Nov 15, 2010

Speedball


It's all about being high and down at the same time, spune David Greig, via Radu Afrim, via Ramona Dumitrean in supercalifragilisticul Ultim mesaj al cosmonautului catre femeia pe care a iubit-o candva in fosta Uniunea Sovietica. Maraton de 160 de minute, pe care l-am ingerat exact la 24 de ore dupa ultima portie din buildungs-ul socialist al lui Bertolucci de 315 de minute. Cifre, cifre, si o aparenta apetenta pentru productii lungi, sau mai degraba lungite, in weekend-ul asta.

N-am scris inca despre teatru aici, si poate n-as fi facut-o nici acum daca piesa lui Afrim nu ar fi atat de televizualo-spectaculara. Adica foarte MTV si poate chiar putin Hannah Montana, foarte dreamy si foarte high, multe culori, silvery glitter. Efecte vizuale absolut fantastice (Adriana Grand - chapeau!) induse de neoane si de oameni bine miscati pe scena, foarte elastici si foarte dezbracati. Dar si complet incoerent, daca ne gandim la plot.

Cu linii de dialog catchy - da. Cu o poveste tangibila, expresiva - nu. Idei disparate care fac sens - da. Un centru coagulat care sa construiasca sens da capo al fine - nu. Habar n-am daca e de vina Greig sau Afrim, poate nici nu conteaza. Cert e ca m-au calcat pe nervi niste burti, si nu ma refer la a lui Keith, ci la ale scenariului. Mi-a placut cum, la fel ca DeLillo de ex., piesa vorbeste despre the media saturated environment in care ne balacim vrand-nevrand, despre engleza americana care ne colonizeaza mintile, despre discursul fragmentar si discontinuu pe care il importam din mass-media in propriile vieti. Despre sex si violenta, of course. Dar mai ales despre singuratate si teama, despre o lume complet volatila, in care nimic nu mai e clar, sacru sau poate nici macar real.

Nov 11, 2010

Bătrâneţe, filme grele

La fel cum oamenilor după o anumită vârstă li se interzice să mai mănânce gras, şi regizorilor de marcă ajunşi în faza asta ar trebui să li se interzică să mai facă film, decreta radical maestrul CTP într-o recenzie la Shutter Island (2010). Arătătorul său rechizitorial nu se îndrepta doar asupra modului în care Martin Scorsese îşi terfeleşte reputaţia cu acest ultim film, ci şi asupra altor mari regizori ajunşi în „azilul monştrilor sacri”. Ca de exemplu, Francis Ford Coppola şi al său eşec cu iz amatorist numit Tinereţe fără tinereţe (2007), ce parcă diluează aura sacră a peliculelor ce l-au canonizat în anii '70: Naşul şi Apocalypse Now.

Trecând peste modul poate puţin exagerat în care filmul lui Scorsese, altfel primit binişor de critică, este desfiinţat de CTP, întrebarea lansată e perfect legitimă. Există un termen de expirare al „certificatului de mare regizor”? Are loc o împuţinare a ideilor, o epuizare a talentului în acelaşi ritm cu înaintarea în vârstă? Şi dacă da, putem aplica un diagnostic din oficiu – „regizor în vârstă → film mediocru”? Cu siguranţă, nu! Un astfel de verdict nu ar fi doar limitat şi jignitor, ci ar suferi şi de un raţionament falacios. De fapt, recenzia susnumită e prima ce dă un contraexemplu: În serviciul regelui Angliei (I Served the King of England) (2006), regizat sublim de septuagenarul Jiri Menzel.


Dezbaterea legăturii dintre vârsta regizorului şi calitatea filmului e un subiect deschis cu precădere în cazul regizorului ce face subiectul articolului de faţă: Clint Eastwood. Legendarul om de cinema are la activ o carieră crescută în paralel cu uzina de vise. Figură iconică la Hollywood, el i-a simţit pulsul de decenii întregi şi a ştiut mereu cum să traseze liniile definitorii ale unei pelicule de succes, fie că juca rolul eternului cowboy din filme ca Pentru un pumn de dolari (Per un pugno di dollari) (1964), ori al poliţistului ce întâi împuşcă şi abia apoi pune întrebări din Dirty Harry (1971), dar şi al unui protagonist în răscolitorul conflict afectiv din Podurile din Madison County (The Bridges of Madison County) (1995). Creator extrem de prolific, Eastwood are un loc incontestabil în topul celor mai mari actori/regizori ai tuturor timpurilor.

Dar oare oboseala proorocită de CTP nu îl ajunge din urmă şi pe acest monstru sacru, născut în 1930? Răspunsul e dificil. Pe de o parte, superbul Gran Torino (2008) reconfirmă profilul imaculat de mai sus, la fel ca Schimbul (Changeling), lansat în acelaşi an. Pentru a nu ştiu câta oară, Eastwood dovedeşte că are energia necesară strunirii unui film genial, atât pe post de regizor, cât şi de actor principal. Dar putem spune acelaşi lucru şi în cazul lui Invictus (2009)? 


Adaptat după cartea jurnalistului John Carlin, Invictus propune un portret al faimosului lider sud-african Nelson Mandela. Suprins ca proaspăt lider al ţării măcinate de diferendele ireconciliabile moştenite din era apartheid-ului, el trebuie să scoată la liman şi o economie instabilă, cu probleme tipice ţărilor ce trec prin schimbări profunde. Unghiul din care e fotografiat Mandela se anunţă ingenios. Povestea urmăreşte perioada din preajma campionatului mondial de rugby găzduit de Africa de Sud, exploatat pe post de factor coeziv de către preşedinte. Spiritul neînfrânt („invictus”) e asociat şi cu supravieţuirea în cei 27 de ani de detenţie ai liderului african, dar şi cu moralul echipei naţionale de rugby, majoritar albă, ce are misiunea nu numai de a câştiga pe teren, ci şi în ochii susţinătorilor de culoare. Atât Morgan Freeman în rolul lui Madiba – numele tribal al lui Mandela –, cât şi Matt Damon în cel al lui Francois Pienaar, liderul echipei de rugby, aduc pe ecran un joc căruia e greu să îi reproşezi ceva.

Însă, la fel ca multe filme omagiale, Invictus suferă de tentaţia encomiasticului. Eastwood e atât de preocupat să glorifice liderul sud-african, încât ce rezultă e mai mult portretul unui sfânt decât al unui om în carne şi oase. Iar sfinţii, după cum ştim, sunt personaje în faţa cărora ne scoatem cu toţii pălăria, dar a căror perfecţiune e greu compatibilă cu cerinţele naraţiunii cinematografice. Mi-ar fi plăcut să aflu mai multe despre trecutul cu greutate al eroului principal. Despre cum se împacă vederile inspirate din Ghandi ale septuagenarului Mandela cu cele pe care le-a avut în tinereţe, ca activist într-o organizaţie de gherilă – rol prin care şi-a câştigat un loc pe lista internaţională a teroriştilor stabilită de Statele Unite (de pe care Mandela a dispărut abia în 2008). Şi n-ar fi fost rău nici dacă Eastwood ar fi intrat mai adânc cu foarfeca în secvenţele de rugby, a căror pondere depăşeşte adesea utilul şi suportabilul. Invictus poartă mărcile distinctive ale unui ochi regizoral devenit celebru – vezi zoom-in-ul pe un personaj puternic şi carismatic, cu un trecut încărcat, autor de replici scurte şi de mare impact, ş.a. –, însă nu intră în galeria filmelor sale prea reuşite. Predominantul ton elogios îl scoate cu greu din magma uniformizantă a clişeului. Vizionarea nu e în totalitate timp pierdut – dacă ne gândim la modul desăvârşit în care Morgan Freeman surprinde esenţa personalităţii lui Madiba, integrându-se într-o fereastră vie deschisă către Africa de Sud a anilor '90 –, însă, per ansamblu, dezamăgeşte.     

Nov 8, 2010

Faithless, breathless


Un delfin translucid glisează pe cerul de apă de deasupra oraşului.
Sunt eu, după 4 km de alergat cu Maxi Jazz & Sister Bliss. And I'm not going home.



Nov 5, 2010

Şi un intermezzo burlesc

De data asta, nu dintr-un film de Fellini. Deşi Dita von Teese şi-ar fi găsit locul într-una dintre bacanalele burghez-decadente, nu credeţi?


Sau îmbrăcată în costum de dresoare, printre clovni şi pitici, sincronizându-şi distinct mişcările cu cele ale unei feline enorme?


 Sau pe mica scenă a unui restaurant de lux, într-un dans intim, senzual, exotic, bizar, incitant?

Sau poate pur şi simplu sorbind Cointreau dintr-un pahar cu picior înalt, într-o dimineaţă târzie, cu o durere de cap de mărimea vagă a unei pisici leneşe, amuşinând un loc unde să se aşeze şi să toarcă?



Nov 3, 2010

Videocraţia lui Fellini

Conştient sau nu, Videocracy-ul lui Erik Gandini e născut tot din coasta lui Fellini. Treaba devine foarte clară dacă vedeţi Ginger e Fred, lansat cu vreo două decenii şi ceva mai devreme.

Controversatul documentar din 2009, despre care scriam aici, vorbeşte, ce-i drept, despre o lume contaminată într-un stadiu mult mai avansat cu divertismentul porno-melodramatic din categoria Berlusconi TV. Însă Ginger e Fred trebuie privit ca o evaluare timpurie, foarte lucidă şi vizionară a circului ieftin ce defineşte azi televiziunea italiană.

Pentru a-şi susţine demonstraţia, Fellini propune un tur fără menajamente în culisele unei emisiuni maraton. E vorba de un fel de bunică a lui Oprah şi Jerry Springer, sau poate chiar a celei păstorite de Andreea Marin. Adică un show în care sunt înghesuiţi pe scenă, la grămadă: pitici dansatori şi o vacă cu 18 ugere, un amiral octogenar şi un transexual amorezat de puşcăriaşi, inventatorul chiloţilor comestibili şi o sosie a reginei Angliei, un mafiot flancat de doi poliţişti ce urmează să spună "totul" în direct ş.a. Printre ei - un cuplu ce devenise celebru cu vreo trei decenii în urmă, în anii gri de după război, pentru cum impersona duetul Ginger Rogers & Fred Astaire. Un cuplu atras cu naivitate de o revenire în lumina reflectoarelor, ce realizează prea târziu că urmează să intre în menajeria plimbată derizoriu prin faţa camerelor.

Actorii fetiş ai lui Fellini aleşi pentru acest film târziu al său - Giuletta Masina şi Marcello Mastroianni - interpretează cu o candoare înduioşătoare rolul celor doi rătăciţi în lumea emergentă a televiziunii marca Berlusconi. Şi chiar dacă filmul nu conţine referiri directe la "Il Presidente", poate şi pentru că în 1986 era încă devreme pentru a arăta cu degetul, implicaţiile sunt extrem de clare. Şi de deziluzionante.

Iată şi o mostră - destul de inteligibilă, sper, şi fără subtitrare - despre o "biată doamnă" invitată la mega-show-ul TV pentru că a acceptat contra cost să fie subiectul unui "dramatic" experiment prin care i s-a tăiat complet accesul la televiziune timp de o lună. Ghiciţi efectele?




Oct 29, 2010

Trei paşi înainte, trei înapoi

Mişcarea nu e neapărat intuitivă sau uşor de dus, însă odată prinsă, curge revelator şi extrem de agreabil. Rutina e bine să fie urmărită atent, în ciuda variaţiei potenţial disturbante a ritmului. Şi începem aşa:

Unu! Picioarele depărtate, genunchii flexaţi, braţele îndoite şi îndreptate lateral. Mişcările bazinului şi ale genunchilor urmăresc bătaia tamburului. Unu-doi, unu-doi. Apoi de la strofa următoare începe improvizaţia. Cam aşa cum demonstrează Uma & Jon în secvenţa asta epică din Pulp Fiction (Tarantino, 1994).




Doi! Revenim la poziţia de start, braţele îndoite la nivelul umerilor, spatele întors la partener. Mişcarea rămâne la nivelul braţelor, deschise, flexate, fluturate uşor pe ritm. Privirea urmăreşte un punct imaginar de deasupra capului partnerului, căruia eventual i se mai pot da de mestecat nişte cuvinte ostile din când în când. Adică aşa cum arată cuplul Pfeiffer / Pacino pe ringul de disco din Scarface (De Palma, 1983).



Trei! Călcâiele lipite, vârfurile spre exterior, braţul drept pe umărul partenerului. Al treilea pas înapoi în timp pare un tango relativ facil, asta până când trompeta şi tobele virează spre un fel de swing destul de groovy încât să permită nişte improvizaţii, cam ca cele ale cuplului din Otto e mezzo (Fellini, 1963).


Oct 26, 2010

Plus puţin cha cha cha. Cu Anita.

Dacă tot am dat tonul de party fellinian cu mambo-ul Giullietei Masina din Nopţile Cabiriei, iat-o şi pe Anita Ekberg păşind desculţă pe ring. Delicioasa, voluptoasa, exuberanta muză din spatele filmului La Dolce Vita. Inseparabilă de festinul hedonist ce defineşte mare parte din peliculă, ea e preţioasa piesă "sweet" din aranjamentul "bittersweet" în care e încadrată Roma anilor '50.



"O văzusem întâia oară într-o fotografie cât pagina într-o revistă americană: puternica şi magnifica panteră făcea pe tânăra zburdalnică, călare pe rampa unei scări", povesteşte Fellini aici. "Senzaţia de încântare, de stupoare, de incredibil pe care o încerci în faţa creaturilor excepţionale ca girafa, elefantul, baobabul, am simţit-o (...) când am văzut-o venind în întâmpinarea mea (...), precedată, urmată, flancată de trei sau patru omuleţi, bărbatul, managerii, care dispăreau ca nişte umbre în faţa haloului unui izvor de lumină. Pretind că Ekberg e chiar fosforescentă. M-a întrebat de scenariu, bând dintr-un pahar enorm ce conţinea un cockteil plin de culori, de arome şi de peştişori - interesându-se dacă personajul său e pozitiv, care sunt celelalte actriţe, cu vocea unei fetiţe răcite, care o făcea şi mai tulburătoare. Aveam impresia că am descoperit ideile platonice ale lucrurilor, ale elementelor şi, într-o stare de îndobitocire absolută, murmuram pentru mine: 'Ah! Uite lobul urechilor, gingiile, pielea omenească.'"

Oct 23, 2010

Oct 20, 2010

RFK



La un glonte distanţă de a deveni preşedintele Americii în 1968. Iar asta după ce un-pic-mai-celebrul său frate, JFK, încetase să exercite aceeaşi funcţie, tot datorită unui glonte, cu vreo 5 ani înainte. Cine e? Robert F. Kennedy. Sau, pentru prieteni / voluntari în campanie / fani extatici: Bobby. Adică by default un rezervor de carismă şi controverse destul de mare pentru a aşterne premisele unui film dezirabil.

Din nefericire, Bobby nu prea este despre ... Bobby. Deşi cu un regizor promiţător (Emilio Estevez) şi o distribuţie complet ameţitoare (de la Anthony Hopkins la Lindsay Lohan şi înapoi), filmul se pierde undeva în detalii. Adună poveştile celor care au fost implicaţi în asasinatul candidatului favorit pentru preşedinţie în anul cu pricina, însă la confluenţa tuturor acestor fire nu prea se naşte nimic. Iar scenariul diluat, fără turnuri sau replici remarcabile, îi face şi pe actori să pară serbezi, banali şi obosiţi.

Bobby nu e neapărat timp irosit, fiindcă oferă o colecţie de viniete din America anilor respectivi, cu tumultul anti-Vietnam, cu imaginea lui Martin Luther King împuşcat încă vie în minte, cu ecouri ale rasismului, cu aerul euforic al generaţiei hippie. Dar nici o vizionare de colecţie.


Oct 17, 2010

Decolteuri adânci & posterioare bombate

Sau, trăgând la o parte perdeaua cu eufemisme: ţâţe şi cururi. Limbajul de acest gen se potriveşte mai bine cu circurile televizate în care hălci de carne fragedă sunt aruncate în ochii audienţelor. Adică se asortează mai clar cu ceea a devenit televiziunea italiană de când se află, în marea ei parte, în proprietatea mogulului-preşedinte Silvio Berlusconi, spune Erik Gandini, autorul documentarului Videocracy (thx, Iuli!). Mai exact: un perpetuu show de divertisment, cu omniprezente "bebeluşe" executând numere lascive de coregrafie, cu un public care aplaudă extatic candidate pubere la concursuri de frumuseţe (ce se auto-descriu chicotind drept având ca principal scop în viaţă mariajul cu un fotbalist), cu domnişoare în lenjerie intimă zbenguindu-se zglobiu prin platourile de filmare ş.a.

Femei reduse la statutul de păpuşele zâmbăreţe. Personaje publice reduse la o fotografie, la o grimasă. Televiziunea redusă la un fel de bar de striptease.

Iar tronând peste toată colcăiala ieftină de divertisment sexualizat, după cum ne spune clar şi de la bun început afişul, este zâmbetul larg al cui altcuiva decât Il Presidente. Silvio cel care reprezintă exemplul viu al faptului că cine are imperiul media are, de fapt, puterea. Care îşi comandă clipuri propagandistice ce mi-au amintit sinistru de poezioarele care începeau cu "Dragă tovarăşe Nicolae Ceauşescu" din manualele de şcoală primară.



Subiectul nu este nici pe departe nou. Cazul special de "berlusconizare" a presei italiene se află de mulţi ani pe panoul de "Aşa NU" al organizaţiilor ce monitorizează libertatea presei. Însă filmul lui Gandini nu e valoros numai pentru că pune cap la cap nişte dezbateri disparate pe marginea acestui fenomen sau pentru că face o prezentare în detaliu a contextului în care a luat naştere şi a situaţiilor pe care le-a generat. Dincolo de astea, e un film important pentru întrebările pe care le pune, mai degrabă implicit decât explicit. Poate cele mai pertinente mi s-au părut astea: Cum arată o societate în care televizorul e principala sursă de informare pentru 80% dintre oameni, iar pe ecran orice informaţie primeşte ambalajul divertismentului cvasi-pornografic? Mai putem vorbi de un discurs politic real când o animatoare de televiziune este numită ministru de Berlusconi?

Să nu vă aşteptaţi, însă, la răspunsuri vădite sau la arătat cu degetul spre vinovaţi. Lui Gandini îi lipseşte apetitul pentru demascări făţişe à la Michael Moore. El doar adună o serie de argumente directe şi colaterale, lăsând să evolueze liber în faţa camerei, în toată splendoarea egomaniei lor, personaje ca paparazzo-ul şantajist Fabrizio Corona, mahărul descoperitor de staruri TV Lele Mora, sau Ricky, prăpăditul care se crede Van Damme/Ricky Martin şi e în stare de orice pentru a apărea la televizor. Iar ce rezultă seamănă mai degrabă cu proiecţia distopică din Idiocracy (minus partea amuzantă), structurată conform unui model difuz ce aminteşte de Gomorra lui Matteo Garrone, după cum observă şi articolul de aici. Ceea ce nu face vizionarea cu nimic mai puţin tulburătoare.

Oct 14, 2010

Cu rom...

...sau fără, ţara asta tot cu un gust persistent de cacao rămâne.



Deci da, ne-am amuzat, ha ha, ce texte faine, ce campanie isteaţă. Implicit ironică pentru unii, făţiş patriotică pentru alţii. Dar, până la urmă, degeaba îi pui chelului tichie de mărgăritar, că tot fără păr e. (citat din bunica -- 80+, prietenă cu dr. Alzheimer, dar totuşi de o superbă luciditate uneori).

Povestea veche (dar totuşi nouă):



Povestea nou-nouţă:

Oct 12, 2010

Plonjeu în lumea lui Bukowski

Contestat, fetişizat, controversat – Charles Bukowski e subiectul perfect pentru un film biografic. Proza lui adesea frustă şi vulgară, dar cu o indiscutabilă capacitate de a reda viniete pline de culoare de la marginea societăţii americane – dintre visători şi boemi, vagabonzi şi femei culese din bodegi mizere – e adunată în şase romane. Ele completează o listă cu sute de poeme şi povestiri scurte, publicate ani de-a rândul în colecţii obscure şi reviste cu tiraj minuscul. Abia în ultimele două decenii ale vieţii a reuşit Bukowski să se târască afară din umbra anonimatului, iar perioada de eşecuri repetate din tinereţe îi marchează obsesiv cele mai multe scrieri.

Adesea centrate în jurul unor oameni rataţi, blocaţi într-o existenţă ce nu duce nicăieri, dezabuzaţi, depravaţi, poate şi agresivi, poveştile lui au fost asociate deopotrivă cu Henry Miller şi cu scriitori Beat, ca Jack Kerouac sau Allen Ginsberg. La fel ca aceştia, Bukowski reuşeşte să stârnească o nesfârşită fascinaţie nu numai prin ce şi cum scrie, ci şi prin întreaga sa viaţă, prin nescrisul manifest boem la care a aderat mereu fără compromisuri. După cum declară alter ego-ul său preferat în Factotum, a deveni cu adevărat scriitor nu e o competiţie pentru popularitate în faţa publicului ori a criticilor, ci una cu sinele. E un drum lung, ce trebuie făcut „până la capăt”, chiar dacă asta înseamnă să pierzi iubite, neveste, rude, joburi, sau poate chiar să-ţi pierzi minţile. Un drum ce poate însemna să nu mănânci zile în şir, să îngheţi de frig dormind pe o bancă în parc, ori chiar să ajungi la închisoare. Să fi luat în râs sau condamnat la izolare. Iar scriitorii ce populează poveştile lui Bukowski, cu toţii proiectaţi după chipul şi asemănarea sa, ajung nu de puţine ori să treacă prin toate aceste teste de rezistenţă.



Potenţialul cinematografic al vieţii şi al romanelor lui Bukowski a fost intuit încă de prin anii '80, când Barfly, cu un scenariu semnat chiar de autor şi avându-i protagonişti pe Mickey Rourke şi Faye Dunaway, atrăgea atenţia la Cannes. Subiect acolo erau cei „zece ani de beţie” din biografia lui Bukowski, în care eşecul literar l-a transformat într-un paria trăind de azi pe mâine, făcându-şi veacul în baruri sordide, între încăierări cu alţi beţivi şi aventuri cu femei uşoare. Factotum (2005) este a doua încercare de a-l surprinde pe autor într-o peliculă americană, de data asta cu Matt Dillon şi Lili Taylor în rolurile principale. Din nou, Bukowski – prin alter ego-ul Henry Chinaski – e schiţat printre nesfârşitele sale încercări de a fi publicat într-o revistă prestigioasă, lucrând orice ziua pentru a-şi putea petrece noaptea scriind şi sorbind dintr-un pahar de vin ieftin.

Pe post de „factotum”, Chinaski este, pe rând, lucrător în congelatorul unei firme de livrat gheaţă, sortator de castraveţi în faţa benzii rulante dintr-o fabrică de murături, ştergător al prafului de pe statui în clădirea ziarului Times, şi – desigur – scriitor. Colecţionar de joburi repetitive, complet anodine şi degradante în timpul zilei, el găseşte uneltele escapiste necesare supravieţuirii în alcool şi în relaţii pasagere cu femei de o moralitate dubioasă. Matt Dillon surprinde cu o binevenită acurateţe grimasa bukowskiană în acest rol, mimica ştanţată de viciu şi lentoarea ebriezată a vorbirii. Curioşii care vor asculta interviurile cu autorul american colecţionate în The Charles Bukowski Tapes vor constata cu câtă fidelitate se transpune actorul principal, cum surprinde gesturi, expresii şi ritmuri definitorii. Iar dintre iubirile pasagere, Jan (Lili Taylor) şi Laura (Marisa Tomei) construiesc deopotrivă câte o personalitate complementară lui Chinaski, cu un ataşament comparabil pentru sticla de alcool şi elanul autodestructiv aferent.

Mai departe de aceste personaje, Factotum este unul dintre acele filme în care regizorul îndrăzneşte să introducă scene cu tăceri lungi, dar rareori lipsite de tâlc. Plin de dialoguri inteligente, dar şi cu un story ce pe alocuri stagnează obositor. Memorabile rămân secvenţe ca cea în care Chinaski se află la un interviu de angajare, iar funcţionăraşul de la fabrica de conserve îl întreabă: „Scriitor? Eşti sigur?”. „Nu, nu sunt”, vine răspunsul, „sunt la jumătatea unui roman”. „Despre ce?” continuă chestionarea. „Despre tot”. „Şi despre...cancer?”. „Da”. „Chiar şi despre nevastă-mea?”. „Da. E şi ea acolo”. Umorul fin şi ingenios al unor astfel de scene scoate filmul din marasmul exceselor etilice ale anti-eroului. Dar sunt şi momente care nu prea duc nicăieri, cum ar fi plimbarea cu iahtul lui Pierre, culegătorul bogat de domnişoare fără casă de prin baruri. Cum era de aşteptat, Factotum nu este un film centrat pe acţiune, ci pe atmosferă. El va fi cu siguranţă savurat de fanii lui Bukowski, fie ei şi ocazionali, pentru plonjeul generos în universul scriiturii sale. Pentru restul, probabil că nu va fi mai mult decât o vizionare pasabilă.    



Oct 10, 2010

Ljubav i drugi zlocini / Love and Other Crimes

Nu vă lăsaţi păcăliţi de titlu - filmul se învârte doar superficial în jurul unor nelegiuri amoroase. Personajul cu adevărat central nu iubeşte şi nu e iubit de nimeni. E rece, gri, dezolant, mizer. Şi se numeşte Novi Beograd.



Adică acea porţiune din oraş care a fost construită într-o cursă contra cronometru pe la sfârşitul anilor '40 - începutul anilor '50, pentru a-şi ridica peste noapte faţa fuşerită şi a privi sfidător vechiul oraş de peste Sava. Pentru a funcţiona aproape exclusiv ca o colecţie de dormitoare alocate oamenilor muncii ce trudeau la reconstruirea postbelică a Yugoslaviei şi priveau încrezători în viitorul industrial.


O zi din viaţa acestui enorm dormitor propune o călătorie printre coloşi trişti de beton, asemănători celor din ghetourile pariziene descrise în La Haine, ori celor napolitani din Gomorra. Pe unde fantomele războiului lui Milosevic aleargă liber alături de realitatea depresivă a unei ţări în ruină. Un spaţiu din care, dacă nu reuşeşti să evadezi la timp, nu poţi ieşi decât complet ratat, eşuat mental sau mort.

Dar Anica e destul de hotărâtă să nu aleagă niciuna dintre aceste trei opţiuni. Reuşeşte, nu reuşeşte?

Oct 9, 2010

Masca prozaică a ucigaşului



Criminalii cei mai sadici se ascund adesea înăuntrul unor persoane prin excelenţă comune, observa Hannah Arendt. Oameni ca mine şi ca tine, fără apucături de sociopaţi, care însă în anumite contexte devin autorii unor crime de o ferocitate inimaginabilă, remarca autoarea ca martoră la procesul tartorelui nazist Adolf Eichmann (rezumat în al ei Raport despre banalitatea răului). Ce determină tranziţia fatală? Cum poate ieşi un ucigaş înfiorător de sub o mască absolut prozaică?

Cam astea sunt şi întrebările ce le-a avut în minte Michael Winterbottom când s-a apucat de ecranizarea romanului noir de Jim Thompson, The Killer Inside Me. Proiectul deschide un drum puţin umblat pentru regizor. Pe Winterbottom îl ştim mai bine pentru filme cu tentă biografică (A Mighty Heart, 24 Hour Party People), drame centrate pe fineţuri afective (9 Songs, Code 46) sau documentare (Road to Guantanamo). Iar noutatea proiectului nu se limitează la genul abordat. Prin natura poveştii, The Killer Inside Me propune regizorului un întreg spaţiu ce diferă substanţial de fostele sale experimente cinematografice. Filmul ne introduce în atmosfera placidă a unui mic orăşel texan, în care bărbaţii îşi poartă făloşi pălăriile de cowboy alături de restul "uniformei" de western, şi îşi exhibă viziunile conservatoare asupra vieţii în cuvinte glazurate cu un molatec accent sudist. Tocmai în miezul acestui mediu - unde formula de adresare faţă de o femeie e "ma'am" chiar şi dacă persoana în cauză are o meserie fără perdea -, filmul relevă tenebrele schizoide ale minţii unui asasin.





Oct 8, 2010

Ceartă all'italiana

Probabil în manualul cuplului certăreţ există un întreg capitol care se numeşte aşa. Iată aici şi un tutorial video.
Cu toată demonstraţia de replici pătimaşe şi inspiraţia instantanee (alimentată sublim de furie) în selectarea armelor care să facă răni cât mai adânci! Mai rar aşa elan beligerant în zilele noastre. Dar şi spirit versatil. Marca: Fellini, desigur.




Oct 6, 2010

Five Word Reviews 4 Five Films

Adica 5 filme extrase aleatoriu din urna in dotare si tratate cu solutie "short&sweet". Sau mai exact, traduse in cate "un text scurt si pertinent ca o rafala de mitraliera", si care "se poate trage atat in engleza, cat si in romana (sau in swahilli, why not?)". Citatele apartin autorului ideii, monsieur Cinesseur, care a mai invitat cativa oameni simpatici sa scrie despre filme in formule cvintate. Mai multe, pe blogul domniei sale. 


Extragerile mele sunt bilingve. La fel ca blogul, la fel ca autoarea. Si iata-le:



#1 Elegy 
Penelope desnuda. Goya? No, Coixet. 


#2 The Ghost Writer 
Polanski’s ghost haunts Downing Street. 


#3 The Killer inside Me 
Zbang sub centură! Croşeu Winterbottom.


#4 The Limits of Control
Dos espressos. But no cigarettes.


#5 La Dolce Vita 
Passion, exuberance, bittersweetness. Fellini’s best.


Sep 29, 2010

Politică: discursuri şi noroi



Vi s-a întâmplat în vreo seară, nimerit întâmplător în miezul intervalului prime time, să căutaţi un program acceptabil la televizor şi să daţi în loc de asta peste una dintre tiradele becaliene? Să rămâneţi descumpănit cu degetul pe butonul telecomenzii în faţa avalanşei de gestică stradală? Luând masochist pumnii de trivialităţi şi parada de exteriorizare agramată? Stând deopotrivă scârbit, amuzat într-o notă cinică şi poposind mental asupra întrebării „Oare cât de departe poate merge”? Unii au numit această greutate a dezlipirii de micul ecran drept “fascinaţia bădăranului”. Andrei Pleşu definea una dintre mostrele conexe stilului becalian – talk-show-ul OTV – drept un „spectacol unic”: „Mă uit la OTV şi regret că-i fac rating. [...] Mă uit pentru că sunt uimit, pentru că nu pot să abandonez acel spectacol suprarealist, în care un băiat gălbejit şi în acelaşi timp de o inexplicabilă bună-dispoziţie, stă de vorba cu inşi care ne recomandă clisme cosmice, cu inşi care prind gândaci, cu asasini care de fapt sunt doici şi cu doici care de fapt sunt asasini. E un univers incredibil!” .

Deşi vorbăria ce se doreşte politică a lui Becali şi talmeş-balmeşul senzaţionalist marca OTV ar putea fi incluse în categorii separate, ambele împărtăşesc tendinţa agresivă de degradare a discursului public, căderea sa ireversibilă în cloaca grosolană a limbajului de la uşa cortului. Pe de altă parte însă, alunecarea universală a dezbaterii politice spre infotainment e deja privită relaxat de mulţi analişti media din Statele Unite. Cu debutul schiţat în campania pentru alegerile prezidenţiale din 1992, când George Bush Sr., Bill Clinton şi Ross Perot au început să îşi dedice mai mult timp făcând glumiţe în emisiuni de divertisment decât ţinând discursuri sobru-programatice, şi până la culmea din 2000, când Arnold Schwarzenegger şi-a anunţat zâmbăreţ candidatura pentru postul de guvernator al Californiei în cadrul emisiunii Saturday Night Live with Jay Leno, melanjul tot mai accentuat dintre dezbatere politică şi divertisment a trecut de la statutul de „criză” la cel de sursă de legitimare a unui regim democratic în era pasivităţii politice. Poate din cauza filtrului de optimism indus, specific continentului pe care s-a inventat literatura de self-help emoţional. Dar poate şi prin prisma distanţei care există între umorul inteligent-aluziv al unor moderatori de tipul lui Jon Stewart (devenit celebru pentru dezbaterile din The Daily Show) şi comentariile ce imită discursul periferiei urbane à la Mircea Badea (devenit celebru pentru exhibiţiile amatoriste de kung-fu din Teo şi Mircea Şou).



Personajul principal din Toţi oamenii regelui (All the King’s Men), ultima ecranizare a celebrului roman omonim semnat de Robert Penn Warren, reprezintă un specimen timpuriu din seria politicienilor a căror popularitate se bazează mai mult pe machiaj, postură şi glumiţe, decât pe programa politică. Spun timpuriu pentru că ascensiunea sa prezentată ficţional de Warren (şi care, se pare, urmăreşte îndeaproape cariera politică a unuia dintre guvernatorii statului Louisiana) se întâmplă în America postbelică, deci cu mult înainte de era în care televiziunea reprezintă principala sursă de informaţie politică. Într-o combinaţie unică de discursuri becaliene cu pumnii fluturaţi în aer şi teorii de redistribuire a bogăţiei proclamate în tonuri similare revoluţiei bolivariene patronate de Hugo Chavez, îl cunoaştem pe Willie Stark – al cărui patetism politic e surprins remarcabil de actorul Sean Penn. El evoluează de la un început timid, cu programă politică raţională bazată pe studii şi calcule, încetişor dar sigur spre tiparul populismului.

Ce e interesant şi intrigă în Toţi oamenii regelui nu vine atât din descrierea coborâşului lui Willie Stark de la dorinţa sincer-naivă de a face bine celor mulţi şi până la hăţişurile josnice ale corupţiei şi şantajului tuturor celor ce-i stau în cale, cât din vocea auctorială a lui Jack Burden (Jude Law). Iniţial pe postul intelectualului burghez care stă confortabil în lojă, chicotind în barbă în faţa stupidităţii spectacolului politic, Burden ajunge atras atât de tare de exhibiţia forţei brute din discursurile delirant-populiste ale lui Willie Stark, încât începe să lucreze pentru el. Ceea ce unii au numit „fascinaţia bădăranului” ajunge aici la cotele extreme ale aderării masochiste la idealurile unui lider al cărui barbarism nu stârneşte altfel decât dispreţul.

Deşi mai degrabă acuzat pentru un oarecare patetism artificial al personajului principal decât aclamat, filmului regizat de Steve Zaillian în 2006 i s-a atribuit rapid eticheta de copie palidă a ecranizării din 1949 (câştigătoare a trei trofee Oscar la vremea respectivă). Cu toate astea, cred că patosul adesea forţat al lui Stark nu face decât să confirme conceperea întregii lui vieţi, şi mai apoi chiar a episodului ce duce la moartea sa, ca pe un „eveniment mediatic”, regizat în aşa fel încât să atragă bliţurile extatice ale fotografilor din presă. În plus, mostrele vii de discurs politic pot face din film o experienţă interesantă, care deşi situată ficţional, îşi întinde larg şirurile de semnificaţii în viaţa politico-mediatică ai cărei stropi de noroi ne împroşcă existenţa câte puţin în fiecare zi.


Sep 27, 2010

Calendar dezastrologic


O recomandare de-a pruncului de joi mi-a amintit că există un film de Michel Gondry pe care încerc de mult să îl văd. Dar din motive contextuale nu reuşesc. Aşa că am măturat brusc toţi itemii inoportuni din agendă şi am făcut loc unui crash course în ştiinţa viselor.





Previzibil, filmul lui Gondry e despre un tip cu interese onirice de cercetare. Şi care îşi ia proiectul atât de în serios încât ajunge să nu mai distingă bine când evoluează în viaţa reală şi când e "doar" într-un vis. Vă sună ca un refren preluat dintr-un film în vogă? Featuring tipi care implantează diverse idei altor tipi în timp ce sharuie un vis colectiv? Din fericire, spre deosebire de râvna cu care
Inception încearcă să traducă scrierile lui Freud într-un roman de gare, The Science of Sleep redă viselor o accepţiune naturală, firească. Adică le defineşte precum un spaţiu infinit de joacă, de zbenguială fără limite, în care nu au ce să caute plicticoşenii gen legături cauzale / logice. Un loc unde pur şi simplu se adună haotic toate ingredientele astea pe care Stephane le enumeră pe când se joacă de-a gazda unei emisiuni televizate (în somn, evident):

"First, we put in some random thoughts. And then, we add a little bit of reminiscences of the day... mixed with some memories from the past.[...] Love, friendships, relationships... and all those "ships", together with songs you heard during the day, things you saw..." 

Stephane (Gael Garcia Bernal) e exact personajul pe care te-ai aştepta să îl vezi în postura de "teoretician de vise" - hipercreativ, cu un nepotolit spirit ludic, haios, salvator al lumii în fiecare vis, inventator al "dezastrologiei" şi desenator al unui calendar ce o reprezintă în imagini ş.a. Alături de el şi împărtăşindu-i simpatica şi contagioasa nebunie este Stephanie (Charlotte Gainsbourg). Cam ca în Eternal Sunshine of the Spotless Mind - filmul acela în care Jim Carrey apare curăţat de schimonoseli, alături de o irezistiblă Kate Winslet cu părul roz - Gondry foloseşte prezenţa celor două personaje pe ecran şi zbenguiala lor cu incursiuni onirice pentru a spune o poveste mult mai complicată decât pare la prima vedere. O poveste despre jocul perpetuu de atracţie şi respingere care se distinge în umbra oricărei relaţii, mereu pe punctul căderii dintr-un zbor deasupra superbului oraş imaginar ce reprezintă sinele în abisul coşmaresc al neîncrederii şi egoismului.  




Sep 21, 2010

Ce face Marty în timpul liber?

Traduce arome în poveşti cu imagini...

...Sau se aşează pe meta-scaunul regizoral, iar atunci parcă treburile îi ies şi mai bine:

Sep 16, 2010

Klapko / The Trap

Locul de plasare a capcanei: Serbia lăsată în urmă de Miloşevici, în cădere economică liberă, în criză acută de valori.

Ţinte: Un cuplu ce află că trebuie să facă rost peste noapte de o sumă cu cinci cifre (în euro) pentru a-şi ţine în viaţă copilul. O sumă cam de cinci ori mai mare decât ar obţine dacă şi-ar vinde absolut tot ce posedă.

Fixarea victimelor: În pragul disperării, cei doi îngroaşă rândurile anunţurilor umanitare din ziarul local. Apoi suferă consecinţele. Ea - prin umilinţele la care e supusă de copiii proaspeţilor îmbogăţiţi ce îşi afişează telefoanele mobile la şcoala la care predă ("Aţi putea să îmi daţi meditaţii, profa, că am auzit că aveţi nevoie de bani"). El - printr-o bizară propunere primită de la un potenţial "sponsor".

Momeala. Iţele poveştii sunt aşezate pe scheletul confesiunii lui, care nu ştii dacă are loc în faţa ta, a privitorului, sau a unui tribunal. Pe un ton lent, dar răvăşitor, aflăm natura capcanei perfecte în care se trezeşte, imposibilul situaţiei.

La fel ca în Rooster's Breakfast, deşi mai puţin explicit, Klapko/The Trap vorbeşte de fapt despre generaţia martoră la destrămarea Yugoslaviei, ce s-a trezit deodată incapabilă să îşi mai găsească locul. Certitudinea că a fost pregătită pentru cu totul altă lume decât cea în care a nimerit se dezvoltă într-una a condamnării la ratare fără drept de apel. Dacă în primul film unul dintre personajele principale îşi petrecea cea mai mare a timpului contemplând nostalgic (la un pahar de rakija) era lui Tito şi valorile proletare aferente ei (când un mecanic bun era cunoscut de la Maribor la Kragujevac şi primit cu fanfară ori de câte ori făcea câte o "vizită de lucru"), în Klapko personajele se mulţumesc să constate tăcut că nu au fost învăţate să se descurce, nu ştiu cum să întreprindă nimic. Tot ce posedă e un set de valori morale ce nu mai înseamnă nimic. Cred că de la Filantropica încoace nu am mai văzut un film care să redea mai clar starea de derivă a societăţilor est-europene în schimbare, statutul derizoriu ce rezultă din lipsa banilor într-o lume dominată de un gen de nouveaux riche ce dau un ton incompatibil cu vechile valori.

Sep 13, 2010

New York voices

"Jumpy, edgy, a bit hostile, almost obsessive about being funny whatever the circumstances. New York voices." This is how DeLillo used to describe the way his characters talk, in an old interview from Paris Review. A language spoken by "urban men and women who live together, who know each other’s speech patterns and thought patterns and finish each other’s sentences or don’t even bother because it isn’t necessary". And though DeLillo certainly isn't among the screenwriters behind New York, I Love You, I think his observations often fit the profile of the characters featured in this collage made up of 11 short films. I'm thinking especially at Robin Wright Penn & Chris Cooper playing the worn-out couple engaged in a dangerous game of renewal while sharing cigarettes and provocative lines in the dark, on a cold New York street. But also at the ethnic undertones of the segments directed by Mira Nair and Fatih Akin. Or at the familiar melange of crankiness and affection of the old couple that travels to Brighton Beach for a breath of ocean air that brings up warm memories.

New York, I Love You might be a bit disappointing if you watch it after the first part from the Cities of Love series - Paris, je t'aime, as it seems less coherent and able to recreate the city in all its multiple facets. But, nevertheless, I'd say it's worth the effort.

Sep 7, 2010

America mercantilă. Vedere par avion.

Sus, în aer (Up in the Air) e un film de 110 minute. Din păcate. Dacă s-ar fi oprit pe la minutul 90, cred că ar fi putut intra destul de uşor în topul filmelor reuşite ale momentului. Nu mă înţelegeţi greşit: nu mă deranjează filmele lungi. Ci doar cele lungite. Adică lăbărţate fără rost pentru a bate monedă pe un subiect ce a devenit evident încă de pe la jumătatea vizionării. Şi mai ales, filme care pornesc de la ideea că “privitorii noştri sunt mai puţin inteligenţi decât ai lor” şi că e nevoie de un bonus de explicaţii pentru a rămâne cu un mesaj la final. Eronată optică. Dar mai întâi, câte ceva despre tema filmului.

Într-unul dintre celebrele sale documentare subversive, Michael Moore punea la cale un mic concert de Crăciun la sediul central al companiei Phillip Morris. Doar că nu era chiar orice fel de mic concert. Responsabil cu colindele nu era un previzibil grup de copii drăgălaşi, purtând tichiuţe roşii cu pompon. În jurul bradului împodobit, băşcăliosul Moore adunase un cor format din supravieţuitori ai unor operaţii de cancer la gât şi la plămâni. Cu toţii îşi pierduseră vocea naturală, dar îşi cântau zeloşi bucata de melodie printr-un aparat ataşat la gât. Evident, triluri metalice rezonau prelung şi macabru în holul luxos al unei companii care câştigă cifre cu multe zerouri din producţia şi vânzarea letalelor ţigarete.

La câţiva ani de la farsa lui Moore, regizorul Jason Reitman lansa un întreg film situat cam în acelaşi spirit. Mulţumim că fumaţi! (Thank you for smoking) este, la nivel aparent, povestea unui specialist în a face lobby pentru producătorii de ţigări, şi în realitate, o pledoarie împotriva acestora. Un film ce demască cinismul şi lipsa completă de scrupule a oamenilor din spatele unei industrii ce îşi ucide în mod programatic consumatorii, dar cu toate astea continuă să îşi menţină o imagine relativ respectabilă prin nesfârşite şi ingenioase campanii de PR. Nick Naylor, personajul principal de aici, se prezintă sarcastic în primele minute ale filmului: “Îmi câştig existenţa lucrând pentru o organizaţie ce ucide 1200 de oameni pe zi. O mie două sute. Deci cam cât ar încăpea în două avioane enorme, pline până la refuz, cu bărbaţi, femei şi copii.”

În cel mai nou film al său, Reitman îşi păstrează un ton critic la adresa Americii corporatiste. Dar nu în stilul evident al lui Michael Moore, chiar dacă ţinteşte spre un mesaj similar. Sus, în aer (Up in the air) este povestea unui tip ce lucrează pentru o companie specializată în concedieri. Ryan Bingham este printre cei pe care compania îi “închiriază” unor manageri prea fătălăi pentru a-şi da afară proprii angajaţi, după cum explică el însuşi. Cu alte cuvinte, e vorba de o afacere ce se hrăneşte din decăderea / moartea altor afaceri. Şi pentru a-şi face treaba, Ryan îşi petrece cam 320 de zile pe an zburând peste tot prin America – de la însoritul Las Vegas la depresivul Detroit (care e o destinaţie favorită şi pentru Moore, dacă vă amintiţi) –, pentru a uşura diverse companii de câte o tranşă de angajaţi. Pe un ton ce aminteşte de atmosfera din Mulţumim că fumaţi!, şeful lui Ryan anunţă profetic într-o şedinţă: “Vânzările cu amănuntul au scăzut cu 20%. Industria auto e cu un picior în groapă. Imobiliarele nici nu mai mişcă. Trăim unul dintre cele mai proaste momente din istoria Americii. Acesta este momentul nostru!” Se putea un discurs care să incrimineze mai clar acea lăcomie şi goană imorală după profit despre care vorbeşte făţis Michael Moore în Fahrenheit 9/11 sau în Sicko? Mina sfidătoare cu care crahul economic, ce distruge vieţile atâtor oameni, este privit drept o oportunitate e cam la acelaşi nivel cu argumentele pro fumat pe care Nick Naylor le dădea unei fetiţe de şcoală primară care spunea că ştie de la mama că fumatul e nesănătos – “Este mămica ta medic specialist? Sau poate cercetător ştiinţific? Nu? Atunci poate ar trebui să vezi singură despre ce este vorba înainte de a decide că ţigările sunt rele.”

Însă spre deosebire de înfierarea militantă pe care o practică Moore, la Reitman critica rămâne la un nivel ce se lasă ghicit. Chestie foarte bună, dacă ar fi fost luată drept regulă de la început până la sfârşit în realizarea filmului. Nu vreau să vă stric, cu prea multe detalii, plăcerea descoperirii, deci voi spune doar că insistenţa finalului de a trasa foarte clar o morală e cam supărătoare. Încăpăţânarea regizorului de a pune apăsat punctul pe i şi a repeta evidentul prin intermediul unor mini-interviuri sau “testimoniale” aduse de oamenii concediaţi de Bingham strică impresia făcută până atunci. Dacă totul s-ar fi oprit cu Ryan (George Clooney) plecând descumpănit din faţa casei lui Alex (Vera Farmiga), ar fi existat destul loc pentru ca privitorul să realizeze conexiunile şi interpretările personale. Până la urmă, Sus, în aer (Up in the Air) e ca o lecţie la şcoala de pilotaj: decolarea se face uşor, relativ lin, şi te propulsează rapid într-un zbor antrenant. Ce nu ne dăm seama decât la final e că pilotul e încă începător – aterizarea se face abrupt, cu zdruncinături şi hurducăieli ce parcă te aduc la un pas de dezastru.

Sep 4, 2010

The Bright Side of Life

Ok, admit ca rareori reusesc sa ma uit la o serie intreaga de gaguri din ciclul Monty Python. Parca e un gen de umor care merge doar in doze mici. Dar de bucata asta din Life of Brian ma plictisesc greu.