Elegy 
Penelope desnuda. Goya? No, Coixet. 


#2 The Ghost Writer 
Polanski’s ghost haunts Downing Street. 


#3 The Killer inside Me 
Zbang sub centură! Croşeu Winterbottom.


#4 The Limits of Control
Dos espressos. But no cigarettes.


#5 La Dolce Vita 
Passion, exuberance, bittersweetness. Fellini’s best.


Sep 29, 2010

Politică: discursuri şi noroi



Vi s-a întâmplat în vreo seară, nimerit întâmplător în miezul intervalului prime time, să căutaţi un program acceptabil la televizor şi să daţi în loc de asta peste una dintre tiradele becaliene? Să rămâneţi descumpănit cu degetul pe butonul telecomenzii în faţa avalanşei de gestică stradală? Luând masochist pumnii de trivialităţi şi parada de exteriorizare agramată? Stând deopotrivă scârbit, amuzat într-o notă cinică şi poposind mental asupra întrebării „Oare cât de departe poate merge”? Unii au numit această greutate a dezlipirii de micul ecran drept “fascinaţia bădăranului”. Andrei Pleşu definea una dintre mostrele conexe stilului becalian – talk-show-ul OTV – drept un „spectacol unic”: „Mă uit la OTV şi regret că-i fac rating. [...] Mă uit pentru că sunt uimit, pentru că nu pot să abandonez acel spectacol suprarealist, în care un băiat gălbejit şi în acelaşi timp de o inexplicabilă bună-dispoziţie, stă de vorba cu inşi care ne recomandă clisme cosmice, cu inşi care prind gândaci, cu asasini care de fapt sunt doici şi cu doici care de fapt sunt asasini. E un univers incredibil!” .

Deşi vorbăria ce se doreşte politică a lui Becali şi talmeş-balmeşul senzaţionalist marca OTV ar putea fi incluse în categorii separate, ambele împărtăşesc tendinţa agresivă de degradare a discursului public, căderea sa ireversibilă în cloaca grosolană a limbajului de la uşa cortului. Pe de altă parte însă, alunecarea universală a dezbaterii politice spre infotainment e deja privită relaxat de mulţi analişti media din Statele Unite. Cu debutul schiţat în campania pentru alegerile prezidenţiale din 1992, când George Bush Sr., Bill Clinton şi Ross Perot au început să îşi dedice mai mult timp făcând glumiţe în emisiuni de divertisment decât ţinând discursuri sobru-programatice, şi până la culmea din 2000, când Arnold Schwarzenegger şi-a anunţat zâmbăreţ candidatura pentru postul de guvernator al Californiei în cadrul emisiunii Saturday Night Live with Jay Leno, melanjul tot mai accentuat dintre dezbatere politică şi divertisment a trecut de la statutul de „criză” la cel de sursă de legitimare a unui regim democratic în era pasivităţii politice. Poate din cauza filtrului de optimism indus, specific continentului pe care s-a inventat literatura de self-help emoţional. Dar poate şi prin prisma distanţei care există între umorul inteligent-aluziv al unor moderatori de tipul lui Jon Stewart (devenit celebru pentru dezbaterile din The Daily Show) şi comentariile ce imită discursul periferiei urbane à la Mircea Badea (devenit celebru pentru exhibiţiile amatoriste de kung-fu din Teo şi Mircea Şou).



Personajul principal din Toţi oamenii regelui (All the King’s Men), ultima ecranizare a celebrului roman omonim semnat de Robert Penn Warren, reprezintă un specimen timpuriu din seria politicienilor a căror popularitate se bazează mai mult pe machiaj, postură şi glumiţe, decât pe programa politică. Spun timpuriu pentru că ascensiunea sa prezentată ficţional de Warren (şi care, se pare, urmăreşte îndeaproape cariera politică a unuia dintre guvernatorii statului Louisiana) se întâmplă în America postbelică, deci cu mult înainte de era în care televiziunea reprezintă principala sursă de informaţie politică. Într-o combinaţie unică de discursuri becaliene cu pumnii fluturaţi în aer şi teorii de redistribuire a bogăţiei proclamate în tonuri similare revoluţiei bolivariene patronate de Hugo Chavez, îl cunoaştem pe Willie Stark – al cărui patetism politic e surprins remarcabil de actorul Sean Penn. El evoluează de la un început timid, cu programă politică raţională bazată pe studii şi calcule, încetişor dar sigur spre tiparul populismului.

Ce e interesant şi intrigă în Toţi oamenii regelui nu vine atât din descrierea coborâşului lui Willie Stark de la dorinţa sincer-naivă de a face bine celor mulţi şi până la hăţişurile josnice ale corupţiei şi şantajului tuturor celor ce-i stau în cale, cât din vocea auctorială a lui Jack Burden (Jude Law). Iniţial pe postul intelectualului burghez care stă confortabil în lojă, chicotind în barbă în faţa stupidităţii spectacolului politic, Burden ajunge atras atât de tare de exhibiţia forţei brute din discursurile delirant-populiste ale lui Willie Stark, încât începe să lucreze pentru el. Ceea ce unii au numit „fascinaţia bădăranului” ajunge aici la cotele extreme ale aderării masochiste la idealurile unui lider al cărui barbarism nu stârneşte altfel decât dispreţul.

Deşi mai degrabă acuzat pentru un oarecare patetism artificial al personajului principal decât aclamat, filmului regizat de Steve Zaillian în 2006 i s-a atribuit rapid eticheta de copie palidă a ecranizării din 1949 (câştigătoare a trei trofee Oscar la vremea respectivă). Cu toate astea, cred că patosul adesea forţat al lui Stark nu face decât să confirme conceperea întregii lui vieţi, şi mai apoi chiar a episodului ce duce la moartea sa, ca pe un „eveniment mediatic”, regizat în aşa fel încât să atragă bliţurile extatice ale fotografilor din presă. În plus, mostrele vii de discurs politic pot face din film o experienţă interesantă, care deşi situată ficţional, îşi întinde larg şirurile de semnificaţii în viaţa politico-mediatică ai cărei stropi de noroi ne împroşcă existenţa câte puţin în fiecare zi.


Sep 27, 2010

Calendar dezastrologic


O recomandare de-a pruncului de joi mi-a amintit că există un film de Michel Gondry pe care încerc de mult să îl văd. Dar din motive contextuale nu reuşesc. Aşa că am măturat brusc toţi itemii inoportuni din agendă şi am făcut loc unui crash course în ştiinţa viselor.





Previzibil, filmul lui Gondry e despre un tip cu interese onirice de cercetare. Şi care îşi ia proiectul atât de în serios încât ajunge să nu mai distingă bine când evoluează în viaţa reală şi când e "doar" într-un vis. Vă sună ca un refren preluat dintr-un film în vogă? Featuring tipi care implantează diverse idei altor tipi în timp ce sharuie un vis colectiv? Din fericire, spre deosebire de râvna cu care
Inception încearcă să traducă scrierile lui Freud într-un roman de gare, The Science of Sleep redă viselor o accepţiune naturală, firească. Adică le defineşte precum un spaţiu infinit de joacă, de zbenguială fără limite, în care nu au ce să caute plicticoşenii gen legături cauzale / logice. Un loc unde pur şi simplu se adună haotic toate ingredientele astea pe care Stephane le enumeră pe când se joacă de-a gazda unei emisiuni televizate (în somn, evident):

"First, we put in some random thoughts. And then, we add a little bit of reminiscences of the day... mixed with some memories from the past.[...] Love, friendships, relationships... and all those "ships", together with songs you heard during the day, things you saw..." 

Stephane (Gael Garcia Bernal) e exact personajul pe care te-ai aştepta să îl vezi în postura de "teoretician de vise" - hipercreativ, cu un nepotolit spirit ludic, haios, salvator al lumii în fiecare vis, inventator al "dezastrologiei" şi desenator al unui calendar ce o reprezintă în imagini ş.a. Alături de el şi împărtăşindu-i simpatica şi contagioasa nebunie este Stephanie (Charlotte Gainsbourg). Cam ca în Eternal Sunshine of the Spotless Mind - filmul acela în care Jim Carrey apare curăţat de schimonoseli, alături de o irezistiblă Kate Winslet cu părul roz - Gondry foloseşte prezenţa celor două personaje pe ecran şi zbenguiala lor cu incursiuni onirice pentru a spune o poveste mult mai complicată decât pare la prima vedere. O poveste despre jocul perpetuu de atracţie şi respingere care se distinge în umbra oricărei relaţii, mereu pe punctul căderii dintr-un zbor deasupra superbului oraş imaginar ce reprezintă sinele în abisul coşmaresc al neîncrederii şi egoismului.  




Sep 21, 2010

Ce face Marty în timpul liber?

Traduce arome în poveşti cu imagini...

...Sau se aşează pe meta-scaunul regizoral, iar atunci parcă treburile îi ies şi mai bine:

Sep 16, 2010

Klapko / The Trap

Locul de plasare a capcanei: Serbia lăsată în urmă de Miloşevici, în cădere economică liberă, în criză acută de valori.

Ţinte: Un cuplu ce află că trebuie să facă rost peste noapte de o sumă cu cinci cifre (în euro) pentru a-şi ţine în viaţă copilul. O sumă cam de cinci ori mai mare decât ar obţine dacă şi-ar vinde absolut tot ce posedă.

Fixarea victimelor: În pragul disperării, cei doi îngroaşă rândurile anunţurilor umanitare din ziarul local. Apoi suferă consecinţele. Ea - prin umilinţele la care e supusă de copiii proaspeţilor îmbogăţiţi ce îşi afişează telefoanele mobile la şcoala la care predă ("Aţi putea să îmi daţi meditaţii, profa, că am auzit că aveţi nevoie de bani"). El - printr-o bizară propunere primită de la un potenţial "sponsor".

Momeala. Iţele poveştii sunt aşezate pe scheletul confesiunii lui, care nu ştii dacă are loc în faţa ta, a privitorului, sau a unui tribunal. Pe un ton lent, dar răvăşitor, aflăm natura capcanei perfecte în care se trezeşte, imposibilul situaţiei.

La fel ca în Rooster's Breakfast, deşi mai puţin explicit, Klapko/The Trap vorbeşte de fapt despre generaţia martoră la destrămarea Yugoslaviei, ce s-a trezit deodată incapabilă să îşi mai găsească locul. Certitudinea că a fost pregătită pentru cu totul altă lume decât cea în care a nimerit se dezvoltă într-una a condamnării la ratare fără drept de apel. Dacă în primul film unul dintre personajele principale îşi petrecea cea mai mare a timpului contemplând nostalgic (la un pahar de rakija) era lui Tito şi valorile proletare aferente ei (când un mecanic bun era cunoscut de la Maribor la Kragujevac şi primit cu fanfară ori de câte ori făcea câte o "vizită de lucru"), în Klapko personajele se mulţumesc să constate tăcut că nu au fost învăţate să se descurce, nu ştiu cum să întreprindă nimic. Tot ce posedă e un set de valori morale ce nu mai înseamnă nimic. Cred că de la Filantropica încoace nu am mai văzut un film care să redea mai clar starea de derivă a societăţilor est-europene în schimbare, statutul derizoriu ce rezultă din lipsa banilor într-o lume dominată de un gen de nouveaux riche ce dau un ton incompatibil cu vechile valori.

Sep 13, 2010

New York voices

"Jumpy, edgy, a bit hostile, almost obsessive about being funny whatever the circumstances. New York voices." This is how DeLillo used to describe the way his characters talk, in an old interview from Paris Review. A language spoken by "urban men and women who live together, who know each other’s speech patterns and thought patterns and finish each other’s sentences or don’t even bother because it isn’t necessary". And though DeLillo certainly isn't among the screenwriters behind New York, I Love You, I think his observations often fit the profile of the characters featured in this collage made up of 11 short films. I'm thinking especially at Robin Wright Penn & Chris Cooper playing the worn-out couple engaged in a dangerous game of renewal while sharing cigarettes and provocative lines in the dark, on a cold New York street. But also at the ethnic undertones of the segments directed by Mira Nair and Fatih Akin. Or at the familiar melange of crankiness and affection of the old couple that travels to Brighton Beach for a breath of ocean air that brings up warm memories.

New York, I Love You might be a bit disappointing if you watch it after the first part from the Cities of Love series - Paris, je t'aime, as it seems less coherent and able to recreate the city in all its multiple facets. But, nevertheless, I'd say it's worth the effort.

Sep 7, 2010

America mercantilă. Vedere par avion.

Sus, în aer (Up in the Air) e un film de 110 minute. Din păcate. Dacă s-ar fi oprit pe la minutul 90, cred că ar fi putut intra destul de uşor în topul filmelor reuşite ale momentului. Nu mă înţelegeţi greşit: nu mă deranjează filmele lungi. Ci doar cele lungite. Adică lăbărţate fără rost pentru a bate monedă pe un subiect ce a devenit evident încă de pe la jumătatea vizionării. Şi mai ales, filme care pornesc de la ideea că “privitorii noştri sunt mai puţin inteligenţi decât ai lor” şi că e nevoie de un bonus de explicaţii pentru a rămâne cu un mesaj la final. Eronată optică. Dar mai întâi, câte ceva despre tema filmului.

Într-unul dintre celebrele sale documentare subversive, Michael Moore punea la cale un mic concert de Crăciun la sediul central al companiei Phillip Morris. Doar că nu era chiar orice fel de mic concert. Responsabil cu colindele nu era un previzibil grup de copii drăgălaşi, purtând tichiuţe roşii cu pompon. În jurul bradului împodobit, băşcăliosul Moore adunase un cor format din supravieţuitori ai unor operaţii de cancer la gât şi la plămâni. Cu toţii îşi pierduseră vocea naturală, dar îşi cântau zeloşi bucata de melodie printr-un aparat ataşat la gât. Evident, triluri metalice rezonau prelung şi macabru în holul luxos al unei companii care câştigă cifre cu multe zerouri din producţia şi vânzarea letalelor ţigarete.

La câţiva ani de la farsa lui Moore, regizorul Jason Reitman lansa un întreg film situat cam în acelaşi spirit. Mulţumim că fumaţi! (Thank you for smoking) este, la nivel aparent, povestea unui specialist în a face lobby pentru producătorii de ţigări, şi în realitate, o pledoarie împotriva acestora. Un film ce demască cinismul şi lipsa completă de scrupule a oamenilor din spatele unei industrii ce îşi ucide în mod programatic consumatorii, dar cu toate astea continuă să îşi menţină o imagine relativ respectabilă prin nesfârşite şi ingenioase campanii de PR. Nick Naylor, personajul principal de aici, se prezintă sarcastic în primele minute ale filmului: “Îmi câştig existenţa lucrând pentru o organizaţie ce ucide 1200 de oameni pe zi. O mie două sute. Deci cam cât ar încăpea în două avioane enorme, pline până la refuz, cu bărbaţi, femei şi copii.”

În cel mai nou film al său, Reitman îşi păstrează un ton critic la adresa Americii corporatiste. Dar nu în stilul evident al lui Michael Moore, chiar dacă ţinteşte spre un mesaj similar. Sus, în aer (Up in the air) este povestea unui tip ce lucrează pentru o companie specializată în concedieri. Ryan Bingham este printre cei pe care compania îi “închiriază” unor manageri prea fătălăi pentru a-şi da afară proprii angajaţi, după cum explică el însuşi. Cu alte cuvinte, e vorba de o afacere ce se hrăneşte din decăderea / moartea altor afaceri. Şi pentru a-şi face treaba, Ryan îşi petrece cam 320 de zile pe an zburând peste tot prin America – de la însoritul Las Vegas la depresivul Detroit (care e o destinaţie favorită şi pentru Moore, dacă vă amintiţi) –, pentru a uşura diverse companii de câte o tranşă de angajaţi. Pe un ton ce aminteşte de atmosfera din Mulţumim că fumaţi!, şeful lui Ryan anunţă profetic într-o şedinţă: “Vânzările cu amănuntul au scăzut cu 20%. Industria auto e cu un picior în groapă. Imobiliarele nici nu mai mişcă. Trăim unul dintre cele mai proaste momente din istoria Americii. Acesta este momentul nostru!” Se putea un discurs care să incrimineze mai clar acea lăcomie şi goană imorală după profit despre care vorbeşte făţis Michael Moore în Fahrenheit 9/11 sau în Sicko? Mina sfidătoare cu care crahul economic, ce distruge vieţile atâtor oameni, este privit drept o oportunitate e cam la acelaşi nivel cu argumentele pro fumat pe care Nick Naylor le dădea unei fetiţe de şcoală primară care spunea că ştie de la mama că fumatul e nesănătos – “Este mămica ta medic specialist? Sau poate cercetător ştiinţific? Nu? Atunci poate ar trebui să vezi singură despre ce este vorba înainte de a decide că ţigările sunt rele.”

Însă spre deosebire de înfierarea militantă pe care o practică Moore, la Reitman critica rămâne la un nivel ce se lasă ghicit. Chestie foarte bună, dacă ar fi fost luată drept regulă de la început până la sfârşit în realizarea filmului. Nu vreau să vă stric, cu prea multe detalii, plăcerea descoperirii, deci voi spune doar că insistenţa finalului de a trasa foarte clar o morală e cam supărătoare. Încăpăţânarea regizorului de a pune apăsat punctul pe i şi a repeta evidentul prin intermediul unor mini-interviuri sau “testimoniale” aduse de oamenii concediaţi de Bingham strică impresia făcută până atunci. Dacă totul s-ar fi oprit cu Ryan (George Clooney) plecând descumpănit din faţa casei lui Alex (Vera Farmiga), ar fi existat destul loc pentru ca privitorul să realizeze conexiunile şi interpretările personale. Până la urmă, Sus, în aer (Up in the Air) e ca o lecţie la şcoala de pilotaj: decolarea se face uşor, relativ lin, şi te propulsează rapid într-un zbor antrenant. Ce nu ne dăm seama decât la final e că pilotul e încă începător – aterizarea se face abrupt, cu zdruncinături şi hurducăieli ce parcă te aduc la un pas de dezastru.

Sep 4, 2010

The Bright Side of Life

Ok, admit ca rareori reusesc sa ma uit la o serie intreaga de gaguri din ciclul Monty Python. Parca e un gen de umor care merge doar in doze mici. Dar de bucata asta din Life of Brian ma plictisesc greu.

Aug 29, 2010

Rona

"Jean vois Rona habillé des fines dentelles dans un bar hors du temps."

Aug 28, 2010

Inception în sus, Inception în jos

Cei care au văzut Memento, Insomnia sau The Prestige s-au dus precum la pomul lăudat să vadă ultimul film al lui Christopher Nolan. Iar dacă aşteptările nu erau oricum destul de sus, au mai urcat un nivel şi printr-o campanie sistematică de ispitire şi tentare, care a învelit filmul, printre altele, în ambalajul glamoros al „celei mai aşteptate lansări din 2010” sau „noului Matrix”. Asta ca să nu mai aduc în discuţie distribuţia oscarizată şi bugetul deloc modest.

Face faţă sau nu Inception acestor aşteptări? Am tot auzit întrebarea asta, deci hai să scurtez vorbăria şi să postez aici o tentativă de răspuns.

Sumar în sub 15 cuvinte (pentru cei care stau pe blogul meu între 30 s şi 5 min): deşi nu chiar banal după reţetă, Inception e plin de reţete banale.

După al treilea dialog în care ştiam dinainte ce replică urmează, m-am oprit din numărat. Şi nu numai la capitolul ăsta e plin de formule facile şi mult prea uşor de intuit. La fel de transparente sunt hălci întregi din economia poveştilor. Momentele care ar fi trebuit să fie de mari descoperiri devin de fapt mici şi prevăzute eşecuri. Iar finalul le pune capac. E drept că scenariul trietajat are riscurile lui. Adică o poveste desfăşurată simultan în trei rame aflate una într-alta nu e tocmai uşor de strunit. Pattern-ul e recognoscibil, însă aici parcă a depăşit limitele rezonabile. Cunoaştem plăcerea lui Nolan de a risipi aleatoriu fragmente din poveste, într-un hazard cronologic, dublat de buimăceala unui erou principal care nu ştie pe ce lume se află – fiindcă e amnezic, insomniac cronic sau incapabil să distingă realul de vis –, pentru ca apoi să ne lase să aşezăm încet-încet, singuri, piesele într-o imagine coerentă. Nu prea coerentă, însă, fiindcă ştim cu toţii că nimic nu e mai plicticos decât un story în care totul devine plat, evident şi decolorat ca o fotografie făcută cu o săpunieră. Din păcate însă, Inception pune totul pe tavă, după cum observa Monsieur C aici. Nolan e atât de grijuliu ca nu cumva privitorul să se piardă undeva în timpul fugărelii între cele trei etaje ale poveştii, încât îi oferă mură-n gură chiar şi cele mai mici detalii (altfel absolut evidente). Ceea ce creează o redundanţă enervantă şi îţi insultă inteligenţa.

Pe de altă parte, admit că m-a sedus ideea filmului. Profesia de manipulator de vise, pe care o are personajul lui DiCaprio, e by default material pentru chestii extrem de interesante. Fiindcă produce un spaţiu unde există loc nelimitat pentru creativitate pură, fără constrângeri impuse de raţiune şi realitate, după cum zice (aproximativ) Ariadne, arhitecta labirintului din vis (sic!). Poate de aceea filmul e interesant de văzut pentru arhitecţi, dar şi pentru cei care încă mai cred în Freud şi nu sunt complet sastisiţi de teoriile legate de subconştient, vise şi alte speculaţii. În plus, amatorii de filme de acţiune vor găsi destulă satisfacţie în realizarea filmului, cred. Iar calitatea formei, până la urmă, poate substitui găurile din conţinut. Că doar oricum e Hollywood şi nu ar fi prima dată.

Aug 22, 2010

„Why families don’t stay together in America?”

Francheţea abruptă a întrebării adresate de Solo – un taximetrist-imigrant, aflat în tura de noapte prin oraşul Winston Salem – lui William – un client taciturn, solitar – aduce un aer uşor naiv în maşina ce se târăşte pe străzile pustii prin întuneric. Şi o anume candoare, ca şi cum Solo întreabă asta pentru a rezolva la minut puzzle-ul unei epidemii sociale care macină lumea occidentală. Senzaţie ce persistă în continuarea dialogului:

“If I was in Senegal…That’s where I’m from, in Africa, you know where it is, right? Dakar. [There] Families stay together, man. We take care of our parents, old people. Even if they don’t have teeth in their mouth any more, we take food and put it in their mouth, man.”

Urmată de răspunsul acid, sfidător, cinic al lui William:

“Why aren’t you there now?”

Cu o frapantă lipsă de ocolişuri, miezul tematic al filmului Goodbye Solo e rezumat aici în doar câteva fraze. A căror evidenţă e amortizată de tonul parcă doar pe jumătate serios al lui Solo. Dar asta nu înseamnă că filmul este doar despre integrarea relaţiilor afective într-un circuit de consum sau doar despre abandonul bătrânilor ca pe nişte jucării stricate/expirate în lumea civilizată. Nici măcar doar despre solitudine.

La fel ca în Chop Shop, Ramin Bahrani îşi aţinteşte lentila asupra unui peisaj mai larg, descris prin contrast. E vorba din nou de o Americă ce nu seamănă deloc cu cea vândută pe cărţile poştale. O ţară a imigranţilor săraci, croindu-şi pe brânci drumul într-un spaţiu urban ostil şi violent, aflaţi mereu pe punctul de a pierde totul şi a râmăne pe străzi. Dacă acolo centrul focal al filmului era lumea micului Alejandro, aici totul se învârte în jurul lui Souleyman, aka Solo, cu al său imperturbabil şi contagios joie de vivre. Nu destul de contagios pentru William, însă.

Aug 16, 2010

Wait for me and I will not come

Painful break-ups, no sign of make-ups and a perfect recipe to deal with both. As prescribed by Dr. Love himself in Miroslav Momcilovic's film Cekaj me. Here it is.

Aug 15, 2010

Vedere dintr-un balon de săpun

Credeaţi că nimeni nu se pricepe mai bine ca Tarantino la pastişări subversive? Ce reproduc atât de fidel şi satirizează atât de fin un anumit gen de filme, încât uneori nu mai ştii sigur dacă rezultatul e într-adevăr un film prost sau un film care îşi bate joc de unul prost (vezi Kill Bill)? Şi eu. Până când am văzut Soapdish. Şi am observat că nici Aaron Spelling nu e tocmai un novice în ale stilului. Da, aţi citit bine – e vorba de dl. Beverly Hills 90210, uneori strigat şi dl. Melrose Place sau dl. Sunset Beach. Adică inventatorul câtorva dintre cele mai de succes reţete pentru creat serbede-seriale-de-ţinut-spectatori-plictisiţi-în-faţa-TV-ului-în fiecare-zi-la-aceeaşi-oră.

Ok, poate îi acord puţin mai mult credit decât are. Adevărul e că dl. Spelling este „doar” producător al filmului, iar scaunul regizoral îl ocupă Michael Hoffman (tipul care a regizat singurul film – yet – făcut după un scenariu de DeLillo). Şi atârnat de ei stă un ciorchine de actori dintre care nici măcar unul nu e necunoscut (vezi afişul).

În fine, Soapdish este – pentru a reveni la paralela cu Tarantino – un film despre un film. De fapt, un film despre un serial de televiziune, din genul celor ce au de la 200 de episoade în sus, filmate în mare parte într-un studio ce imită penibil malul mării. Soapdish plonjează direct în culisele unde actorii îşi hrănesc vanitatea fără limite cu apariţii pe copertele tabloidelor şi îşi petrec cea mai mare a timpului suferind crize de invidie şi plănuind cum să submineze starurile serialului ce le-au luat-o înainte în statisticile de măsurare a audienţei. Actori ce au atâţia ani la activ interpretând replici sterile, de un dramatism de doi lei, încât ajung să le importe în viaţa personală.

Până la urmă, Soapdish e un film despre bariera tot mai fină ce separă realitatea „reală” de cea televizată. Sau originalul de simulacru, cum ar zice ştim-noi-cine. Subiect care, la 20 de ani de când a fost făcut lansat Soapdish, reflectă o stare de fapt ce nu numai că n-a dispărut, ci din contră, am adesea senzaţia că se acutizează. Mai rostim oare vreo replică pe care nu am extras-o – mai mult sau mai puţin conştient – dintr-un scenariu de film? Mai ştim să reacţionăm altfel decât personajele proiectate pe ecran? Mai există expresii sau sentimente nedefinite anterior pe un ecran? Noroc că toate întrebările astea sunt puse pe un ton comic, deopotrivă autoreflexiv şi autosubversiv. Sau noroc că „everything will be ok, I promise”, după cum spune o frază gratuită din stocul celor pentru care se găseşte un loc în scenariul majorităţii covârşitoare a filmelor made-in-Hollywood. Dar hai că am gândit destul pentru acum, „let’s get outta here”.

Aug 11, 2010

Nenumita apropiere


La fel cum Adrian Petru Constantin lasă o viaţă trăită pe jumătate pentru a traversa un continent şi a ajunge la Cordoba în romanul Apropierea, Sayra şi El Casper taie în lung America centrală pentru a ajunge în Texas, în filmul Sin nombre. Doar că Adrian ia autocarul spre Andalucia cu elanul naiv al poetului care vrea să-i citească în original pe Borges, Marquez şi Cortazar, pe când cei doi iau calea voiajului clandestin pe acoperişul unui tren de marfă lăsând cu nelinişte în urmă peisajul primejdios şi imprevizibil al câte unei ţări dezolante. Unde oamenii sunt fie condamnaţi la mizerie şi ratare, fie devin victime ale unor acte aleatorii de violenţă atroce. Unde viaţa are o valoare neînsemnată. Ea – Honduras. El – Mexic. Ambii traversează un continent în care oraşele sunt împărţite între găşti ce se măcelăresc reciproc, iar copiii învaţă adesea să mânuiască pistolul înainte de a-şi pierde dinţii de lapte.
Adrian pleacă să înveţe spaniola, Sayra şi El Casper – pentru a o uita. Toţi trei sunt mânaţi de mirajul ţării-destinaţie, proiectată în luminile calde ale unei vieţi diferite, poate mai bune, dar şi conştienţi că se află pe un drum pe care mulţi se îmbarcă şi puţini rămân. În cuvintele tatălui-călăuză al Sayrei, aflat în rândul zecilor de imigranţi ilegali ce aşteaptă zile în şir venirea trenului pe acoperişul căruia vor călători de-a lungul Mexicului, spre graniţă: „Ni la mitad de ellos llegara a Los Estados Unidos. Pero nosotros si.”

Aug 9, 2010

Bon appétit!*

Cu mult înainte ca Jamie Oliver să înveţe întreaga lume occidentală adevăratul mod în care se găteşte italieneşte – îmbiindu-şi fanii nu doar cu poveşti, miresme sau mici trucuri culinare, ci şi cu un neobosit spirit creativ şi multă carismă –, Julia Child se număra printre pionerii răspândirii artei bucătăritului. Pe la începutul anilor ’60, venerabila doamnă era printre primii bucătari-autori ce alegeau să îşi prezinte reţetele altfel decât în cărţile clasice de bucate. Adică să se adreseze unui public nelimitat la casnice gravitând rutinat şi anost în jurul cratiţelor. În plus, era printre primele gazde ale unei emisiuni televizate pe această temă.

E drept că pentru cititorii români numele Juliei Child probabil spune puţine, sau oricum mai puţine decât cel al Sandei Marin, însă pentru americani ea reprezintă un autentic guru culinar. O persoană ce, printr-un amestec de şarm personal şi o mină profesionistă în discuţiile despre prepararea mâncării, a reuşit să transforme la cuisine française într-un subiect nu numai fascinant, ci şi accesibil. Lucru făcut posibil întâi prin publicarea cărţii Mastering the Art of French Cooking – un fel de Biblie a bucătarilor amatori – şi apoi prin intermediul celebrului show televizat The French Chef. Aici maestra culinară explica secretele realizării unei suite generoase de reţete, pe diverse gusturi şi grade de dificultate: de la facile omlete cu câte un mic je ne sais quoi, la faimosul ei coq au vin sau la sofisticate moduri de a dezosa şi prepara o raţă. Succesul emisiunilor transmise pe canale cu mare audienţă în anii ’60 şi ’70, însoţit de cel al articolelor semnate în The Boston Globe, au propulsat-o încet dar sigur drept una dintre primele vedete culinare autentice. Drumul adesea bolovănos spre acest statut apare dezvăluit în cartea biografică My Life in France, în care nepotul ei îi colectează cu acribie confesiunile şi amintirile.

Însă cartea acoperă doar jumătate din povestea ce stă la baza filmului Julie & Julia, în care ineditele trăsături ale celebrei doamne sunt readuse la viaţă de Meryl Streep, sub regia lui Nora Ephron (pe care v-o amintiţi, poate, drept autoare a filmului Nopţi albe în Seattle / Sleepless in Seattle). Cealaltă jumătate aduce pelicula în zilele noastre, adică la câteva decenii după ce Julia Child a dezvăluit în mod irezistibil Franţa culinară publicului american, când o anume Julie Powell se ambiţionează să-i devină succesoare. În mica bucătărie a minusculului apartament pe care îl împarte cu iubitul ei, Julie se înhamă la un pariu curajos: să gătească toate cele 524 de reţete publicate în primul volum din Mastering the Art of French Cooking în fix 365 de zile. Iar jurnalul acestei ambiţioase întreprinderi are să fie înregistrat sub forma unui blog. Obstacolele, avatarurile şi reuşitele menţionate cu sensibilitate aici nu numai că ajung să trezească interesul şi admiraţia unui număr impresionant de cititori, dar în cele din urmă sunt şi colecţionate între două coperte de carton, devenind prima carte publicată la o editură prestigioasă şi primul pas spre succesul mediatic de proporţii al lui Julie. Plus, desigur, o parte a scenariului de la baza filmului de faţă.

Păstrând proporţiile listate în reţetă, Julie & Julia poate fi descris ca un film-sandvici. Adică unul în care avem două felii narative – descriind, pe de o parte, experienţa franceză a Juliei Child în anii ’50, cu accent pe momentele în care îşi descoperă vocaţia de maestră culinară, şi, pe de alta, experimentele din bucătărie ale succesoarei ei, Julie Powell, petrecute în anii 2000. Iar între ele găsim umplutura ce le ţine laolaltă – la cuisine française, bien sûr. Deşi aproximativ egale în economia scenariului, cele două părţi nu sunt neapărat la acelaşi nivel din perspectiva interpretării. Gestica luxuriantă şi amprenta atât de personală ce defineşte vocea, accentul, statura şi personalitatea Juliei Child, cu infinita ei energie şi poftă de viaţă – caracteristici ce au transformat-o într-o figură iconică a televiziunii pe teme culinare încă de pe vremea când nu existau canale ca The Food Network – sunt în întregime apropriate sub umbrela personajului jucat de Meryl Streep. Mereu plin de surprize şi acaparând întreaga scenă, acesta devine adevăratul cap de afiş al filmului. Prin comparaţie, omoloaga de peste ani a Juliei Child, interpretată de Amy Adams, se pierde pe alocuri într-un joc fad, lipsit de curaj sau de vreo notă cu adevărat distinctivă. Poate nu neapărat mai slab, cât dezavantajat de permanenta paralelă cu un personaj atât de bogat şi de plin de culoare. Dincolo de universul culinar despicat cu atenţie de cele două autoare-bucătar, Julie & Julia deschide câte o fereastră spre două lumi unite de un egal apetit pentru mâncare şi viaţă: fermecătorul Paris postbelic, în care doamna Child urmează cursurile celebrei şcoli Cordon Bleu, şi New-York-ul contemporan, în care Julie Powell găseşte un refugiu de la rutina şi dezamăgirile unui job epuizant în cartea şi emisiunile înregistrate ale veneratei ei antecesoare. Pe scurt, sandviciul cu poveşti rămâne o vizionare savuroasă până la ultima bucată, chiar şi pentru cei ce nu sunt gurmanzi (deşi asta face vizionarea cu adevărat apetisantă).

*Pentru amatorii de fast-food, o versiune to go a acestui articol am scris mai demult aici. Cea de faţă a fost lustruită pentru Duplexul de luna asta, unde va apărea alături de cronica romanului de Alex Prud'homme.

Aug 6, 2010

Pe ici, pe colo,

...adică Tamo i ovde / Here and There, este povestea produsă la întâlnirea dintre un tip cu alură jarmuschiană şi un mediu cu rezonanţă bregoviciană (rimă complet involuntară). Omul nostru este un ghem de stereotipuri ce construiesc new-yorkezul mitic (cu accent pe primul i) - depresiv, nevrotic, paranoic, arţăgos, un pic alcoolic şi wanna-be artist. Pe la 50 de ani şi complet ratat. Ce are el în comun cu Beogradul în care aterizează pentru desăvârşirea unei căsătorii contra cost cu o doritoare de viză americană? Poate nu e clar de la bun început, dar devine tot mai evident pe parcurs: nostalgia după un fel de glorie trecută, frustrarea tăcută în faţa faptului că vremurile bune s-au încheiat şi suntem cumva împotmoliţi într-un nasol "acum & aici". Not living, but surviving, cum zice la un moment dat un personaj.

Într-o anumită măsură, Here and There se dezbracă de clişeele nelipsite filmelor din Balcani. Şi într-o anumită măsură nu (avem nunţi cu fanfară şi taximetrişti care se plâng de viaţa în tranziţie). Şi bine face, cred. Rezultatul nu numai că e perfect vizionabil (merci beaucoup, monsieur C.!) şi se încheie cald, fără nuanţe îngroşate, dar a fost şi o ocazie pentru două reîntâlniri-surpriză. Una, cu Mirjana Karanovic, pe care am văzut-o cu câtva timp în urmă în zguduitorul Grbavica: The Land of My Dreams şi de atunci nu mi-o pot scoate din minte. A doua, cu clădirile bombardate de NATO din Beograd - schelete ce se ţin miraculos pe picioare la peste 10 ani după. Or fi un statement? Or fi pur şi simplu blocate într-o încâlceală birocratică? La faţa locului nu am înţeles clar. Cert e că emană un difuz, dar inconfundabil aer mortifer. Însă unul cumva detaşat, resemnat, integrat volens-nolens în forfota vieţii din jur.

Aug 3, 2010

The cigarette

More of Anca Cernoschi's lavishly elegant, cinematic photography on her photo-blog.